Citate preferate, cugetari, vorbe de duh

[Rodica50]

Spuneau Parintii despre un batran ca ii ziceau lui gandurile:"Lasa astazi, ca maine te vei pocai".El le raspundea:"Nu!Astazi ma voi pocai si maine fie voia lui Dumnezeu."

[glykys]

- Părinţii filocalici aşează la loc de cinste virtutea smereniei numind-o mama virtuţilor, sau rădăcina tuturor virtuţilor. Dar oamenii de astăzi se luptă uneori din răsputeri pentru afirmarea personală în diferite domenii, într-un cuvânt, în viaţă. Vă rugăm să ne spuneţi cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie şi afirmarea propriei personalităţi?

- Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da’ nu de dragul afirmării, ci de dragul realizării lucrurilor pozitive. Deci, de câte ori doreşte cineva să realizeze un lucru pozitiv, esenţial şi bun, poate să se afirme făcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirmă, ci îl afirmă Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru că a fi smerit nu înseamnă să faci de teamă să nu fii smerit, ci înseamnă să faci orice, dar conştient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus să conducă, de pildă, numai dacă conduce poate să fie smerit în limitele rosturilor lui. Nu înseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalţi pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ţi găseşti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămânând totuşi smerit. De pildă, la noi la mănăstire a trăit cândva un părinte care vreme de 16 ani a fost stareţul nostru, Părintele Ioan Dinu, şi el zicea că: „Smerit e omul acela care îşi ţine locul”, pentru că dacă tu nu îţi ţii locul nici cel de lângă tine nu ştie unde îi este locul. De pildă, mă duc la slujbă şi nu îmi ţin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângă mine nu ştie unde-i locul lui. Şi atunci înseamnă că şi în viaţa de toate zilele, dacă îţi ţii locul şi dacă-ţi afirmi puterea şi voinţa, nu în detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorinţa de-a-ţi desfăşura calităţile pe care ţi le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol în sensul că prin aceasta scazi în smerenie.

http://www.manastireabrancoveanu.ro/...rtit/t302.html

[glykys]

În momentul în care te-ai hotărât pentru o cale, să nu mai consideri că mai există pentru tine şi o altă cale, iar calea pe care ţi-o alegi, să o alegi cu entuziasmul cuvenit, adică să nu te căsătoreşti cu probabilitate, nici să te faci călugăr cu probabilitate, ci să fii sigur că asta ţi-e calea şi atunci nu se mai discută posibilitatea unei alte căi sau că Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine.Noi nu ştim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar ştim ce putem face noi într-o condiţie sau alta.

Mântuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem nişte lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu şi apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfânt, cum ştie, cu fiecare dintre noi; şi dacă vrea Dumnezeu să ne afirme ne afirmă, şi dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme degeaba vrem să ne afirmăm noi.

Să ne gândim că Domnul Hristos după ce I-a dat putere slăbănogului, n-a căutat să fie cunoscut, să se afirme ca vindecător, ci S-a retras din mulţime, încât omul acela nu mai ştia cine l-a ajutat. E pentru noi un îndemn la smerenie.

Sunt multe suferinţe în această lume care au ca pricină păcatele. Noi însă nu suntem judecătorii oamenilor, ci suntem ajutătorii oamenilor. Noi trebuie să facem ce a făcut Domnul Hristos. Domnul Hristos nu l-a întrebat despre păcatele lui pe slăbănogul de la Capernaum, nici pe cel de la Vitezda. N-a discutat viaţa lui de mai înainte, ci a fost gata să-l ajute şi l-a ajutat şi pe unul şi pe celălalt. Şi cu aceasta ne dă un exemplu, să fim şi noi binevoitori, să fim ajutători. Nu vom fi vindecători. Nu suntem în stare să ne vindecăm nici pe noi înşine. Dar avem putere de a mângâia. Avem putere de a lumina, avem putere de a mângâia pe oamenii din jurul nostru în credinţă, avem putere de a iubi, avem putere de a ne revărsa iubirea faţă de aceia care au trebuinţă de ajutor şi pe care ii părăsesc cei mulţi.

Nu ezitaţi unde ştiţi că puteţi ajuta cu ceva, unde ştiţi că puteţi interveni cu ceva, nu numai dând ceva din mână, ci dând ceva din inimă. Sfântul Isaac Sirul spune că atunci când ii dai cuiva ceva, veselia feţei tale să fie mai mare decât darul pe care i-l dai. Să simtă omul că vrei să-l ajuţi, că eşti alături de el, că nu-l părăseşti, ci stai cu bunăvoinţă faţă de el.

[glykys]

Biserica, înţeleasă ca locaş de închinare, este cerul cel de pe pământ. Noi credem în existenţa cerului celui mai presus de lume, dar ştim că există şi un cer pe pământ. Iar cerul cel de pe pământ este locaşul lui Dumnezeu, Sfânta Biserică. Pentru că în Sfânta Biserică, în locaşul închinat lui Dumnezeu, se fac lucruri cereşti aici pe pământ, se fac sfintele slujbe, se face Sfânta Liturghie, şi acestea sunt lucruri cereşti.
M-aş bucura mult să reţinem lucrul acesta, că Sfânta Biserică, privită ca locaş de închinare a lui Dumnezeu în care se fac sfintele slujbe şi mai ales Sfânta Liturghie, este cerul cel de pe pământ, şi nu poate ajunge cineva în cerul mai presus de lumea aceasta decât în măsura în care ia parte la slujbele dumnezeieşti în cerul cel de pe pământ. Nu are ce căuta cineva în cer dacă nu merge în Sfânta Biserică.

Tot ce se face în Sfânta noastră Biserică este ca să ne pună în legătură cu Dumnezeu, ca să ne facă gânditori de Dumnezeu, ca să ne facă cinstitori de Dumnezeu, ca să ne facă purtători de Dumnezeu, ca să ne facă purtători de Hristos şi purtători de Duh şi să avem Sfânta Treime lucrătoare în noi. Toate lucrurile acestea se pot realiza numai în atmosfera de gând pe care ne-o dă Sfânta Biserică.

Dacă totul s-ar sfârşi cu moartea noastră, atunci moartea ar fi o soluţie pentru cei răi care şi-ar scăpa cu o lovitură nu numai trupul, ci şi sufletul lor, cu toată răutatea din ei. Dar, pentru că sufletul este nemuritor, evident, nu există scăpare de răul de care se tem."(Socrate)

[Grabriella]

"Si, cand a stat impreuna cu ei la masa, luand El painea, a binecuvantat si, frangand, le-a dat lor.
Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut;..."
"Si au zis unul catre altul: Oare, nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile? "
Doar in Sf. Euharistie ni se deschid ochii cu adevarat !

[Lavrentiu]

"Caci se cadea Facatorul a toate, ca facandu-se prin fire, potrivit iconomiei, ceea ce nu era, sa se pastreze pe Sine neschimbat, atat ca ceea ce era dupa fire, cat si ca ceea ce a devenit prin fire potrivit iconomiei. Fiindca nu se poate cugeta la Dumnezeu vreo schimbare, precum nu se poate cugeta peste tot vreo, miscare, care singura face cu putinta schimbarea la cele ce se misca. Aceasta este taina cea mare si ascunsa. Aceasta este tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gandit mai inainte de inceputul lucrurilor, despre care, definindu-l, spunem ca este tinta finala mai inainte gandita, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre aceasta tinta finala privind, Dumnezeu a adus la existenta fiintele lucrurilor. Acesta este cu adevarat sfarsitul providentei si al celor provindetiate, cand se vor readuna in Dumnezeu cele facute de El… Fiindca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au privit toate veacurile si cele aflatoare inauntrul veacurilor inceputul existentei si sfarsitul in Hristos. Caci inca dinainte de veacuri a fost cugetata si randuita unirea hotarului (definitului) si a nehotarniciei (indefinitului), a masurii si a lipsei de masura, a marginii si a nemarginirii, a Creatorului si a creaturii, a stabilitatii si a miscarii." (Raspunsuri catre Talasie, 60)

[Grabriella]

Cuviosul Siluan Athonitul accentua mereu şi mereu necesitatea dobândirii Duhului Sfânt pe calea rugăciunii neîncetate şi a smereniei. Dumnezeu nu poate fi cunoscut însă de mintea care speculează abstract despre El sau în marginea Scripturii, ci numai de mintea care, în stare de rugăciune curată (deci în smerenie!), participă nemijlocit la însuşi modul de existenţă al lui Dumnezeu şi devine asemenea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Pentru a se putea însă uni cu Dumnezeu Cel în Treime, omul trebuie să renunţe la egoismul său adamic, la voia sa proprie, la conceptele sale, la imaginaţia sa, care toate pot deveni vehicul al amăgirii demonice şi autojustificării şi autoedificării omului, ridicând tot atâtea ziduri şi obstacole în calea venirii şi intrării Duhului Sfânt şi a vieţii lui Dumnezeu în om.

[Grabriella]

"Un vultur zbura în înãltimi, se desfãta de frumusetea lumii si gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depãrtãri întinse: peste vãi si munti, mãri si râuri, câmpii si pãduri; vãd multime de fiare si pãsãri; vãd orase si sate si cum trãiesc oamenii. Dar cocosul de la tarã nu cunoaste nimic în afara ogrãzii în care trãieste si nu vede decât câtiva oa*meni si câteva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii". Si vulturul a venit sã se aseze pe acoperisul gospodãriei si a vãzut cât de tantos si de vesel se plimba cocosul în mijlocul gãinilor lui si s-a gândit: „înseamnã cã e multu*mit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc".

Si vulturul a început sã-i vorbeascã cocosului despre frumusetea si bogãtia lumii. La început cocosul l-a ascul*tat cu atentie, dar nu întelegea nimic. Vãzând cã nu în*telege nimic, vulturul s-a mâhnit si i-a fost greu sã mai vorbeascã cu cocosul. La rândul lui, cocosul, neîntelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si-i era greu sã-l asculte. Si fiecare a rãmas multumit de soarta lui. Asa se întâmplã atunci când un om învãtat vorbeste cu unul neînvãtat si, încã si mai mult, atunci când un om du*hovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhov*nicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului. Mintea omului duhovnicesc cu*getã ziua si noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] Si se înaltã prin rugãciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu*hovnicesc e lipitã de pãmânt sau e bântuitã de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfãteazã de pace, dar su*fletul celui neduhovnicesc stã gol si împrãstiat. Omul du*hovnicesc zboarã ca vulturul spre înãltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea întreagã, chiar dacã s-ar ruga in întunericul noptii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava desartã, sau de bogãtii, sau cautã des*fãtãrile trupesti. Si atunci când un om duhovnicesc se în*tâlneste cu unul neduhovnicesc, legãtura amândurora e lucru plictisitor si anevoios."


(Cuviosul Siluan Athonitul,"Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei")

[Grabriella]

"Inainte de a fi atins de har, omul traieste gandind ca totul e bine si in buna randuiala in sufletul lui; dar cand il cerceteaza si locuieste in el harul, atunci se vede cu totul altfel si numai cand harul il paraseste din nou, isi da seama in ce mare nenorocire se gaseste. Un fiu de imparat a plecat departe la vanatoare si, pierzandu-se in codrul des, nu s-a mai putut intoarce la palatul sau. Multe lacrimi a varsat cautand calea, dar nu a gasit-o. Pierdut in padurea salbatica, el tanjea dupa imparatul, tatal lui, si dupa imparateasa, maica lui, dupa fratii si surorile lui. Cum sa traiasca el, fiul de imparat, intr-o padure salbatica si pierduta? Hohotea cu amar gandindu-se la viata sa de altadata in palatul tatalui sau si suspina cu durere dupa mama sa. Asa, si mai mult inca, se intristeaza si tanjeste sufletul atunci cand pierde harul. Cand preafrumosul Iosif a fost vandut rob egiptenilor de fratii sai intr-o tara straina indepartata, el plangea nemangaiat dupa tatal sau; si cand a vazut mormantul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar si a zis: 'Mama mea, vezi oare ca sunt dus in robie intr-o tara indepartata?' Asa, si mai mult inca, se chinuie si tanjeste sufletul care a pierdut harul Duhului Sfant si a fost dus in robie de gandurile cele rele. Dar cine nu cunoaste harul, acela nici nu-L cauta. Si asa, lumea s-a alipit de pamant si oamenii nu stiu ca nimic de pe pamant nu poate inlocui dulceata Duhului Sfant. Cocosul de la tara traieste intr-o mica ograda si este multumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboara in inaltimi si care vede de sus departarile azurii, cunoaste multe tari, a vazut paduri si campii, rauri si munti, mari si orase; daca insa ii tai aripile si-l pui sa traiasca impreuna cu cocosul in ograda de la tara, cat de mult ii vor lipsi cerul albastru si stancile pustii! Asa si sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic".

(Cuviosul Siluan Athonitul,"Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei")