Carti ortodoxe

[preot_gabriel]

Buna ziua,

Pentru cine este interesat va las aici o pagina de internet cu carti gratuite din religia ortodoxa: http://www.cartiaz.ro/index.php?option=cat&id=19&pag=1

Doamne Ajuta!

[Florin-Ionut]

Aici sunt si altele: http://www.arhiva-ortodoxa.info/auto...ir=4.document/ .

Exista in arhiva de mai sus Noul Testament in format audio, dar sectiunea respectiva din sait va fi accesibila de luni incolo din cate vad.

Ma intereseaza sa gasesc Vechiul Testament ortodox in format audio, daca stie cineva de unde se poate downloada. Daca il are cineva, poate lasa un mesaj.

Multumesc.

[Florin-Ionut]

... am mai gasit http://www.cartiaudio.com/ , unde se poate gasi Biblia ca lectura. Se poate asculta numai online, insa cine vrea sa comande cartile pe DVD, o poate face contra unui pret relativ mic.

[jessie30]

eu am mai gasit carti despre religie si teologie aici: http://www.cartiok.ro/cat/4/religie-si-teologie

[caminaris]

Gleb (viitorul Parinte Gherman) ca şi Eugene (viitorul Parinte Serafim), în timp ce urma cursurile unui colegiu din Boston, trecea printr-o
mare căutare sufletească. Mama sa, făcând parte din intelectualitatea rusă, nu l-a crescut
în duhul Bisericii Ortodoxe. Aproape toată viaţa, Gleb a avut o fire dificilă. Tânjea
foarte mult după îndrumarea unui tată şi blestema soarta care l-a lipsit de lucrul acesta.
Acum trebuia să ştie de ce trebuia să lupte ca să-şi întreţină familia şi pe el însuşi.
Atunci a scris: „Săvârşisem crimă în inima mea; eram sinucigaş. Răzvrătirea mea nu era
frustrarea cunoscută a tânărului bogat din anii ’50, care, aşa cum spunea Tolstoi,
‘înnebunise din preaplinul stomacului’. Nu, eu mă simţeam îngrozitor, căci nu aveam
nici un răspuns la întrebările mele, care erau foarte importante pentru mine .... Eram
însetat de viaţă dar trebuia să ştiu de ce. Să trăiesc numai pentru că m-am născut şi să
sufăr fără nici un scop şi să mor? Eu nu am cerut să mă nasc! Eu doream să trăiesc, dar
abia ieşisem dintr-o stare de deznădejde în care toate mi se păreau urâcioase, lăsând să
mă cuprindă o putere drăcească de indiferenţă totală, care îmi cuprinsese întreaga fiinţă,
luând locul fricii fireşti. Această stare s-ar putea numi ‘frica de linişte’. Numai omul
care a trecut printr-o asemenea stare, poate să-i înţeleagă şi să-i ajute pe tinerii
sinucigaşi de astăzi. Şi eu am fost unul dintre aceştia. Aveam vreo 18-19 ani.”

(Gleb a aflat în 1990 că tatăl său murise. Până atunci nădăjduise că ar putea fi în viaţă în Rusia.)

Numai harul lui Dumnezeu a putut să-l scoată pe Gleb dintr-o asemenea stare.
Pe când stătea pe un pod din Boston gândindu-se să-şi ia viaţa, i-au venit deodată în
minte câteva chipuri color ale unui Sfânt despre care aflase în copilărie, Sf. Serghie de
la Radonej. Acest mare pustnic rus din sec. al XIV-lea, trăise aşa cum era sortit omul să
trăiască: cu Dumnezeu, în sânul naturii. Gândul i-a şoptit lui Gleb: „Dă-i o şansă! Vezi
dacă o viaţă adevărată a curăţiei, departe de lume şi în comuniune cu natura, este o
realitate. Dacă nu e aşa, şi totul este doar înşelarea unui visător, un basm, un ‘drog al
oamenilor’ – atunci ia-ţi viaţa....”
Apoi l-a mai tras ceva pe Gleb din prăpastie. Într-o seară, în preajma
Crăciunului, când abia mergea pe Symphony Road, îngheţat şi cu picioarele ude, un om
necunoscut i-a dat un bilet gratuit pentru un mare concert, cu piesa Mesia de Händel. A
plâns de bucurie, căci muzica, cu minunatul cor Aliluia, vorbea sufletului său în chip
nemijlocit. Prin această operă de mare artă şi frumuseţe transcedentală, a început să
priceapă – nu logic sau raţional – că omul este duh, şi că ceea ce căutase el în toţi aceşti
ani, era pur şi simplu – Dumnezeu.
Dar totul s-a desluşit şi a căpătat sens, când Gleb a făcut primul pelerinaj la
Mânăstirea Ortodoxă Rusă Sf. Treime din Jordanville, New York. Acolo, a aflat pentru
prima oară credinţa strămoşilor săi, în toată slava sa. Amintindu-şi cum a ajuns la
biserica mânăstirii în Duminica Floriilor, a scris: „Deschizându-se uşile pentru
privegherea Intrării Domnului în Ierusalim, am auzit minunatul cor dublu răsunând
antifonic dinspre cele două străni şi am simţit de îndată acelaşi sentiment măreţ din
Aliluia lui Händel, sentiment pe care-l căutasem în biserici şi doar acum l-am găsit – şi
inima mea era cucerită! Mă născusem din nou întru Hristos.”
LA MÂNĂSTIREA Sfânta Treime, Gleb a fost luat sub aripa ocrotitoare a
tânărului părinte ierodiacon, Vladimir. Era mic de statură, cu ochi verzi strălucitori,
revărsând bucurie şi dragoste ca Hristos. Gleb îşi aminteşte: „După vecernie, Părintele
Vladimir mi-a spus: ‘Hai să facem o plimbare până la cimitir.’ Era în ţinută de biserică,
cu camilafca şi mantia. Avea atâta bucurie de parcă ar fi zburat dacă ar fi putut. Mi-a
spus: ‘Vrei să vorbim?’ Eu îl cercetam să aflu dacă puteam să-i dezvălui părţile cele mai
ascunse ale sufletului meu. Mergând, mi-a spus, ‘să-ţi spun mai întâi eu cine sunt, apoi
îmi spui tu cine eşti’.”
Părintele Vladimir i-a povestit despre viaţa lui, care semăna oarecum cu a lui
Gleb. Născut în provincia Cernigov din sudul Rusiei, a fost recrutat de armata germană
în retragere, la frageda vârstă de 14 ani. În Rusia sovietică, tatăl său fusese ateu şi
pentru aceasta, mama lui se ferise să le vorbească copiilor despre religie; dar când
băiatul a plecat pentru totdeauna, mama i-a spus: „Ţine minte, ai fost botezat.” În
Germania, a lucrat ca ostarbeiter,111 scoţând oamenii de sub dărâmături, după
bombardamentul american asupra Berlinului. Acest tânăr singuratic L-a întâlnit pe
Dumnezeu acolo, în Germania de după război. A fost prezentat Părintelui Adrian
Rimarenko, preot de o credinţă şi un duh arzător, care formase atunci, în orăşelul
german Wendlingen, o comunitate creştină de 40-50 de oameni, majoritatea fiind
refugiaţi ruşi foarte săraci. Părintele Adrian dădea „ascultări” oamenilor după inspiraţia
sa. Sub îndrumarea sa, s-a hotărât Părintele Vladimir să se facă călugăr, mai întâi în
Germania şi apoi în Jordanville.
„Povestea Părintelui Vladimir a durat cam două ore. Mi-a vorbit despre lucrurile
care l-au însufleţit, despre lumea sa lăuntrică. Eram copleşit de gândul că întâlnisem un
om, o fiinţă omenească normală, care avusese aceleaşi probleme ca mine, cu bunăvoinţă
faţă de nevrednicia mea, a stat de vorbă cu mine, a râs şi a glumit....
Când povestea Părintelui VIadimir a luat sfârşit, inima mea era deja deschisă.
Începea să se aprindă. Voiam să-i spun toate câte erau în sufletul meu. Apoi mi-a spus,
‘acum spune-mi povestea ta’. I-am spus tot, viaţa mea întreagă, nefericirea mea,
tulburarea şi îndoiala mea. Întoarcerea mea la credinţă s-a petrecut acolo, la miezul
nopţii, între cimitir şi mânăstire. Convorbirea aceea m-a mişcat foarte mult.
Mă temeam să mă despart de el. Simţeam că găsisem pe cineva, căruia îi păsa de
mine. În seara dinaintea plecării mele, am intrat în sală împreună. S-a uitat la mine, m-a
însemnat cu semnul Sfintei Cruci, apoi m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. M-a uluit. Eu
trăisem o viaţă atât de rece până atunci. Mi-a zâmbit, şi a ieşit afară cu camilafca .... Lam
urmat. Stelele străluceau peste tot. Era o noapte caldă de vară; se simţea mirosul de
fân. Atunci mi-am spus: aş vrea să nu mă mai despart de el niciodată. Dimineaţa, mi-a
spus acelaşi lucru: ‘Nu te teme, nu ne vom despărţi niciodată!’”
Experienţa „naşterii din nou” a lui Gleb a adus o schimbare zguduitoare în ochii
tuturor celor care-l cunoşteau. Înainte, toţi îi spuneau „Gleb morocănosul”. Acum, era
cu adevărat fericit şi însufleţit, avea un scop şi o chemare. Se schimbase atât de mult,
încât şi culorile i se păreau acum mai vii.
Prin Părintele Vladimir, Gleb a cunoscut măsura ascetică, mistică a
creştinismului ortodox. Prima carte pe care i-a dat-o să o citească, a fost viaţa unuia
dintre cei mai iubiţi sfinţi ai pământului rusesc, Sf. Serafim de Sarov († 1833), de
Dumnezeu luminat.
Sufletul însetat al lui Gleb a înghiţit povestirile despre Sfinţii pământului rusesc.
A aflat că pe lângă Sf. Serghie de Radonej şi Sf. Serafim de Sarov, vieţuia o întreagă
ceată de asceţi „sălăşluitori ai pustiei”112 în comuniune cu Dumnezeu în întinsele păduri
ale Rusiei, aproape de veacul nostru. L-au impresionat mai ales Vieţile stareţilor de la
Mânăstirea Optina, care, primind însufleţirea pustiei de la vieţuitorii din pădurile
Roslavl, au plămădit unul dintre cele mai impresionante fenomene din istoria mai
recentă a Bisericii. În veacurile XIX şi XX, stareţii au avut o influenţă deosebită asupra
societăţii ruseşti, determinând o înflorire a sfinţeniei la scară naţională. Împlinind una
dintre străvechile misiuni profetice ale Bisericii113, li s-a dat harul de a citi în inimile
oamenilor şi de a tămădui rănile trupeşti şi sufleteşti. Profeţiile şi sfaturile lor, de
Dumnezeu insuflate, au atras sute de credincioşi din întreaga Rusie, între care şi scriitori
ca Dostoievski, Gogol şi Tolstoi.
TOT prin Părintele Vladimir, Gleb l-a cunoscut şi pe unul dintre ucenicii
apropiaţi ai ultimului stareţ de la Optina, Sf. Nectarie. Ucenicul acesta era chiar
Părintele Adrian Rimarenko, pe care Părintele Vladimir îl cunoscuse în Wendlingen.
Părintele Adrian şi soţia sa, locuiau în Spring Valley, New York, unde întemeiaseră
Mânăstirea de maici New Diveyevo. Acolo, ca şi în Europa, slujea ca părinte
duhovnicesc al unei comunităţi de credincioşi mireni, care se adunaseră în jurul lui.
Atât Părintele Adrian cât şi turma sa au suferit cumplite experienţe dureroase. În
timpul celui de al II-lea Război Mondial, schijele unei bombe i-au sfârtecat jumătate din
capul fiului său, chiar sub ochii lui. Părintele Adrian a primit această suferinţă cu multă
înţelepciune, folosind roadele dobândite aici pentru ajutarea şi alinarea oamenilor, iar ei
se ţineau aproape de el. Ca preot, părinte duhovnicesc şi orator, a atras sute de mii de
oameni la slujbele bisericii şi la felul său de a trăi. Îşi punea viaţa pentru turma sa. Era
atât de părintesc în toată fiinţa sa, încât l-au numit „super-preotul”.
Harul preoţesc al Părintelui Adrian nu era doar o închipuire, ci era urmarea
ascultării de Bătrânul Nectarie cu mintea şi inima. În 1928, Sf. Bătrân Nectarie a murit
sub patrafirul preoţesc al Părintele Adrian; iar acum, harul care venea de la Optina era
de bună seamă asupra Părintele Adrian. Ca şi Bătrânul său, Părintele Adrian devenise
un adevărat „cunoscător al inimilor”: adică putea să vadă pe cineva pentru prima oară în
viaţă şi să-i spună ceva de mare importanţă pentru acea persoană, dar care nu însemna
nimic pentru alţii.
Înainte de a-l cunoaşte pe Părintele Adrian, Gleb nu ştia toate astea despre el.

[caminaris]

Când a mers prima oară să-l cunoască, nu a fost după voia lui, ci din ascultare faţă de
Părintele Vladimir. Gleb îi spusese Părintelui Vladimir că era foarte bucuros să
primească îndrumare duhovnicească de la un luptător al lui Hristos din obştea Mânăstirii
Sfânta Treime. Dar Părintele Vladimir nu fusese de aceeaşi părere; întrucât trăia în
lume, avea nevoie de un preot care trăia în lume, într-o deplină asceză duhovnicească
creştină. I-a mai spus că dacă ar merge cale lungă până la New York şi de acolo în sus
pe râul Hudson până la o mică Mânăstire de maici, nu i-ar părea rău.
Amintindu-şi de prima sa întâlnire cu Părintele Adrian, Gleb scria:
„După o lungă călătorie cu trenul, apoi cu metroul prin oraş, şi o oră de mers cu
autobuzul către Spring Valley, după care a trebuit să mai merg o oră pe jos prin oraş, am
ajuns la mânăstire. Era o proprietate mică, aflată într-o zonă suburbană a oraşului, în
faţa aeroportului local, şi părea că locul era nepotrivit, fără nici un sens pentru noua mea
viaţă. Nu cunoşteam pe nimeni în Mânăstirea New Diveyevo şi nu aveam nici cea mai
vagă idee cu privire la ceea ce trebuia să mă aştept, în afară de o mulţime de imagini pe
care mi le făcusem despre cum ar fi trebuit să arate vechea Mânăstire Diveyevo, în
vremea Sf. Serafim de Sarov. Nu citisem aproape deloc literatură ortodoxă, în afară de
Viaţa minunată şi completă a Sf. Serafim de Sarov şi a Sf. Serghie de Radonej; şi acum
începusem să citesc Pelerinul rus, care mă captivase cu o putere uimitoare. Venind la
mânăstire, nu căutam un fel desăvârşit de a mă ruga, cum făcea pelerinul din carte. Eu
abia mă născusem, totul era nou pentru mine şi abia învăţam să mă obişnuiesc cu
atmosfera Bisericii, care încă rămânea pentru mine un tărâm necunoscut. Nu-mi
amintesc cine mi-a arătat casa Părintelui Adrian. Era în mijlocul curţii, în spatele unei
bisericuţe albe, neterminate încă, dar cu o frumoasă cupolă albastră. În faţă era un câmp
deschis cu o mulţime de stupi albi. Între partea cu altarul bisericuţei şi casa Părintelui
Adrian era o salcie plângătoare mare. Uşa, cu un mic acoperiş deasupra, era între două
geamuri.
Am ciocănit timid şi uşa a fost deschisă de o doamnă bătrână, dar foarte
energică, preoteasa, care l-a chemat pe Părintele Adrian, care a venit pe o uşă din
dreapta mea şi m-a poftit într-un vestibul mic – un birou cu tavanul jos, care avea un aer
de căldură şi tihnă. Mi-a spus să mă aşez pe un scaun, cu spatele la fereastră şi cu faţa
spre colţul cu multe icoane întunecate şi o candelă aprinsă. El s-a aşezat în faţa mea, pe
un divan mic lipit de perete şi mi-a cucerit sufletul cu un zâmbet însufleţitor. Era înalt şi
prea frumos. Ochii de un albastru strălucitor arătau bucurie, deşi întreaga înfăţişare era
foarte serioasă şi blândă. Eu nu venisem să găsesc un ‘bătrân’, cum am aflat mai târziu
că se spune. Nici nu aveam vreo urgenţă deosebită ca să-l caut, căci simţeam că toate
sunt cu purtare de grijă la Jordanville. Nici nu mă ardeau întrebări importante. Eu
venisem în vizită şi el a înţeles asta şi a început să-mi pună întrebări despre mine, cu un
glas minunat de tenor. Totul părea simplu şi neînsemnat, astfel că atenţia îmi era atrasă
mai mult de numeroasele chipuri de călugări cu camilafcă de pe pereţi decât de ce
spunea el, când deodată m-a luat prin surprindere, întrebându-mă dacă săvârşisem un
oarecare păcat. Am rămas mut de uimire în faţa darului înainte vederii pe care-l avea.
Nu mă gândisem niciodată că are acest dar. Apoi, venind mai aproape şi uitându-se
pătrunzător în ochii mei, mi-a dezvăluit lucruri despre mine, despre care eu nu eram
conştient.
Convorbirea noastră nu a durat mult, dar am fost copleşit de ideea că aveam în
faţă întruchiparea desăvârşită a unui părinte atotcunoscător, cu purtare de grijă şi bine
intenţionat, căruia îi pasă de tine şi de starea în care te afli, fără să încerce să te
modeleze în vreun fel. Am plâns, dar nu pentru că îmi mişcase inima, ceea ce de fapt se
întâmplase, ci pentru că găsisem ceva minunat de care sufletul meu era însetat de prea
mulţi ani. Îndată i-am putut pune o mie de întrebări care mă chinuiseră multă vreme iar
el mi-a dat principii scurte cu care să-mi dezleg eu însumi aceste dileme. Mi-a explicat
ce este răul; mi-a spus că scopul vieţii omului pe pământ se află în ciclul zilnic al
slujbelor Bisericii; că icoanele sunt ferestre deschise spre rai, pe care îl putem vedea
cunoscând-i pe sfinţi; că pictura, muzica şi toate artele sunt ca rugăciunile, căi de a ne
apropia de Dumnezeu, ca Ziditor; că relaţiile dintre membrii familiei sunt taina
cunoaşterii lui Dumnezeu; ce este virtutea; ce este sexul; ce este teologia; care este
datoria noastră faţă de societate, faţă de Rusia aflată în suferinţă, faţă de America pe
care o iubea. Şi mai presus de toate, şi-a arătat evlavia faţă de părinţii Optinei, ale căror
feţe străluceau de pe pereţii din jurul meu. Aflasem că era fiul duhovnicesc al Stareţului
Nectarie, căci citisem fragmente din amintirile soţiei sale despre viaţa Stareţului în
Rusia cea chinuită, într-un ziar din Jordanville. Când vorbea despre el, Părintele
Adrian îi spunea batiuşca Nectarie şi ne ilustra spusele lui cu câteva istorioare din
viaţa sfântului bătrân.”
Aşa cum primise odinioară să-i fie duhovnic Părintelui Vladimir, tot aşa acum,
Părintele Andrei primise să-i fie duhovnic lui Gleb – părintele pe care nu l-a avut
niciodată. Cu toată sănătatea lui şubredă şi cu solicitările la care era supus, Părintele
Adrian s-a străduit mult să-l formeze duhovniceşte pe Gleb. Gleb îşi aminteşte cum îi
împărtăşea învăţătura Patristică despre paza minţii şi curăţia inimii:
„Mi-a zugrăvit chipul minunat al unei fecioare care urma să fie decapitată a doua
zi, pentru dragostea şi credinţa ei în Hristos. Ea mergea prin catacombe întunecoase,
umede şi pline de curent, cu o lumânare în mână care abia pâlpâia, singura ei lumină
care să o ducă la locul tainic unde se adunau creştinii ca să săvârşească Sfânta
Euharistie – prin a cărei împărtăşire Îl va moşteni pe Hristos şi Împărăţia Sa. Întreaga ei
soartă în veşnicie depinde de această mică scânteie de lumină, care o îndepărtează tot
mai mult de lumea cea fără de har şi întunecată. Cu câtă frică şi cutremur trebuie să-şi
păzească luminiţa lumânării, ca să capete viaţa pe care şi-o doreşte.
Fecioara, a continuat Părintele Adrian, este sufletul omenesc care trebuie să
păzească lumina cunoaşterii de Dumnezeu, să poarte de grijă de feluritele lucruri
neprielnice care pot întuneca sau stinge ‘Lumina care a venit în lume să-i mântuiască pe
cei păcătoşi’…. Cât de important este să ne păzim simţurile, prin care cunoaştem şi
înţelegem viaţa! Dacă suntem conştienţi de viaţă, de dragostea noastră faţă de Izvorul ei,
trebuie să fim curaţi înaintea Lui, ca să-I putem auzi mai bine Glasul în inimile noastre,
miezul vieţii noastre dăruite de Dumnezeu. Lucrarea despătimirii, neîncetata curăţire a
simţurilor noastre este esenţială pentru a păstra aprinsă candela fecioarei, care ne
luminează pe noi. ‘Lumina lui Hristos luminează tuturor.’ Lumina aceea este Harul lui
Dumnezeu ….
Părintele Adrian se ridică. Era foarte emoţionat şi aproape în şoaptă m-a poftit
să-l urmez.
În spatele lui, era o uşă către biroul său, ori poate către camera lui de rugăciune.
Când a deschis-o, am simţit ca şi cum ar fi fost sfânta sfintelor lui şi abia am cutezat să
intru. În faţa noastră era colţul său de rugăciune cu multe, multe icoane, de toate formele
şi mărimile şi analoguri(suporturi de carti) cu câteva cărţi deschise, Psaltirea, etc. … Deasupra,
dominând întreaga încăpere, era o fotografie alb-negru, în mărime naturală, a capului lui
Hristos, reprodus după vestita pictură a lui Vasnetsov. Îl înfăţişa pe Hristos foarte
realist, cu cununa de spini, suferind cu adevărat, stors de puteri şi cu ochii pătrunzători.
Aceasta era taina Părintelui Adrian; această sfântă Faţă arăta Suferinţă. Dar de ce? Nici
o explicaţie despre suferinţă nu m-a mulţumit; de ce mai trebuia ca noi să suferim, după
ce Hristos biruise durerea şi moartea? Dacă alipirea noastră de El, ne făgăduieşte
fericirea veşnică, de ce mai trebuie să suferim aici pe pământ, ca în vremurile Vechiului
Testament?
Sticlele roşii ale candelelor dădeau o lumină caldă în încăperea cu plafonul jos –
o adevărată chilie de Stareţ. M-am simţit copleşit şi chiar tremurând. Îndată, Părintele
Adrian s-a închinat în faţa icoanelor, după care a început că mi le arate una câte una, pe
când le sărutam cu evlavie. Erau bucăţele de moaşte ale Sfinţilor din Peşterile Kievului.
Mi-a arătat mai ales pe Sf. Agapit tămăduitorul, care întotdeauna i-a dat ajutor în boală;
Sf. Ioan Mult Pătimitorul, care şi-a îngropat trupul până la mijloc ca să-şi biruiască
patimile. Sf. Moise ungurul, care îi hrănise pe flămânzi, aşa cum a făcut Părintele
Adrian mai târziu, în vremea cumplitului regim sovietic.
În cameră era o linişte pătrunzătoare.

[caminaris]

Părintele Adrian a vorbit tot timpul în
şoaptă, şi am simţit că era firesc în apropierea lucrurilor sfinte. Ţinându-şi mâna pe
inimă, mi-a vorbit despre pacea lăuntrică, lucrarea lăuntrică, linişte şi tăcere. Mi-era
teamă să nu uit lucruri importante din pricina emoţiei dar nu îndrăzneam să-l întrerup,
căci parcă vorbea numai cu sine, uitându-se la icoane. Şi îndată am înţeles dulceaţa
suferinţei pe care Hristos nu o lua de la noi. Contrar celor ce gândisem mai înainte,
această durere zguduitoare este esenţială pentru a păstra duhul de sfinţenie.
Iuţeala minţii mele s-a potolit, s-a oprit în concentrarea pătrunsă de rugăciune.
Am simţit îndată în mine sentimentul de responsabilitate pentru fiecare cuvânt, gând sau
simţire: o atenţionare că acestea poate strica, urâţi sau chiar şterge curgerea acestei trăiri
dumnezeieşti. Tocmai durerea acestei conştientizări este dulceaţă, ca şi în Acatistul în
care Hristos este numit ‘Preadulcele Iisus’. Frica pentru păcate este deosebită – ‘frică
fără de frică’ curajoasă, vitează de a nu pierde această minunată viziune însufleţitoare a
minţii de ‘a se afla înaintea lui Dumnezeu’ – ca şi cum firul acestei linii melodioase s-ar
putea frânge în oricare clipă prin nepurtarea de grijă pentru paza simţurilor, lăsându-le
în voia lor prin întunericul fără de Dumnezeu al acestei lumi căzute.”
Părintele Adrian a subliniat nevoia de a agonisi liniştea lăuntrică atât prin curăţia
cât şi prin frângerea inimii. El îi simţise roadele, atunci când îl văzuse pe Bătrînul
Nectarie scăldat în „Lumina Lină” nepământească a Dumnezeirii necreate. Dar pentru
el, această linişte nu însemna nepăsare. Bătrânul Nectarie l-a învăţat că ortodoxia este
viaţă, o putere apostolică vie.
Cu un prilej, l-a luat pe Gleb în biserica mănăstirii şi l-a apucat de mână. Gleb a
simţit fierbinţeala mâinii Părintelui Adrian şi şi-a dat seama că ardea de însufleţire când
a arătat spre frescele de pe perete, care înfăţişau sfinţii în rai. Când au ieşit afară, cerul
strălucea de stele. Părintele Adrian l-a întrebat: „De ce ne-a răspândit Dumnezeu ca pe
val pe marea întindere a pământului American? De ce am fost împrăştiaţi ca stelele,
printre oamenii buni din America? Nu putem să creăm din nou aici felul de viaţă din
Sfânta noastră Rusie, ca o mărturie a adevăratului creştinism pentru lume - înainte de a
veni sfârşitul?” Mânăstirea Părintelui Adrian împreună cu comunitatea mirenilor care se
grupase în jurul lui, era încercarea lui de a da viaţă unui rai ortodox în America, o
transplantare a vechiului fel de viaţă ortodoxă într-un pământ iubitor de libertate, de a
aduce aici liniştea pierdută. Aceste idei apostolice îi erau cu totul noi lui Gleb, Părintele
Adrian îi descrisese orizonturi noi cu adevărat.

…..

Când l-a cunoscut pe Eugene, Gleb absolvise seminarul. Cea mai aprinsă dorinţă
a sa, era să facă ceva cu imensa moştenire duhovnicească pe care o primise; dar, ca şi
Eugene, trebuia să i se deschidă calea. Pe moment, aplecările sale călugăreşti erau
potolite de mama lui, care îi spusese că îl blestemă, dacă se face călugăr. Sub înrâurirea
Părintelui Adrian, gândurile sale s-au îndrepat firesc spre o misiune de evanghelizare, cu
scopul de a lumina America cu creştinismul ortodox. Şi-a găsit şi un model pentru
această lucrare, în persoana Cuviosului Gherman de Alaska, care pe lângă faptul că
fusese călugăr cu viaţă sfântă, a fost şi unul dintre primii misionari ai Americii. Dar, mai
mult decât un model, el vedea în Cuviosul Gherman de Alaska (deşi atunci nu era
canonizat) un mijlocitor ceresc înaintea lui Dumnezeu, unul căruia i se putea ruga ca să
primească un semn pentru calea pe care trebuia să o urmeze în viaţă.
Cuviosul Gherman venise în Alaska din Mânăstirea Valaam din nordul Rusiei,
în 1794. În îndepărtata insulă Spruce, a petrecut într-o strânsă legătură cu Dumnezeu în
liniştea pădurii, a propovăduit Evanghelia băştinaşilor aleuţi, a purtat de grijă de orfani
iar în 1836 a plecat la Domnul. Gleb citise pentru prima oară viaţa Cuviosului Gherman,
care se publicase la Valaam în 1894, într-o zi de primăvară, spre sfârşitul ultimul an de
seminar. „Am fost mişcat adânc”, îşi aminteşte el „că exista un asemenea sfânt şi că era
înmormântat pe acel continent pe care mă aflam şi eu! Pot cu adevărat să merg până
acolo, la acest Sfânt din Sfânta noastră Rusie – aici în America! Pot să încerc să merg la
el şi să încep, să mă rog lui pentru toate câte îmi erau de folos. Este cea mai sfântă
bucăţică de sfinţenie de pe acest continent! Şi mă poate ajuta, îmi poate rândui viaţa ...
şi îmi poate arăta de la Dumnezeu ce trebuie să fac. Dar nu trebuie să mă duc acolo ca
turist, ci să rabd lipsa banilor ....
Eram uimit la gândul că în America se află o bucăţică din Sfânta Rusie. Ideea de
a transplanta Sfânta Rusie pe pământul american – lucru pe care Părintele Adrian îl
făcea cu atâta conştiinciozitate în New York, şi despre care mi-a vorbit cu atâta pasiune
în acea minunată noapte înstelată – îmi umpluse sufletul. O, Doamne! O insulă ‘pustie’
în Alaska! Un trup nestricat de moarte al unui sfânt! Să traversezi toată această întinsă
Americă şi apoi să mergi spre Alaska, atât de aproape de Rusia în suferinţă – fără bani,
potrivit Evagheliei! Şi peste toate astea, să primeşti de la el, de la un sfânt, un răspuns
aşa cum l-ai fi primit în Rusia! Ce idee năstruşnică, însufleţitoare. Eram hotărît s-o pun
întru lucrare!
M-am întors la mânăstire, am intrat în chilia Părintelui Vladimir, şi am început:
‘Să nu ziceţi c-am înnebunit când veţi auzi ce vreau să vă spun; ascultaţi-mă în linişte.
Am hotărât ce voi face când voi termina şcoala. Voi merge, fără nici un ban, să-l rog pe
Cuviosul Gherman de Alaska să mă ajute să-mi pun viaţa în rânduială! Să nu râdeţi!’
‘Asta nu-i nebunie’, mi-a răspuns Părintele Vladimir, privindu-mă foarte serios.
‘Strămoşii tăi, (amintea întotdeauna de ei, căci tatăl meu era din Pskov şi socotea că era
mare lucru) îşi agoniseau mântuirea în chipul acesta! Asta înseamnă să faci un pelerinaj
la sfinţii călugări, care vieţuiau asemenea lui Adam înainte de păcat. Nu, nu este deloc
nebuneşte sau nepotrivit! Este o idee mare, Dumnezeu te trimite! Ia aminte, înainte de a-ţi da seama, vei avea prilejul să porneşti pe cale. Numai, să te întorci aici din pelerinaj.’
Şi m-a blagoslovit cu dragoste.
Eram uimit, dar l-am crezut că totul fusese de la Dumnezeu, lucru care s-a
adeverit. Mi-a spus că pe insulă trăia un bătrân pustnic rus, Arhimandritul Gherasim, cu
care se afla în corespondenţă. I-am scris Părintelui Gherasim, care m-a chemat în vara
aceea. Nu ştiam cum să ajung acolo. Mi-a venit ideea să ţin nişte conferinţe pe drum,
însoţite de diapozitive, cu vizitări de biserici ortodoxe şi recrutare de seminarişti.

[caminaris]

CU banii primiţi pe conferinţe, Gleb a reuşit să ajungă până în Alaska. A ajuns
pe insula Spruce în august 1961. Rătăcindu-se câteva ore prin pădure, a ajuns până la
urmă în pustia Cuviosului Gherman. Pe Părintele Gherasim l-a întâlnit la Paraclisul pe
care acesta îl zidise pe locul unde vieţuise Cuviosul. Pădurea din jur era întunecoasă şi
umedă, de o frumuseţe necunoscută şi sălbatică. Cam la 500 de paşi, se întindea
„Laguna călugărilor” şi oceanul furtunos. Gleb s-a temut când a văzut primul chip
adevărat al pustiei. „Am simţit de îndată”, scria el, „că era foarte adevărat, ca în Sfânta
Rusie - foarte singuratic, ca şi calea Cuviosului Gherman.”
Unii de la Mânăstirea Sfânta Treime, îi spuseseră lui Gleb să aibă grijă cu
Părintele Gherasim, că-i cam apucat şi ce era mai rău, că era „necanonic”. Umblau
zvonuri că era comunist şi mason. Întâlnindu-l pe bătrânul sihastru, Gleb a fost foarte
uşurat să constate că toate zvonurile erau neîntemeiate. Părintele Gherasim, era un
bătrân călugăr simplu, cu simţul realităţii, cu o inimă caldă, care îşi păstrase dragostea
pentru monahism, cu toate greutăţile şi renunţările de-a lungul anilor. „Mă îndrăgise
mult”, îşi aminteşte Gleb. „Aveam multe lucruri în comun. Părinţii mei se trăgeau din
aceeaşi clasă socială ca şi ai lui şi îl iubea mult pe Părintele Adrian, duhovnicul meu, cu
care se afla în corespondenţă.”
Părintele Gherasim nu era „recunoscut” şi era chiar dispreţuit de autorităţile
bisericeşti, fiindcă refuzase să sprijine politica lor. Suferise foarte mult din pricina
fărâmiţării Bisericii Ruse din diaspora, după revoluţie; însă nici una dintre părţi nu-l
revendica. Aşa cum zicea şi Părintele Gherasim: „Eu mă rog pentru toţi; îi pomenesc pe
toţi”. Fiecare „jurisdicţie” îl acuza că aparţine alteia. Fiind întrebat cărei jurisdicţii îi
aparţine, el răspundea simplu: „Celei a lui Hristos”. De aici şi zvonurile pe care le
auzise Gleb, că era nebun.
Gleb a văzut că măsura Părintelui Gherasim era creştinismul esenţial până în
adâncul său. Socotea aproape o nedreptate că Părintele Gherasim, adevărat următor al
moştenirii ruse, era atât de puţin preţuit şi înţeles în America. Nici în seminar, şi nici în
altă parte, nu întâlnise un pustnic de măsura acestuia, care voia să părăsească lumea şi
chiar şi administraţia Bisericii pentru a-I sluji cu credinţă lui Dumnezeu, conştiinţei sale
şi chemării sale călugăreşti. Părintele Gherasim vieţuise pe insula Spruce din 1935,
îngrijind mormântul Cuviosului Gherman şi sfintele sale moaşte, ţinând aprinsă făclia
monahismului pe insula pe care Cuviosul o numise „Noul Valaam”, spre pomenirea
mult iubitei sale Mânăstiri Valaam din Rusia. Gleb a înţeles că Părintele Gherasim era
cel despre care Cuviosul Gherman proorocise cu 100 de ani înainte, când spusese: „Un
călugăr ca mine, fugind de slava oamenilor, va veni şi se va aşeza pe insula Spruce.”
Vizita lui Gleb pe insulă s-a petrecut în postul Adormirii Maicii Domnului.
Părintele Gherasim se ruga în chilia lui şi-i pomenea pe toţi cei pe care îi întâlnise în
viaţa sa. „Avea un pomelnic nesfârşit”, îşi amintea Gleb, „şi tot aşa erau şi lacrimile
lui”. Rugăciunea aceea mă cutremura până în adâncul sufletului. Am fost prins de
înflăcărarea rugăciunii sale stăruitoare că nu m-am putut stăpâni să nu plâng .... Dar nu
erau lacrimi de supărare, ci lacrimile unei pocăinţe dulci, de neînţeles, izvorâtă din
inimă. Când sfârşea această rugăciune, era acelaşi om vesel ca de obicei, oferindu-mi
ceai şi plăcintă cu somon coaptă de el, şi numai cerul înstelat de deasupra uriaşilor
molizi negri, purtau mărturia măsurii şederii lui în faţa lui Dumnezeu.”
Petrecuse o săptămână pe insulă şi Gleb încă nu primise nici un răspuns în
inima sa, despre calea pe care trebuia să o urmeze. Începuse să se teamă că va trebui să
se întoarcă acasă fără să-şi fi îndeplinit scopul călătoriei.
Cu câteva zile înainte de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, au venit să-l
viziteze vechi prieteni de-ai Părintelui Gherasim, din oraşul Kodiak. Părintele Gherasim
s-a bucurat şi i-a primit cu mare ospitalitate. Între timp, Gleb a ieşit să meargă la un mic
izvor împrejmuit cu ferigă, de unde, odinioară, Cuviosul bea apă. S-a aşezat pe o
buturugă acoperită cu muşchi, de lângă izvor şi a început să citească o carte pe care o
împrumutase de la Părintele Gherasim: o antologie a vieţilor pustnicilor ruşi. Deschisese
cartea la întâmplare şi ochii îi căzuseră pe următorul pasaj din viaţa Sf. Serafim de
Sarov: „Într-o zi, pe la sfârşitul anului 1832, un călugăr l-a întrebat pe Bătrân (Sf.
Serafim): ‘De ce n-avem şi noi nevoinţa sihaştrilor din vechime?’ Bătrânul a răspuns că,
fiindcă noi nu avem hotărârea lor. Harul şi ajutorul Domnului sunt la fel şi astăzi cum
erau odinioară, pentru cei ce au credinţă şi Îl caută pe Dumnezeu din toată inima – şi noi
am fi putut trăi ca şi părinţii din vechime, căci, după cuvântul lui Dumnezeu, Iisus
Hristos este acelaşi şi ieri şi azi şi pururea.’”
Îndată, în mintea lui Gleb s-au limpezit toate. I se întâmplau acestea, fiindcă nu
făcuse o făgăduinţă, fiindcă nu adusese jertfa desăvârşită a vieţii sale lui Iisus Hristos –
de aceea Domnul nu-i deschisese calea. Încă „îşi căuta calea”. Îndată a sărit în picioare
de pe buturugă şi a luat-o la fugă pe poteca îngustă către chilia părintelui. În câteva clipe
a ajuns în faţa Paraclisului ridicat de băştinaşi pe mormântul Cuviosului Gherman.
Urcând în fugă treptele, a intrat şi a căzut pe racla celui drept, care era aşezată lângă
peretele din dreapta al Paraclisului, şi s-a rugat cu înflăcărare pentru dorinţa sa de a-I
sluji lui Dumnezeu. Nu mult după aceea, la mii de kilometri depărtare, într-un magazin
de artă din San Franscisco, Eugene se ruga la Maica Domnului din adâncul sufletului:
„Ajută-mă să-I slujesc Fiului tău!”
Ca şi Eugene, Gleb îşi „jertfea inima” pe altarul Domnului. Împlinind cuvintele
Sf. Serafim de Sarov, a făcut pasul hotărâtor. A făcut o făgăduinţă, dându-se pe sine în
întregime lui Dumnezeu şi la bine şi la rău.
În clipa următoare, a auzit un glas slab, uşor, ce parcă venea din raclă. A
răsunat clar, „Pune-ţi o dorinţă!” Gleb s-a întrebat dacă era o închipuire sau începuse să
o ia razna; dar, nu, auzise glasul foarte clar! Nu înţelesese greşit. Tocmai işi închinase
viaţa lui Dumnezeu, dorind să şi-o pună întru lucrare pentru o cauză sfântă, iar
Dumnezeu, prin glasul Caviosului Gherman, îl întrebase ce dorea în schimb.
„Trimite-mi un nebun ca mine”, se rugă el, „care să mă înţeleagă pe mine şi
năzuinţele mele”.
Glasul blând al Cuviosului se auzi din nou: „Altceva?”
Lui Gleb i se tăie respiraţia. Dacă prima cerere era împlinită, el s-a gândit să-l
răsplătească pe Părintele Gherman în vreun chip.
„Trimite-mi o frăţie”, spuse el tremurând, „care să-ţi slăvească numele şi să
propovăduiască lumii întregi sfinţenia ta.”
Rostind aceste cuvinte, Gleb simţi că n-a mai putut îndura lângă el atâta
sfinţenie. A ieşit din Paraclis la fel de repede cum intrase, grăbindu-se spre chilia
Părintelui Gherasim. L-a găsit pregătind ceai pentru oaspeţi. I-a spus bucuros: „Am
primit răspunsul!” Părintele, făcându-şi semnul Sfintei Cruci cu evlavie, spuse simplu:
„Slavă lui Dumnezeu!” – fără să ştie despre ce era vorba.
Care a fost sensul celor două cereri pe care le-a făcut Gleb Cuviosului Gherman?
Când i-a cerut un „nebun” ca el, se gândise de fapt la o soţie care să-i împărtăşească
idealurile şi să-l ajute să le pună întru lucrare. Cunoştea câteva fete drăguţe şi bune
creştine cu care s-ar fi putut căsători; dar acestea erau preocupate mai mult de asigurarea
unui cămin comod decât de împărtăşirea idealurilor romantice ale lui Gleb, cu lucrări
misionare pline de jertfe. Fiindcă mama sa îl socotea întotdeauna „nebun” pentru ideile
sale „nerealiste”, el credea că numai un „nebun” ca el l-ar aprecia cu adevărat.
Cea de-a doua cerere către Cuviosul Gherman, venită din recunoştinţă, îi era mai
puţin clară. Se gândise la vreo asociaţie sau comitet care să sprijine canonizarea
Cuviosului Gherman şi în acelaşi timp să-l ajute pe Părintele Gherasim să întemeieze o
aşezare monahală pe insulă. El credea că exemplul Sf. Gherman putea fi urmat de tinerii
americani căutători de Dumnezeu. Având în vedere „frustrarea tânărului bogat”
popularizată la vremea aceea, el şi-a dat seama că sufletul americanului satisfăcut avea
nevoie acum de ideea ortodoxă de nevoinţă sau osteneală ascetică duhovnicească, de
jertfa de sine şi răbdarea greutăţilor pentru o pricină înaltă şi nobilă. Frontierele
americane se şterseseră, iar spiritul ei de pionierat – spiritul libertăţii prin luptă – era
încă prezent. Prin chipul Cuviosului Gherman – călugărul smerit ce căuta unirea cu
Ziditorul său în vasta pustie nordică, răspândind de unul singur tradiţia sfântă şi veche
într-un pământ nou, ocrotind părinteşte pe cei oropsiţi şi orfani – Gleb a văzut calea ce
putea aduce uşurare duhului încercat şi râvnei religioase nesimţitoare a Americii
contemporane.
Gleb a plecat acasă de Praznicul „Adormirii Maicii Domnului”. Părintele
Gherasim l-a condus până la ţărm, suspinând ca un copil. „Nu suport despărţirile,”
spunea el. Pentru un pustnic atât de îndepărtat de lume ca el, asemenea despărţiri
însemnau de obicei că nu se mai vedea niciodată cu persoana aceea.
Pe când barca sa se ducea spre larg şi-l privea pe Părintele Gherasim care
rămăsese singur, plângând pe ţărmul Lagunii Călugărilor şi binecuvântându-l, Gleb şi-a
dat seama că pleca de acolo ca un om cu totul nou. „Am ştiut atunci”, scria el mai
târziu, „că văzusem, mai presus de aşteptările mele, un om de o mare măsură
duhovnicească, care suflase în mine o viaţă neabătută, cu hotărârea de a continua întrun
chip viu lucrarea Sf. Gherman pentru slava lui Dumnezeu în Biserica Sa Ortodoxă, şi
cu ajutorul lui Dumnezeu, nimeni şi nimic nu-mi mai putea scoate gândul acesta din
minte.”

[caminaris]

Era ceva nepământesc în acest bătrânel adus de spate (e vorba de Arhiepiscopul Ioan), care după măsurile lumeşti, cu greu putea fi numit „respectabil”. Avea părul nepieptănat, buza de jos îi era ieşită în afară şi avea un defect de vorbire, care-l făcea destul de greu de înţeles.
În locul unei mitre
strălucitoare, împodobită cu pietre scumpe cum purtau alţi episcopi, purta o „căciulă
pliabilă”, lipită cu icoane brodate de orfanii săi. Avea purtarea aspră, deşi adesea se
putea vedea în ochii săi o licărire veselă, mai ales când era cu copiii. Cu tot defectul său
de vorbire, avea o relaţie minunată cu copiii, care-i erau devotaţi trup şi suflet. Spre
indignarea unora, glumea şi se juca cu ei chiar şi în biserică.
Originalitatea Arhiepiscopului Ioan era legată de ceea ce în Biserica Ortodoxă
era cunoscut ca „nebunie pentru Hristos”: renunţarea la „înţelepciunea lumii” pentru
înţelepciunea lui Dumnezeu. Într-adevăr, persoana sa ascundea mult mai mult dincolo
de priveliştea neobişnuită pe care o vedeau ochii. De la ucenicii Arhiepiscopului Ioan,
Gleb şi Eugene au auzit istorisiri care le-au dezvăluit părţi din viaţa lui în Dumnezeu.
Erau adevărate Fapte ale Apostolilor, care se petreceau în zilele noastre.
Arhiepiscopul Ioan era un pustnic aspru. Era într-o neîncetată stare de rugăciune,
mereu cu purtare de grijă înaintea lui Dumnezeu. Mânca doar o dată pe zi, la miezul
nopţii şi dormea foarte puţin. Nu se întindea niciodată pe pat şi adormea numai când
oboseala îl cuprindea cu totul, stând în genunchi la rugăciune, în faţa icoanelor. Când se
trezea, se stropea cu apă rece pe faţă şi începea Sfânta Liturghie, pe care o săvârşea
zilnic, fără nici o abatere.
Se ştia că era făcător de minuni. Oriunde ar fi fost – în China, Filipine, Europa,
Africa, America, se săvârşeau vindecări fără număr prin rugăciunile lui. De multe ori i-a
salvat pe oameni de la nenorociri iminente, prin revelaţie dumnezeiască. Uneori li se
arăta celor în nevoi, când nu-i stătea în putinţă să ajungă la ei din punct de vedere fizic.
A mai fost văzut în timpul rugăciunii în Sfântul Altar, înălţat deasupra pământului,
înconjurat de o lumină cerească.
Însă, aşa cum scria Eugene mai târziu, aceste minuni nu erau deosebite prin ele
însele: „Toate astea pot fi imitate cu uşurinţă de falşii făcători de minuni .... În cazul
Arhiepiscopului Ioan, cei care s-au întors la credinţă datorită lui, nu au fost mişcaţi mai
întâi de minunile lui, ci de ceva din persoana lui care le-a mişcat inimile.”
Eugene auzise de milostivirea Arhiepiscopului Ioan; cum în Şanhai mersese în
cartierele primejdioase pentru a scăpa copiii părăsiţi prin bordeluri sau aruncaţi pe
grămezile de gunoi ale oraşului; cum copii răniţi sufleteşte, se închideau în sine după ce
vedeau cruzimile războiului şi revoluţiei, se deschideau la un singur cuvânt al lui; cum
vizita mereu oamenii din spitale, după care atât cei credincioşi cât şi cei necredincioşi se
vindecau prin harul care ieşea din el; cum ucigaşii cei mai înrăiţi, plângeau îndată, în
chip neobişnuit, când îl vedeau vizitând închisorile, deşi nu-l văzuseră mai înainte; şi
cum, oriunde s-ar fi aflat, avea obiceiul de a umbla toată noaptea, oprindu-se la uşile
oamenilor, binecuvântându-i şi rugându-se pentru ei, în timp ce ei dormeau fără să ştie.

ÎN 1963 a venit în San Franciso o altă „legătură vie” de mare preţ, Părintele
Spiridon Efimov, fiu duhovnicesc al Arhiepiscopului Ioan. Eugene şi Gleb nu au
cunoscut niciodată o persoană atât de apropiată în duh cu Arhiepiscopul Ioan. Deşi
chipul duhovnicesc al Părintelui Spiridon nu era zidit după măsura Arhiepiscopului
Ioan, era asemenea aceluia prin lepădarea de regulile lumii şi primirea într-o măsură
oarecare a „nebuniei pentru Hristos”. Ca şi Arhiepiscopul Ioan, avea o legătură aparte
cu copiii. Deşi era bătrân şi cu părul cărunt, avea un chip ca de copil de 7 ani.
Prietenia lor ţinea din anii de seminar, din Bitol, Yugoslavia. În 1963, când l-a
chemat în San Francisco, i-a dat o funcţie de conducere în rândul clerului şi l-a numit
inspector al liceului patronat de Catedrală. Gleb şi Eugene l-au întâlnit prima dată pe
Părintele Spiridon când acesta ţinea prima sa predică în San Francisco. „Prima noastră
impresie despre el”, scria Gleb mai târziu „a fost minunată. Am văzut de îndată că era
sincer ca un copil, neputând lua partea vreunuia în luptele ecleziastice interne. Vorbirea
lui arăta o cunoaştere teologică adâncă iar chipul său strălucea de o lumină
nepământească.”
Ieşind din biserică după slujbă, Gleb l-a întrebat pe Eugene ce părere avea de
Părintele Spiridon. Eugene i-a spus că l-a plăcut foarte mult, dar şi-a dat seama că lumea
bisericească „respectabilă” l-ar putea lua în râs. Şi într-adevăr, după eticheta
bisericească acceptată de toată lumea, Părintele Spiridon era stânjenitor. Gleb îşi
aminteşte: „Mitra de arhimandrit şi camilafca îi stăteau cam strâmb pe cap, şuviţe rebele
de păr îi cădeau în ochi, în timp ce restul părului îi cădea în valuri pe umeri. Degetele de
la ambele mâini erau strâmbate şi încovoiate. Rasa îi era cam scurtă şi de sub ea se
vedeau picioarele subţiri cu şosete lungi, negre. Purta pantofi foarte mari, cu vârfurile
îndoite în sus, mergea vioi, cu un şchiopătat care se vedea; faţa îi strălucea. Cât de dragă
ne era vederea acestui personaj aparte, atât de diferit de tumultul obişnuit al societăţii
noastre secularizate!”

[caminaris]

ÎNAINTE de a deschide magazinul pentru public, fraţii i-au cerut Arhiepiscopului Ioan
să vină şi să-l binecuvinteze. Arhiepiscopul a stabilit o zi când să vină. „Dar când a sosit
ziua aceea,” îşi aminteşte Gleb, „în locul Arhiepiscopului Ioan, a apărut la uşa noastră
chipul destul de deosebit al Părintelui Spiridon, cu părul nepieptănat atârnându-i pe faţă,
cu rasa foarte uzată, cu sutana scurtă şi cu pantofi foarte mari, intrând precum Charlie
Chaplin.
La început, am fost dezamăgiţi că nu venise Arhiepiscopul Ioan pentru a
binecuvânta începutul strădaniei noastre misionare. Bâlbâindu-se, şi cu respiraţia scurtă,
Părintele Spiridon a anunţat cu sfială, că din nefericire fusese trimis el în locul
Arhiepiscopului Ioan şi că îi părea rău pentru aceasta şi îşi cerea scuze. Desigur că a
observat pe feţele noastre o expresie de dezamăgire. Dar când m-am întors spre
prietenul meu Eugene, am văzut că el era tare fericit să vadă un astfel de om adevărat –
căci nu se putea afla în tot San Francisco o figură mai smerită decât aceea a Părintelui
Spiridon.
Părintele Spiridon a slujit o panacidă171 înaintea icoanei Părintelui Gherman,
care aparţinea frăţiei. La sfârşit, s-a întors şi a ţinut o predică destul de înflăcărată şi
dramatică, pentru mica adunare a frăţiei noastre smerite. A urcat tonul foarte sus şi
fiindcă îşi pierdea glasul şi suna răguşit din pricina entuziasmului pe care îl stârnise din
belşug, glasul său suna atât de neobişnuit, că reuşise să spună foarte puţine lucruri.
Emoţia i-a stârnit astmul de la început, şi se vedea că de fiecare dată când inspira în
timp ce vorbea, lua sinceritate desăvârşită şi bună dorire slăvită dintr-o inimă iubitoare.
Doamne, conţinutul acelei predici nu s-a înregistrat niciodată, dar impresia a fost
copleşitoare. N-am fi putut cere o identificare mai bună a scopurilor frăţiei noastre,
exprimate în frumoasa limbă rusă clasică. El a înţeles ce am fost noi după aceea. Nimeni
altcineva, înainte sau după aceea, nu a identificat atât de desăvârşit scopul misiunii
noastre, şi ne-a aşezat cu adevărat pe calea cea dreaptă. Noi nu exprimaserăm niciodată
precis ce aveam în minte: aceasta a venit prin gura lui. Am rămas uimiţi să vedem întrun
cleric rus o înţelegere atât de clară a nevoii de a răspândi ortodoxia în lumea
vorbitoare de limbă engleză şi în întregul apus renegat.”

……

UN tânăr ortodox convertit, care a vizitat magazinul de câteva ori îşi aminteşte: „Nu
pot să spun că merg ca să-l cunosc [pe Eugene] foarte bine. El nu era niciodată prea
vorbăreţ şi părea introspectiv. Poate că era şi un fel de timiditate. Dar eu îmi amintesc că
era mereu ocupat. Întotdeauna avea ceva de făcut. Fie că se îngrijea de treburile
librăriei, cântând ciclul zilnic de slujbe în fiecare dimineaţă şi seară la strană, în
Catedrala de alături, fie că lucra la ceva pentru Cuvântul ortodox, Eugene întotdeauna
trudea.”
Tăcerea, modestia şi seriozitatea demnă a lui Eugene l-au făcut pe Gleb să-l
acuze uneori în glumă, că este un „peşte rece” sau un „american fără suflet”, atât de
diferit de rusul pasionat şi expansiv. Totuşi, în primii ani ai existenţei obştii, lui Gleb i
s-a dat să afle ce suflet măreţ avea de fapt prietenul său interiorizat.
Odată, Gleb, fiind „rusul cel pasionat”, a căzut într-o stare de mare deznădăjde.
Era sâmbătă şi Gleb lucrase toată ziua cu Eugene la magazin, culegând litere. Trebuiau
să-şi păstreze întreaga concentrare în această trudă obositoare, căci dacă era omis chiar
şi un singur cuvânt, trebuiau rearanjate în pagină porţiuni întregi, implicând ore întregi
de muncă în plus. Clienţii şi vizitatorii care intrau în librărie le distrăgeau atenţia, până
când, în cele din urmă începeau să spere că nu va mai intra nimeni înăuntru, ca să-i
deranjeze. „Ia stai o clipă,” s-a gândit Gleb. „Scrie pe uşă ‘deschis’ şi noi aici ne rugăm
să nu intre cumpărători!”
Până când închideau magazinul, Gleb ajungea să cugete cu dreaptă socoteală.
„De ce să mă omor eu pentru asta?” se întreba el. „Eu trebuie să muncesc pentru
serviciul meu din Monterey ca să-mi întreţin familia şi numai în zilele mele libere să vin
aici şi să muncesc ca un sclav cumpărat. De ce trebuie să renunţ la toate pentru asta,
chiar şi la nădejdea pentru puţină fericire. Am renunţat chiar şi la toate amorurile, la
prietenele mele, aşa că m-aş putea dedica în întregime acestei lucrări. Acum este rândul
meu să mă simt bine în oraş!”
Eugene se uita la Gleb cu un calm desăvârşit. Gustând el însuşi din aşa-numitele
bucurii ale lumii acesteia, cu mult mai adânc decât Gleb şi aproape murind pentru
acestea, el era în stare să vadă că prietenul lui nu ştia despre ce vorbeşte el. „Nu fi
prost,” zicea el. „Nu-i nimic în lume. Toate emoţiile pe care le oferă lumea nu au nici un
sens. Singura fericire şi mulţumire reală se află exact în suferinţa noastră.”
Gleb s-a întors şi a plecat, trântind uşa după el. A terminat cu toate astea,
mergând să vadă un film „şocant”, probabil de avangardă „artistică”, dar s-a dezgustat
cu totul de el. Acum era furios pe sine şi îi părea rău că îşi poluase mintea cu asemenea
murdărie.
A ajuns în apartamentul lui Eugene după patru ore, cam pe la 11 seara. L-a găsit
pe Eugene ghemuit pe podea în colţul camerei, unde erau atârnate icoanele. Deodată a
înţeles: Eugene se rugase tot timpul pentru prietenul lui, ca să fie slobozit de ispită şi în
cele din urmă, a adormit de oboseală în timp ce stătea în genunchi, cu faţa la pământ
înaintea icoanelor. Gleb s-a minunat văzând profunzimea iubirii frăţeşti, ascunsă în
acest aşa-zis „american fără suflet”.
Gleb a mai învăţat din mila lui Eugene pentru cei săraci, pentru cei umili, ceea
ce demonstra sinceritatea cuvintelor milei creştine, despre care scrisese în Împărăţia
omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Era un oarecare vagabond bătrân care venea adesea la librărie ca să ceară cu
sfială câţiva bănuţi iar Eugene îi dădea întotdeauna o pătrime de dolar fără şovăială.
Acest trântor se afla într-o stare aşa de nenorocită, că Gleb nu-şi putea înfrâna repulsia,
de câte ori îl vedea. Odată, când bătrânul pleca cu sfertul lui obişnuit de dolar, Gleb l-a
certat pe Eugene. I-a explicat că omul venea la magazin în rundele sale zilnice, când ştia
că găseşte la Eugene un locuşor moale. Iar frăţia avea destul de puţini bani pentru a
menţine magazinul deschis, socotindu-se cu grijă şi economisind ca s-o scoată la capăt!
Evident că, vagabondul îşi va cumpăra mai multă băutură cu banii aceia.
- Eu cred că trebuie să-l ajutăm, a zis Eugene. Dacă noi nu-i dăm, Dumnezeu va
şti mai bine ce să facă decât să ne dea nouă.
Câteva zile mai târziu, când Gleb lucra singur în magazin, bătrânul s-a întors.
Văzând că Eugene nu era şi simţind din prilejurile anterioare că lui Gleb nu-i plăcea să-l
vadă venind acolo, s-a hotărât să nu ceară bani.
- Bună ziua! a zis el politicos şi a ieşit.
Gleb a simţit îndată chinurile conştiinţei. Eugene, „americanul fără suflet” îi
dăduse încă o dată lecţii! A deschis cutia cu bani, a luat o monedă de un dolar şi a ieşit
pe uşă afară ca să-l oprească pe om. Dar omul nu se vedea nicăieri şi Gleb a rămas pe
trotuar, cu moneda în mână şi cu lacrimi curgându-i pe obraji.