Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Generalitati > Generalitati
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 13.02.2010, 15:58:27
andrei_im's Avatar
andrei_im andrei_im is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 12.12.2009
Locație: Bucuresti
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.005
Implicit Cum sa ne rugam? (Mitropolitul Antonie de Suroj)

Mult prea adesea viața pe care o ducem este împotriva rugăciunii pe care o oferim lui Dumnezeu și numai atunci când reușim să armonizăm cuvintele rugăciunii noastre cu felul de a trăi, rugăciunea noastră dobândește puterea, splendoarea și eficiența pe care le așteptăm să se producă. Mult prea adesea ne adresăm Domnului, sperând că va face ceea ce noi înșine ar trebui să facem în numele și în slujba Lui. De cele mai multe ori, rugăciunile noastre care sunt elegante, discursuri bine pregătite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca și cum ar fi suficient să repetăm an de an, cu o inimă rece și cu o minte mecanică, cuvinte arzătoare născute în deșert și în pustie, din cele mai adânci suferințe umane, în cele mai aprigi situații pe care istoria le-a cunoscut vreodată. Într-una din predicile sale, mitropolitul Antonie de Suroj ne învață cum să ne rugăm.

De multe ori repetăm rugăciuni care poartă numele Sfinților Părinți și credem că Dumnezeu le ascultă, că ia aminte la conținutul lor, în timp ce singurul lucru care contează înaintea Lui este inima persoanei care I se adresează, dorința neabătută de a face voia Lui.

Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi în ispită“; apoi, cu un pas vioi, dornici și plini de speranță ne îndreptăm direct spre locul unde ispita e în așteptarea noastră.

Alteori strigăm: „Doamne, inima mea este gata“. Dar pentru ce? Dacă Domnul ne-ar pune această întrebare într-o seară când i-am fi spus aceste cuvinte înainte de a merge la culcare, am fi obligați să-i spunem câteodată: „gata de terminat capitolul pe care l-am început din acest roman polițist“. În acel moment acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregătite.

Și sunt atât de multe momente în care rugăciunea noastră rămâne literă moartă, care mai degrabă ucide, pentru că de fiecare dată când lăsăm ca rugăciunea să fie moartă, în loc să ne facă vii și să trezească în noi energia pe care o conține în ea însăși, devenim din ce în ce mai insensibili la sensul, impactul ei, și din ce în ce mai incapabili de a trăi rugăciunea pe care o rostim.

Această situație ridică o problemă care trebuie rezolvată de fiecare dintre noi în parte; trebuie să trasformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viață. Dacă I-am spus Domnului că Îi cerem ajutorul ca să rezistăm ispitei, trebuie să evităm cu toată puterea sufletului, cu toată tăria pe care o avem, orice ocazie de a păcătui. Dacă i-am spus Domnului că ne doare gândindu-ne că cineva este flămând, însetat sau singur, trebuie prin urmare să ascultăm glasul Domnului care ne întreabă: „Pe cine să-ți trimit?“; să stăm înaintea Lui zicând: „Aici sunt Doamne“ și să trecem la fapte, nepermițând vreunui gând să se furișeze în buna noastră intenție, să se însinueze între porunca lui Dumnezeu și fapta pe care suntem gata să o facem. Gândul care se strecoară ca un șarpe ne va sugera imediat: „Mai târziu“ sau „Chiar trebuie să o fac?“ „Nu poate Dumnezeu să găsească pe cineva care este mai liber să facă aceasta decât sunt eu“? Și în timp ce ne învârtim în jurul problemei, energia și răspunsul pe care Dumnezeu ni le-a dat vor dispărea și vor muri în noi.

Aici avem de-a face cu un lucru esențial, anume, să stabilim o legătură între viață și rugăciune printr-un act de voință, un act pe care trebuie să-l săvârșim noi înșine, care niciodată nu se va împlini de la sine și care totuși va transforma profund viețile noastre. Citiți rugăciunile de dimineață și de seară. Alegeți oricare dintre aceste rugăciuni și faceți-o regulă de viață. Veți vedea atunci că această rugăciune nu va deveni niciodată plictisitoare sau învechită, ci cu fiecare zi care trece se va adânci, va deveni o rugăciune vie.

Odată ce I-ați cerut Domnului să vă păzească pe parcursul zilei de nevoi, ispite sau greutăți, este și datoria voastră de a le birui cu toată puterea și în ciuda slăbiciunii voastre omenești; atunci ființa voastră va fi ca o pânză de catarg umflată de suflare dumnezeiască și de putere și veți avea multe lucruri de spus Domnului când veți sta înaintea Lui seara. Veți mulțumi atunci pentru ajutorul pe care l-ați primit, veți fi rușinați de acest ajutor și vă veți bucura că El v-a dat puterea de a face voia Lui cu slabele și neputincioasele voastre mâini omenești, v-a îngăduit să fiți ochiul Lui care privește, urechea Lui atentă, pasul Lui, iubirea Lui, întruparea Lui, mila Lui.

Este ceva ce poate fi dobândit numai prin efort personal și, dacă acest efort nu este făcut, viața și rugăciunea vor fi străine una de cealaltă. Pentru un timp viața continuă ca de obicei și rugăciunea lâncezește, devenind din ce în ce mai slabă, cu o conștiintă din ce în ce mai adormită. Stăruința în rugăciune scade și în timp ce viața de zi cu zi ne acaparează, rugăciunea va dispărea, pentru că ea vine de la Dumnezeu, un Dumnezeu timid și iubitor de oameni care ne cheamă și care nu ni se impune prin forță. Atunci ne vom mulțumi spunându-ne că am întrupat rugăciunea în acțiune; lucrul mâinilor noastre reprezintă slujirea noastră.

Aceasta nu este atitudinea pe care o avem față de prietenii, părinții sau cei pe care îi iubim. Într-adevăr, uneori sau poate întotdeauna am face orice de dragul lor; asta înseamnă oare că i-am uitat în inimile noastre și gândurile nu se îndreaptă către ei?

Desigur nu! Se poate ca doar Dumnezeu să Se bucure de privilegiul de a fi slujit fără a primi vreodată o privire de la noi, fără ca inimile noastre să devină fierbinți și iubitoare la auzul numelui Său? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferență?

Această întrebare este un motiv de cugetare asupra ceea ce e de împlinit.

Există încă un aspect al rugăciunii împletite cu viața. Acesta reprezintă chiar integrarea rugăciunii în însăși viața noastră. În fiecare moment ne confruntăm cu situații greu de depășit. Numai de-am chema rugăciunea să poarte aceste greutăți, am afla, cu fiecare zi și oră care trece, mai multe posibilități decât ne-am imaginat vreodată să facem ca rugăciunea să devină și să rămână neclintită. Ne amintim oare că vocația noastră umană transcende toate atributele omenești? Nu suntem oare chemați să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos și să fim într-un fel atât în comunitate, cât și fiecare în parte, o prelungire în timpul nostru a prezenței lui Hristos întrupat? Nu suntem chemați să ne împărtășim de firea dumnezeiască? În aceasta constă vocația omenească exprimată în forma ei deplină; dincolo de asta este voința și lucrarea lui Dumnezeu. Suntem chemați să fim prezența Dumnezeului Celui Viu în întreaga lume. Putem oare împlini această lucrare fără ca Dumnezeu să o facă în noi și prin noi? Cu siguranță, nu.

Cum altfel am putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Hristos? Cum am putea primi Duhul Sfânt ca temple în care să sălășluiască fără a fi mistuiți de focul dumnezeiesc? Cum am putea deveni cu adevărat părtași ai dumnezeieștii firi? Și cum noi, păcătoși fiind, am putea săvârși lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemați să le împlinim?

Rugăciunea constituie nu doar un motiv de a înainta sau o chemare spre desăvârșire, ci și un mod de a fi altoiți pe vița cea dătătoare de viață.

Un fapt trebuie să ne atingă dintru bun început. Dacă nu dorim ca rugăciunea și viața noastră să fie despărțite și ca rugăciunea să dispară treptat, zdrobită de nevoile vieții grele și crude, de strădania stăpânitorului acestei lumi, trebuie să împletim rugăciunea cu tot ceea ce înseamnă viața noastră, să o aruncăm precum drojdia în acel aluat ce reprezintă viața noastră în ansamblul ei.

De ne-am trezi dimineața și am sta înaintea Domnului spunând: „Binecuvintează-mă, Doamne, și binecuvintează zorii acestei zile“, de am realiza numai că începem o nouă zi a creației, așa cum nu a existat alta înainte, răsăritul unei zile ca o comoară neexplorată și infinită. De am realiza doar sub binecuvântarea lui Dumnezeu că ne avântăm în această nouă zi pentru a împlini menirea noastră de creștini, purtând în minte toată puterea și slava cuvântului „creștin“, cu ce respect, seriozitate și bucurie, cu ce speranță și duioșie am trăi dezvăluirea fiecărui ceas din zi. Cu fiecare oră care trece am primi totul ca un dar al lui Dumnezeu. Am primi fiecare moment al vieții ca venind din mâna lui Dumnezeu.
Attached Images
File Type: jpg imagine.jpg (23,5 KB, 9 views)
Reply With Quote
  #2  
Vechi 13.02.2010, 21:19:49
iustin10 iustin10 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 02.01.2010
Mesaje: 2.305
Implicit

Rugaciunea trebuie sa fie un dialog real cu Dumnezeu,deci fara a vrea sa si implinesti ceea ce ceri,degeaba exista doar cantitate de rugaciune.
Multumesc andrei pt acest post si daca mai ai si altele referitoare la rugaciune,sunt de folos.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Sfantul Antonie- parintele monahilor georgeval Diverse Sarbatori 11 03.02.2013 01:21:56
Sfantul Antonie cel Mare Mititel Gheorghe Intrebari utilizatori 0 03.06.2012 17:06:56
Sfantul Antonie cel Mare spunea... amatyyy Mari Duhovnici si predicile lor 4 04.03.2011 11:15:56
Cuviosul antonie cel mare icamilin Diverse Sarbatori 8 19.01.2009 06:30:26
Sf. Antonie de la Iezeru adina91 Moaste 1 12.01.2007 10:05:32