"Sa ne dezbracam de patimi si sa ne imbracam cu nemurirea!" Arh.Zaharia de la Essex

[Parascheva16]

"Arhimandritul Zaharia de la Essex

Vieţuitor al Mănăstirii Cinstitului Înainte-Mergător de la Essex, cea dintâi mănăstire dreptslăvitoare întemeiată pe pământul britanic de fericitul întru pomenire Stareţ Sofronie (Saharov), Arhimandritul Zaharia (Zahárou) se arată vrednic următor al fericitului Stareţ şi al întregii predanii a Sfinţilor Părinţi.

Materialul pe care vi-l oferim în continuare reprezintă o selecţie a răspunsurilor date la întrebările ce i s-au pus Părintelui Zaharia în conferinţele susţinute la Iaşi, pe 29 şi 30 septembrie 2011. Nădăjduim ca aceste cuvinte ale sale, născute din insuflarea acelui Duh Care „pretutindenea este şi toate plineşte”, să lărgească inimile cititorilor noştri spre a-L cuprinde pe Hristos, „calea vieţii noastre”…

- Pot mirenii lucra Rugăciunea inimii? Dacă da, în ce condiţii?

- Rugăciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu, este lucrarea harului. Bineînţeles, şi mirenii pot avea Rugăciunea inimii; e mai greu, pentru că trăiesc în nişte condiţii mai complicate, dar în viaţa Bisericii întâlnim adesea oameni, chiar şi în lume, care au acest dar. Dacă ne aşezăm conştiinţa în lumina cuvintelor Evangheliei şi trăim potrivit aşezămintelor Bisericii, negreşit vom spori în Rugăciune. Nu mă pot abţine să nu vă povestesc un caz.

Am cunoscut o doamnă din America, ortodoxă, mamă de treisprezece copii, care avea darul Rugăciunii inimii. Şi, în decursul scurtei mele slujiri, mi-a fost dat să întâlnesc mulţi oameni care aveau acest dar, trăind şi lucrând în lume. Asta pentru că îşi rânduiau viaţa în aşa fel încât lucrurile importante să fie pe primul plan. Cunosc şi episcopi care au ugăciunea, deşi toată ziua se confruntă cu felurite probleme şi persoane. Aşadar, cuvântul lui Dumnezeu este adevărat în toate împrejurările, în orice condiţie de viaţă – Evanghelia este absolută în autoritatea şi adevărul ei.

- Cum putem să scăpăm de patima trupească?

- Patima trupească este ca un foc şi are ca aliat firea noastră cea căzută. Dar există un foc şi mai puternic, care o poate stinge în intregime. Acest foc este mângâierea lui Dumnezeu pe care o aflăm în pocăinţă. Dacă ne vom strădui pururea să purtăm în noi această mângâiere, vom trăi o viaţă aproape fără de păcat. Dumnezeul nostru este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” 2 Corinteni 1:3.

El se înrudeşte cu noi când avem o inimă zdrobită şi smerită. Când avem zdrobire în inima noastră, suntem mai puternici decât toate patimile şi decât toate atacurile vrăjmaşului. Părinţii noştri din veacul al patrulea, din Egipt, obişnuiau să spună că duhul pocăinţei se aseamănă cu un cerc de flăcări împrejurul creştinului, care nu-l lasă să cadă, iar Sfântul Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu zice că „o inimă zdrobită goneşte fără osteneală oştirile dracilor şi le pune cu totul pe fugă” (Cateheze 2:42-44). Aşadar, „inima zdrobită şi duhul smerit, Dumnezeu nu le va defăima” cf. Psalm 50:17.

*Nu putem iubi cu adevarat daca nu invatam smerenia*

-Atunci cand iubesti pe cineva, e bine sa i-o spui verbal sau sa-l lasi sa inteleaga din fapte?

-Nu putem iubi cu adevrat daca nu suntem smeriti. Domnul si-a aratat nesfarsita Sa dragoste pentru noi semrindu-Se pana la moarte, asa ca adevarata ddragoste este insotita de smerenie. Cand cineva este mandru, atunci e plin de sine, nu putem patrunde in launtrul sau, nu putem razbate nici macar cu un gand - deoarece in el nu este loc pentru nimeni si pentru nimic. Din aceasta pricina ne ferim de un om mandru. Dar cand cineva este smerit, face loc in sine insusi pentru a-l primi pe celalat, pentru a primi voia si viata celuilalt. In aceasta a stralucit Maica Domnului - de aceea Cel Preainalt "a cautat spre smerenia roabei Sale" (Luca 1:48). Nu putem iubi cu adevarat daca nu am invatat smerenia -pentru ca, daca suntem smeriti, ne punem intotdeauna pe locul al doilea si lasam celuilalt locul intai. Si cel dintai "celalalt" este Domnul Insusi, dar si aproapele nostru, cel cu care vrem sa fim in legatura.

-Cum ne putem randui viata intr-un mod placut lui Dumnezeu, daca suntem nevoiti sa traim intre oameni care ne invidiaza, sunt suspiciosi sau ne urasc?

-Intr-adevar, e foarte greu sa ne lucram mantuirea cand suntem inconjurati de asemenea duhuri. Dar, pentru a birui astfel de imprejurari, avem nevoie de-o smerenie foarte adanca, ca sa atragem harul lui Dumnezeu- si Insusi Dumnezeu va impartasi cu noi biruinta Sa. Aceasta, cata vreme tinem o randuiala in viata noastra, randuiala pe care rugaciunile Bisericii ne-o invata zilnic. Putem indeplini acest tel cand ne rugam: "Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta, in seara aceasta, in noaptea aceasta, in toate zilele fara de pacat a ne pazi (pe?) noi". E ceva ce tine de masura credintei noastre, atata vreme cat nu pacatuim, deoarece nu trebuie sa ne temem de "cei ce ne ucid trupul, iar sufletul nu pot sa ucida" (Matei 10:28), dupa cuvantul Domnului. Dar fiecare trebuie sa-si gaseasca calea dupa masura credintei sale, incercand clipa de clipa sa se fereasca de pacat.

-De obicei, iubirea e asimilata sentimentelor si e traita la nivelul psihologic. Oare care este adevaratul continut al iubirii?

-In viata sunt trei nivele: nivelul trupesc, nivelul psihologic si nivelul duhovnicesc. Daca iubirea noastra este binecuvantata de Biserica, ar trebui traita mai intai de toate la acel nivel duhovnicesc; de buna seama, si celelalte doua niveluri isi au locul lor.

Aici as vrea sa spun ceva. De pilda, cand doi tineri incep o relatie, daca invata sa se iubeasca mai intai duhovniceste si se pregatesc in rugaiune si curatie pentru primirea Tainei Cununiei, aceasta binecuvantare va fi un "capital" pe care isi vor cladi apoi intreaga viata. trebuie sa inceapa prin a invata sa se iubeasca unul pe altul duhovniceste, pentru ca atunci cand vor imbatrni, tot asa trebuie sa sfarseasca-nu sa micsoreze viata la un nivel trupesc.

In Anglia, vad ca tot mai multe perechi de tineri (pe care nu eu i-am povatuit sa faca asa!), cand doresc sa puna inceput relatiei lor, fac o spovedanie generala si pasesc impreuna spre casatorie in rugaciune si in curatie. Iar roadele, din cate au la spovedanie, sunt extraordinare, de encrezut! De pilda, a venit la mine o fata, una dintre persoanele care au facut asa, si mi-a spus: "La biserica, in timpul Tainei cununiei, nu mai simteam pamantul sub picioare". Atat ea, cat si sotul sau, au primit un asa har, incat nu puteau sa-l puna in cuvinte! Harul pe care, in chip firesc, preotii il traiesc la Taina Hirotoniei, iar monahii la depunerea fagaduintelor calugaresti este acelasi cu harul ce lucreaza in Taina Cununiei- si e pacat sa pierzi o asemenea comoara. Mai cunosc un caz, cand un tata a adus la biserica doua mirese, doua fiice, pentru ca se casatoreau in acelasi timp, cu doi baieti, iar toata adunarea varsa lacrimi- de bucurie. nu de tristete, si nu cred ca din pricini psihologice, ci pentru ca oamenii simteau ca acele mirese erau la fel de neprihanite ca si vesmintele lor de la intrarea in biserica. Si mai sunt multe astfel de exemple...