Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Sfinti Parinti (Patrologie)
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #21  
Vechi 01.07.2013, 21:25:49
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Sfantul Serafim de Sarov despre dobandirea Sfantului Duh ( CONTINUARE )

"Astfel de oameni au fost vazuti odata de sfantul prooroc Ioan Teologul imbracati in vestminte albe (adica, in vestminte ale dreptatii) si avand in mana ramuri de finic (ca semn al biruintei), cantandu-i Domnului o cantare minunata: Aliluia. Si nimeni nu putea imita frumusetea cantarii lor. Un Inger al Domnului a spus despre ei: "Acestia sunt cei ce vin din stramtorarea cea mare si si-au spalat vestmintele lor si le-au facut albe in sangele Mielului." (Apocalipsa 7:9-14). Au fost spalate cu suferintele lor si au fost facute albe, prin impartasirea cu Tainele preacurate si datatoare de viata, ale Trupului si Sangelui Mielului celui prea-curat si fara de pata – Hristos – Care a fost jertfit mai inainte de toti vecii, din propria Sa voie, spre mantuirea lumii, si Care este jertfit si impartit pana in ziua de azi, si nu se sfarseste niciodata (in Taina Impartasaniei). Prin Sfintele Taine ni se da mantuirea vesnica si nebiruita ca o incredintare spre viata vesnica, ca un raspuns bun la infricosatoarea Sa Judecata si ca un inlocuitor de pret dincolo de intelegerea noastra, pentru acel rod al Pomului Vietii de care ar fi vrut sa o lipseasca potrivnicul omenirii, Lucifer, cel cazut din ceruri. Desi vrajmasul si diavolul a amagit-o pe Eva, si Adam a cazut impreuna cu ea, totusi Domnul nu numai ca le-a dat un Mantuitor in rodul samantei femeii, Care a calcat cu moartea pe moarte, dar ne-a si dat tuturor in femeie, Pururea Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, care zdrobeste capul sarpelui in ea si in toata omenirea, o pururea mijlocitoare catre Fiul ei si Dumnezeul nostru, precum si o rugatoare nebiruita si neincetata chiar si pentru cei mai deznajduiti pacatosi. De aceea Maica Domnului este numita „Rana a Diavolilor”, caci nu este cu putinta pentru un diavol sa distruga un om, atata vreme cat omul insusi a cerut ajutorul Maicii Domnului.

HARUL ESTE LUMINA
"Si trebuie sa explic mai departe, Inaltimea ta, deosebirea intre lucrarile Sfantului Duh, Care salasluieste in chip tainic in inimile celor cred in Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, si lucrarile intunecimii pacatului, care la propunerea si indemnul diavolului, se faptuiesc pradalnic in noi. Sfantul Duh ne aminteste cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos si intotdeauna lucreaza biruitor cu El, bucurandu-ne inimile si calauzindu-ne pasii pe calea pacii, in timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucreaza in felul opus Domnului, iar lucrarile sale in noi sunt razvratite, incapatanate si pline de pofta carnii, pofta ochilor si mandria vietii."
"Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac." (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun pacat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos "Care ia pacatul lumii" (Ioan 1:29), si daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: "Intru El era viata si viata era lumina oamenilor." (Ioan 1:4); si mai apoi: "Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o niciodata." (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre Tatal: "Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii sale)." Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.
Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #22  
Vechi 02.07.2013, 00:49:29
Pelerin spre Rasarit
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit ,,Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu"

Interviu cu parintele Gheorghe Holbea,de la Facultatea de Teologie din Bucuresti

,,Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtășită prin Sfinții Părinți ai căror urmași sunt stareții (părinții duhovnicești) iconizați în starețul Zosima („Frații Karamazov“).Opera sa se naște și crește în atmosfera duhovnicească a mișcării filocalice din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, când apar și primele ediții ale „Filocaliei“ în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile in-telectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat și pline de durere, afirmă că viața este o bucurie și că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esența lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.

Întâlnirea cu Hristos se menține prin rugăciune și prin iubire smerită. Starețul Zosima spune că suntem plante ale căror semințe Dumnezeu le-a luat din altă lume și le-a sădit aici, în grădina aceasta a Lui, în care suntem noi și trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea și moartea. Dar când prin practicarea virtuților se deschid ochii noștri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumusețe.

Starețul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului și a binelui, pe care reușim să o întrezărim pe pământ, și există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voința cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deși în El crede. „Eu Îl accept pe Dumnezeu. Și nu-L accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai mult, accept și înțelepciunea Lui și scopul Lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieții, cred într-o veșnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toții (...) Și totuși, închipuiește-ți că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existența ei, eu totuși nu o admit nicidecum“ (Frații Karamazov). Starețul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiți toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât și în fiecare firicel de nisip. Iubiți orice frunzuliță, orice rază divină. Iubiți dobitoacele, iubiți plantele, iubiți orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe și taina dumnezeiască ce se află în lucruri“. Starețul ne povățuiește: „Dragostea trebuie să știm cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câștigă, se cumpără cu preț scump, cu o muncă îndelungată și după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci așa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar și un răufăcător“.

Suferința nu este din vina lui Dumnezeu, ci este urmarea tragică și dureroasă a păcatului. Dar Dumnezeu poate face ca și suferința să fie întoarsă spre binele nostru atunci când îi dăm un sens. „De pe dealurile bucuriilor, în văile necazurilor“ a decurs viața lui Dostoievski, și la fel și-a închipuit și viața eroilor săi. Părintele Zosima este întruchiparea sfințeniei, a adevăratei vieți creștine care are drept virtuți libertatea, bucuria, iubirea, simplitatea, discreția, smerenia, toate acestea opuse „virtuților“ sfântului de paradă, ascetului fals care este Ferapont.Paul Evdokimov, vorbind despre Sfântul Tihon de Zadonsk, spune că Dostoievski îl înfățișează pe acesta sub trăsăturile starețului Zosima și ale episcopului Tihon din „Demonii“ ca un răspuns dat nihilismului rus. Acestui nihilism i se opune părintele Zosima, predicând cu fapta și cu cuvântul Adevărul, care nu este un concept, ci este însuși Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Cum era viața starețului Zosima? Ce vrea să scoată în evidență Dostoievski?

În opera lui Dostoievski, Mântuitorul Hristos este întotdeauna înconjurat de cerșetori, de infirmi și de cei mici ai acestei lumi. La starețul Zosima vin, ca la Hristos, toți nefericiții, toți nenorociții acestei lumi. Și, așa cum se întâmplă de obicei, femeile sunt în număr mai mare. Vin de la sute de verste depărtare pentru a-l implora pe omul lui Dumnezeu să facă rugăciune pentru ele. În fața chiliei acestui bătrân minunat curg râuri de lacrimi. Sunt lacrimile celor care suferă în această lume dureri de tot felul. Aceste suflete amărâte sunt cele pe care Hristos le fericește, promițându-le mângâiere în Împărăția Cerurilor. Starețul suferă împreună cu ei și încearcă, pe cât îi este cu putință, să le aline durerea. Unei mame al cărei copilaș murise îi spune cuvinte pline de mângâiere și face rugăciune pentru ea către milostivul Dumnezeu.

„Dostoievski L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi“

Mai există, însă, o suferință cu mult mai mare decât suferința cea pământescă. Este suferința celor din iad, a celor ce de bunăvoie au ales să se despartă de Dumnezeu, Izvorul Vieții. „Pentru om, chinurile iadului înseamnă simțirea dureroasă a depărtării de Dumnezeu și a pierderii harului din pricina păcătoșeniei sale“. Profundă este definiția pe care o dă Dostoievski, prin gura starețului Zosima, iadului: „Ce este iadul? Este suferința de a nu mai putea să iubești“. „O singură dată ne este hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă, vie... și totuși sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care nu a știut a-l prețui cum se cuvine, luându-l în râs, și nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a rămas nesimțitor“. Și când va veni ceasul să părăsească lumea aceasta, durerea va fi cumplită. Raiul nu îi este refuzat de Dumnezeu, ci el singur se va vedea silit să-l refuze, pentru că el a nesocotit dragostea, iar acolo ar trebui să stea alături de cei care s-au învrednicit să iubească. Iadul este oare flacără mistuitoare în sens fizic? Părintele răspunde: „Nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că, dacă ar fi cu adevărat așa, păcătoșii cu drept cuvânt s-ar bucura, căci suferința pe care ar încerca-o cu simțurile i-ar face să uite, fie măcar pentru o clipă, suferința morală care este mult mai înfricoșătoare“, pentru că ea îi mistuie din interior. În iad flăcările iubirii divine îi vor arde pe cei păcătoși, dar nu în chip material, ci spiritual. Respingera chemării lui Dumnezeu de a trăi și a iubi înseamnă respingera sensului unic al existenței.

Frământarea celui care suferă, neînțelegând cum se poate concilia problema suferinței cu bunătatea și prezența Lui Dumnezeu, este lămurită astfel: „Primește suferința fără să cârtești, și inima ta se va îmbuna, și vei înțelege că numai tu porți cu adevărat păcatul, de vreme ce, ca unul ce ai rămas neprihănit, aveai îndatorirea să luminezi calea celor rătăciți și nu ai facut-o (...). Cel fără de prihană moare, dar lumina lui arde mai departe. Iar mântuirea vine întotdeauna după săvârșirea Mântuitorului (...). Când rămâi singur roagă-te lui Dumnezeu și cu dragă inimă să te așterni la pământ și să-l săruți... Iubește pe toți și pe toate și inima ta să fie răpită cu slavă prin rugăciune. Scaldă pământul cu lacrimile bucuriei tale și scumpe să fie lacrimile acestea pentru tine“.

Iubirea pentru toți și pentru toate, adică pentru oameni, dar și pentru întreaga făptură, chiar și pentru un firicel de iarbă, și conștientizarea că vinovat pentru răul din lume ești în primul rând tu sunt asemenea rugăciunii dinaintea Sfintei Împărtășanii. Iubind făptura lui Dumnezeu vei suferi pentru ea, făcându-te asemenea lui Hristos. Și iarăși, iubind omul, nu-l vei mai învinovăți și vei recunoaște că vinovat pentru păcatul lui ești și tu. Dacă ar fi lumina ta așa cum se cădea, lumina ta l-ar fi oprit pe acel sărman om de la păcat. Făcând aceasta vei aduce raiul lui Dumnezeu pe un colțișor din acest pământ îmbibat de păcat și de suferință. Lumea nu poate fi schimbată. „Ca să ajungi să prefaci lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe (...) raiul sălășluiește în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi“, spune Dostoievski prin gura oaspetelui de taină, starețul Zosima.

„Dostoievski a căutat toată viața lui, cu pasiune, să-l descifreze pe om și la sfârșit el a știut să citească în om numele lui Hristos... a coborât în infernul acestei lumi și a căutat și L-a întâlnit acolo pe Hristos... în cruce el a sesizat scara lui Iacob pe care coboară, la întâlnirea cu omul, îngeri și Domnul îngerilor“, spune Paul Evdokimov." Articolul complet aici

Last edited by Pelerin spre Rasarit; 02.07.2013 at 00:55:00.
Reply With Quote
  #23  
Vechi 02.07.2013, 02:56:51
cezar_ioan cezar_ioan is offline
Banned
 
Data înregistrării: 17.11.2012
Locație: Benidorm, Hotel Bali
Mesaje: 1.946
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Leonid7 Vezi mesajul
Ideea unui forum este de a ne spune propriile pareri insotite de un citat adecvat,nu de a reda citate permanent fara o contributie personala asupra ideii.
Într-adevăr așa se și întâmplă, de obicei. Așa se încearcă mereu.
Între timp, totuși, nu cred că strică și unele pasaje din cărțile pe care unul dintre noi le găsește bune de împărtășit. Cei care dăruiesc un pasaj ar fi vrut, probabil, să fi dăruit ei înșiși iubirea, adevărul și frumosul pe care l-au găsit la autorul respectiv. Se alătură, astfel, și cel care dăruiește celui care a dăruit mai întâi (precum și Celui care dăruiește mai presus de noi toți).
În definitiv, e tot un act de comunicare: un om luminat ne oferă o frântură din sufletul lui înfrumusețat de Duhul Sfânt. Iar dacă vrem și noi să îi dăm un răspuns, să dialogăm, în cazul că e vorba despre un sfânt: cine ne poate împiedica să ne adresăm lui?....:)
Reply With Quote
  #24  
Vechi 02.07.2013, 13:28:13
Leonid7 Leonid7 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 28.05.2013
Mesaje: 119
Implicit

Citat:
În prealabil postat de cezar_ioan Vezi mesajul
Într-adevăr așa se și întâmplă, de obicei. Așa se încearcă mereu.
Între timp, totuși, nu cred că strică și unele pasaje din cărțile pe care unul dintre noi le găsește bune de împărtășit. Cei care dăruiesc un pasaj ar fi vrut, probabil, să fi dăruit ei înșiși iubirea, adevărul și frumosul pe care l-au găsit la autorul respectiv. Se alătură, astfel, și cel care dăruiește celui care a dăruit mai întâi (precum și Celui care dăruiește mai presus de noi toți).
În definitiv, e tot un act de comunicare: un om luminat ne oferă o frântură din sufletul lui înfrumusețat de Duhul Sfânt. Iar dacă vrem și noi să îi dăm un răspuns, să dialogăm, în cazul că e vorba despre un sfânt: cine ne poate împiedica să ne adresăm lui?....:)
Multumesc ca mi-ai raspuns,insa nu prea am inteles mesajul.Daca vreau sa comunic cu cineva ii spun clar ceea ce vreau de la el.Daca fac literatura,nu mai intelege nimeni nimic.Am inteles ca ii iei apararea,insa argumentele nu le pricep.Sa inchidem discutia aici.
Reply With Quote
  #25  
Vechi 02.07.2013, 15:18:37
cezar_ioan cezar_ioan is offline
Banned
 
Data înregistrării: 17.11.2012
Locație: Benidorm, Hotel Bali
Mesaje: 1.946
Implicit

Nu cred că despre apărare era vorba aici, cât mai mult despre încercarea de a înțelege un fenomen: comunicarea, relațiile dintre oamenii care activează pe forum.
Dragul meu, există mai multe stiluri de comunicare, sper că ești de acord. Depinde și de om și de context etc.
Un prim stil este ușor de găsit astăzi pe stradă (și pe forum, că sunt aceiași oameni la mijloc): zgomotos, în cuvinte puține și abjecte, mereu pe ton arțăgos ori cu veselie tâmpă de maimuță isterizată, fără conținut intelectual ci doar emoțional primar, joc penibil axat pe lupte de putere. El aparține mulțimii de indivizi subumani, produse ale societății românești recente, unde bâta-banu-șiorganu au adus la noi ciolanu. Din păcate majoritatea tinerilor comunică tocmai în acest mod. Trist spectacol, sunt vădite ravagiile instinctelor și furiilor toate, tocmai acolo unde ar fi trebuit să se ridice omenescul. Și unde nu a mai rămas altceva decât un maidan gol și trist, ca după războiul atomic.
Sunt oameni care pot comunica un pic mai elaborat: folosesc cuvinte și expresii mai nuanțate, semne emoționale mai rafinate și mai bogate în sugestie, tonul e mai potolit, interlocutorii se ascultă între ei și nu vorbesc mereu unul peste altul. Aici e loc și de altceva decât de instinctele primare: se înfiripă oleacă de omenesc, parcă, o țâră de intimitate. Prinde aripi oarece mărturisire, se poate conviețui, se poate chiar, cu chiu cu vai, iubi.
Există și o comunicare smerită, vădit iubitoare. Oamenii folosesc un ton și expresii alese cu grijă, pline de must, trofice, potrivite situației și, frecvent, voii lui Dumnezeu. Aici crește iubirea. Oamenii se sprijină unii pe alții, cu adevărat con-viețuiesc, iar nu con-mor (precum cei din prima categorie).
Se poate întâmpla să se comunice și prin mijlocirea unui citat, a unui îndemn găsit într-o carte, a unei melodii etc.
În fine există o comunicare despre care îmi e greu să vorbesc acum, anume comunicarea vie, explicită ori nespus de fină, de tainică, dintre Dumnezeu și om. Aici e ceva atât de gingaș încât mă rețin să vin cu grosolănia mea și să comentez ceva. Dar amintesc și acest nivel al comunicării, totuși.

Acum, nu știu pe ce palier al comunicării te situezi tu, din acestea enumerate (sau poate or mai fi și altele).
În ce mă privește, îți sugerez, dacă nu ești mulțumit de atmosfera topicului, de modul cum scriu cei care au participat cu postări: arată-ne tu cum se face treaba! Învață-ne tu cum să scriem, cum să dialogăm.
Sper însă că nu intervențiile seci, contestatar-agresive și distructive (pe care ni le-ai expus până acum) dorești să ne fie modelul. Pe acestea, să mă ierți, eu le resping deplîngîndu-le și le deplîng respingîndu-le, precum cred că le vor respinge și cei cărora spui că le iau apărarea.

Care e opinia ta?

P.S. Ce anume nu ai înțeles din mesajul meu? Te rog, precizează și îți voi răspunde, dacă pot.

Last edited by cezar_ioan; 02.07.2013 at 15:21:47.
Reply With Quote
  #26  
Vechi 02.07.2013, 19:33:21
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Smile

Citat:
În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit Vezi mesajul
Interviu cu parintele Gheorghe Holbea,de la Facultatea de Teologie din Bucuresti

,,Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtășită prin Sfinții Părinți ai căror urmași sunt stareții (părinții duhovnicești) iconizați în starețul Zosima („Frații Karamazov“).Opera sa se naște și crește în atmosfera duhovnicească a mișcării filocalice din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, când apar și primele ediții ale „Filocaliei“ în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile in-telectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat și pline de durere, afirmă că viața este o bucurie și că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esența lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.

Întâlnirea cu Hristos se menține prin rugăciune și prin iubire smerită. Starețul Zosima spune că suntem plante ale căror semințe Dumnezeu le-a luat din altă lume și le-a sădit aici, în grădina aceasta a Lui, în care suntem noi și trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea și moartea. Dar când prin practicarea virtuților se deschid ochii noștri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumusețe.

Starețul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului și a binelui, pe care reușim să o întrezărim pe pământ, și există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voința cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deși în El crede. „Eu Îl accept pe Dumnezeu. Și nu-L accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai mult, accept și înțelepciunea Lui și scopul Lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieții, cred într-o veșnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toții (...) Și totuși, închipuiește-ți că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existența ei, eu totuși nu o admit nicidecum“ (Frații Karamazov). Starețul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiți toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât și în fiecare firicel de nisip. Iubiți orice frunzuliță, orice rază divină. Iubiți dobitoacele, iubiți plantele, iubiți orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe și taina dumnezeiască ce se află în lucruri“. Starețul ne povățuiește: „Dragostea trebuie să știm cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câștigă, se cumpără cu preț scump, cu o muncă îndelungată și după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci așa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar și un răufăcător“.

Suferința nu este din vina lui Dumnezeu, ci este urmarea tragică și dureroasă a păcatului. Dar Dumnezeu poate face ca și suferința să fie întoarsă spre binele nostru atunci când îi dăm un sens. „De pe dealurile bucuriilor, în văile necazurilor“ a decurs viața lui Dostoievski, și la fel și-a închipuit și viața eroilor săi. Părintele Zosima este întruchiparea sfințeniei, a adevăratei vieți creștine care are drept virtuți libertatea, bucuria, iubirea, simplitatea, discreția, smerenia, toate acestea opuse „virtuților“ sfântului de paradă, ascetului fals care este Ferapont.Paul Evdokimov, vorbind despre Sfântul Tihon de Zadonsk, spune că Dostoievski îl înfățișează pe acesta sub trăsăturile starețului Zosima și ale episcopului Tihon din „Demonii“ ca un răspuns dat nihilismului rus. Acestui nihilism i se opune părintele Zosima, predicând cu fapta și cu cuvântul Adevărul, care nu este un concept, ci este însuși Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Cum era viața starețului Zosima? Ce vrea să scoată în evidență Dostoievski?

În opera lui Dostoievski, Mântuitorul Hristos este întotdeauna înconjurat de cerșetori, de infirmi și de cei mici ai acestei lumi. La starețul Zosima vin, ca la Hristos, toți nefericiții, toți nenorociții acestei lumi. Și, așa cum se întâmplă de obicei, femeile sunt în număr mai mare. Vin de la sute de verste depărtare pentru a-l implora pe omul lui Dumnezeu să facă rugăciune pentru ele. În fața chiliei acestui bătrân minunat curg râuri de lacrimi. Sunt lacrimile celor care suferă în această lume dureri de tot felul. Aceste suflete amărâte sunt cele pe care Hristos le fericește, promițându-le mângâiere în Împărăția Cerurilor. Starețul suferă împreună cu ei și încearcă, pe cât îi este cu putință, să le aline durerea. Unei mame al cărei copilaș murise îi spune cuvinte pline de mângâiere și face rugăciune pentru ea către milostivul Dumnezeu.

„Dostoievski L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi“

Mai există, însă, o suferință cu mult mai mare decât suferința cea pământescă. Este suferința celor din iad, a celor ce de bunăvoie au ales să se despartă de Dumnezeu, Izvorul Vieții. „Pentru om, chinurile iadului înseamnă simțirea dureroasă a depărtării de Dumnezeu și a pierderii harului din pricina păcătoșeniei sale“. Profundă este definiția pe care o dă Dostoievski, prin gura starețului Zosima, iadului: „Ce este iadul? Este suferința de a nu mai putea să iubești“. „O singură dată ne este hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă, vie... și totuși sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care nu a știut a-l prețui cum se cuvine, luându-l în râs, și nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a rămas nesimțitor“. Și când va veni ceasul să părăsească lumea aceasta, durerea va fi cumplită. Raiul nu îi este refuzat de Dumnezeu, ci el singur se va vedea silit să-l refuze, pentru că el a nesocotit dragostea, iar acolo ar trebui să stea alături de cei care s-au învrednicit să iubească. Iadul este oare flacără mistuitoare în sens fizic? Părintele răspunde: „Nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că, dacă ar fi cu adevărat așa, păcătoșii cu drept cuvânt s-ar bucura, căci suferința pe care ar încerca-o cu simțurile i-ar face să uite, fie măcar pentru o clipă, suferința morală care este mult mai înfricoșătoare“, pentru că ea îi mistuie din interior. În iad flăcările iubirii divine îi vor arde pe cei păcătoși, dar nu în chip material, ci spiritual. Respingera chemării lui Dumnezeu de a trăi și a iubi înseamnă respingera sensului unic al existenței.

Frământarea celui care suferă, neînțelegând cum se poate concilia problema suferinței cu bunătatea și prezența Lui Dumnezeu, este lămurită astfel: „Primește suferința fără să cârtești, și inima ta se va îmbuna, și vei înțelege că numai tu porți cu adevărat păcatul, de vreme ce, ca unul ce ai rămas neprihănit, aveai îndatorirea să luminezi calea celor rătăciți și nu ai facut-o (...). Cel fără de prihană moare, dar lumina lui arde mai departe. Iar mântuirea vine întotdeauna după săvârșirea Mântuitorului (...). Când rămâi singur roagă-te lui Dumnezeu și cu dragă inimă să te așterni la pământ și să-l săruți... Iubește pe toți și pe toate și inima ta să fie răpită cu slavă prin rugăciune. Scaldă pământul cu lacrimile bucuriei tale și scumpe să fie lacrimile acestea pentru tine“.

Iubirea pentru toți și pentru toate, adică pentru oameni, dar și pentru întreaga făptură, chiar și pentru un firicel de iarbă, și conștientizarea că vinovat pentru răul din lume ești în primul rând tu sunt asemenea rugăciunii dinaintea Sfintei Împărtășanii. Iubind făptura lui Dumnezeu vei suferi pentru ea, făcându-te asemenea lui Hristos. Și iarăși, iubind omul, nu-l vei mai învinovăți și vei recunoaște că vinovat pentru păcatul lui ești și tu. Dacă ar fi lumina ta așa cum se cădea, lumina ta l-ar fi oprit pe acel sărman om de la păcat. Făcând aceasta vei aduce raiul lui Dumnezeu pe un colțișor din acest pământ îmbibat de păcat și de suferință. Lumea nu poate fi schimbată. „Ca să ajungi să prefaci lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe (...) raiul sălășluiește în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi“, spune Dostoievski prin gura oaspetelui de taină, starețul Zosima.

„Dostoievski a căutat toată viața lui, cu pasiune, să-l descifreze pe om și la sfârșit el a știut să citească în om numele lui Hristos... a coborât în infernul acestei lumi și a căutat și L-a întâlnit acolo pe Hristos... în cruce el a sesizat scara lui Iacob pe care coboară, la întâlnirea cu omul, îngeri și Domnul îngerilor“, spune Paul Evdokimov." Articolul complet aici
Multumim Pelerin pentru articolul postat !
Sublinierile imi apartin si mi-au mers la suflet si spre minte !
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #27  
Vechi 02.07.2013, 19:51:16
catalin2 catalin2 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.12.2007
Locație: Brasov
Religia: Ortodox
Mesaje: 9.688
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit Vezi mesajul
Interviu cu parintele Gheorghe Holbea,de la Facultatea de Teologie din Bucuresti

,,Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtășită prin Sfinții Părinți ai căror urmași sunt stareții (părinții duhovnicești) iconizați în starețul Zosima („Frații Karamazov“).Opera sa se naște și crește în atmosfera duhovnicească a mișcării filocalice din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, când apar și primele ediții ale „Filocaliei“ în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile in-telectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat și pline de durere, afirmă că viața este o bucurie și că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esența lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.
Chiar zilele acestea am vazut un documetar despre un catolic american convertit la ortodoxie datorita romanelor lui Dostoievski. Acum este calugar la o manastire din Romania (Oasa): http://www.dailymotion.com/video/x11...fim_shortfilms
Reply With Quote
  #28  
Vechi 02.07.2013, 21:05:35
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Sfantul Serafim de Sarov despre dobandirea Sfantului Duh ( CONTINUARE )

"Va voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut si cum lucrarile sale se manifesta, in mod deosebit, in cei ce sunt luminati de acesta. Harul Sfantului Duh este lumina care il lumineaza pe om. Intreaga Sfanta Scriptura vorbeste despre aceasta. Astfel, sfantul nostru parinte David a spus: "Faclie picioarelor mele este legea Ta și lumina cararilor mele." (Psalmul 118:105), si "De n-ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu." (Psalmi 118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfant care este exprimat in Lege, in cuvintele poruncilor Domnului, este faclia si lumina mea. Daca acest har al Sfantului Duh (pe care incerc sa il dobandesc cu atata grija si ravna, incat cuget la dreptele Tale judecati de sapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat in mijlocul intunericului grijilor, care sunt de nedespartit de chemarea inalta a rangului meu imparatesc, de unde as putea primi o scanteie de lumina care sa-mi lumineze drumul pe cararea vietii, ce este intunecata de reaua vointa a vrajmasilor mei?"
Va continua
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #29  
Vechi 03.07.2013, 13:23:14
Leonid7 Leonid7 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 28.05.2013
Mesaje: 119
Implicit

Citat:
În prealabil postat de cezar_ioan Vezi mesajul
Nu cred că despre apărare era vorba aici, cât mai mult despre încercarea de a înțelege un fenomen: comunicarea, relațiile dintre oamenii care activează pe forum.
Dragul meu, există mai multe stiluri de comunicare, sper că ești de acord. Depinde și de om și de context etc.
Un prim stil este ușor de găsit astăzi pe stradă (și pe forum, că sunt aceiași oameni la mijloc): zgomotos, în cuvinte puține și abjecte, mereu pe ton arțăgos ori cu veselie tâmpă de maimuță isterizată, fără conținut intelectual ci doar emoțional primar, joc penibil axat pe lupte de putere. El aparține mulțimii de indivizi subumani, produse ale societății românești recente, unde bâta-banu-șiorganu au adus la noi ciolanu. Din păcate majoritatea tinerilor comunică tocmai în acest mod. Trist spectacol, sunt vădite ravagiile instinctelor și furiilor toate, tocmai acolo unde ar fi trebuit să se ridice omenescul. Și unde nu a mai rămas altceva decât un maidan gol și trist, ca după războiul atomic.
Sunt oameni care pot comunica un pic mai elaborat: folosesc cuvinte și expresii mai nuanțate, semne emoționale mai rafinate și mai bogate în sugestie, tonul e mai potolit, interlocutorii se ascultă între ei și nu vorbesc mereu unul peste altul. Aici e loc și de altceva decât de instinctele primare: se înfiripă oleacă de omenesc, parcă, o țâră de intimitate. Prinde aripi oarece mărturisire, se poate conviețui, se poate chiar, cu chiu cu vai, iubi.
Există și o comunicare smerită, vădit iubitoare. Oamenii folosesc un ton și expresii alese cu grijă, pline de must, trofice, potrivite situației și, frecvent, voii lui Dumnezeu. Aici crește iubirea. Oamenii se sprijină unii pe alții, cu adevărat con-viețuiesc, iar nu con-mor (precum cei din prima categorie).
Se poate întâmpla să se comunice și prin mijlocirea unui citat, a unui îndemn găsit într-o carte, a unei melodii etc.
În fine există o comunicare despre care îmi e greu să vorbesc acum, anume comunicarea vie, explicită ori nespus de fină, de tainică, dintre Dumnezeu și om. Aici e ceva atât de gingaș încât mă rețin să vin cu grosolănia mea și să comentez ceva. Dar amintesc și acest nivel al comunicării, totuși.

Acum, nu știu pe ce palier al comunicării te situezi tu, din acestea enumerate (sau poate or mai fi și altele).
În ce mă privește, îți sugerez, dacă nu ești mulțumit de atmosfera topicului, de modul cum scriu cei care au participat cu postări: arată-ne tu cum se face treaba! Învață-ne tu cum să scriem, cum să dialogăm.
Sper însă că nu intervențiile seci, contestatar-agresive și distructive (pe care ni le-ai expus până acum) dorești să ne fie modelul. Pe acestea, să mă ierți, eu le resping deplîngîndu-le și le deplîng respingîndu-le, precum cred că le vor respinge și cei cărora spui că le iau apărarea.

Care e opinia ta?

P.S. Ce anume nu ai înțeles din mesajul meu? Te rog, precizează și îți voi răspunde, dacă pot.
Din mesajul anterior nu am inteles nimic. La mesajul actual iti pot raspunde ca nu am un anumit model de mesaj,si nu cred ca pot invata pe cineva cum sa comunice.Pe mine ma intereseaza acel mesaj prin care se poate comunica ceva,care suscita interes,si nu e doar o nota informativa.
Ceea ce probabil nu intelegi este de ce m-a deranjat acest topic.Pai e simplu. Stiu acest capitol al Sfantului Serafim,de foarte mult timp,si il recitesc periodic,cand imi cade in mana.Insa opinia mea,este ca daca ai ceva de spus la ceea ce spune parintele Serafim,trebuie sa o faci cu cuvintele tale,nu sa reproduci ceea ce scrie in carte.Eu personal nici nu pot citi mult pe calculator,imi fortez prea mult ochii.Deci ar fi interesant de vazut ce parere avem noi insine despre aceasta povestire foarte raspandita....Cum am putea noi insine dobandi Duhul Sfant,cu metodele noastre ,cum am gandit noi,dupa ce am citit cele spuse de parintele Serafim. Si ,ce alti parinti au dat acelasi sfat,cu alte cuvinte insa? etc etc
Reply With Quote
  #30  
Vechi 03.07.2013, 20:47:07
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Sfantul Serafim de Sarov despre dobandirea Sfantului Duh ( CONTINUARE )

"De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, in fata multor martori, in ce fel harul Sfantului Duh lucreaza in oamenii pe care El i-a sfintit si luminat cu marile Sale insuflari. Amintiti-va de Moisi dupa convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El stralucea atat de tare, cu o lumina atat de grozava, incat oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit sa poarte un voal cand a aparut in public. Amintiti-va Schimbarea la Fata a Domnului, in Muntele Tabor. O lumina mare L-a inconjurat "si vestmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada" (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au cazut cu fata la pamant de frica. Iar cand Moisi si Ilie I s-au alaturat in acea lumina, un nor i-a umbrit pentru a ascunde stralucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se infatiseaza harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, intr-o lumina nestricacioasa, tuturor celora care le dezvaluie Dumnezeu lucrarea sa."
Sfarsit
Voi continua cu o scurta sinteza ( idei principale ) de pe urma textului lecturat .
Doamne ajuta !
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)

Last edited by cristiboss56; 03.07.2013 at 21:01:53.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare