Experiente luminoase in iubire/casatorie

[iana]

În prealabil postat de Mihailc

Pentru că suntem în Postul Mare și avem nevoie să ne salubrizăm inimile și începând de-acolo tot restul ființei de toate deșeurile și relele sufletești (printre ele și de angoasa singurătății), m-am gândit să inaugurez un subiect cu potențial ziditor despre experiențe pozitive în iubire și/sau căsătorie, mai ales că predominante pe forum, dar și în viață, par să fie mai degrabă exemplele negative.
Nu e vorba aici de laudă, ci de mărturisire întru folosul aproapelui care, poate, și-a împuținat nădejdea că lucrurile pot să meargă și bine între doi oameni uniți la un moment dat de o formă sau alta de iubire.

Există relații împlinite?
Rezistă ele uzurilor fizice și psihice ale persoanelor implicate?
Cum se pierde dragostea și cum poate fi recuperată?
Care e secretul reușitei voastre?
Povestește-ne experiența ta și acceptă să răspunzi la întrebările celor care n-au avut parte de așa ceva!

Cred ca, fiind implicate doua persoane, ar fi necesare doua raspunsuri instantanee. Totusi depinde ce ne leaga. Daca este vorba de dragoste atunci este si de sinceritate, impartasirea tuturor trairilor, framantarilor si gandurilor. Eu asa fac, simt nevoia sa impartasesc tot. El nu chiar tot (sau nu in felul meu), si totusi ne intelegem, ideea este sa fii pe aceeasi lungime de unda, sa tintesti in aceeasi directie.

Nu cred ca este vorba despre "rezistenta". Nu mi-ar placea sa cred ca el "rezista" langa mine, nici nu as accepta asta. Nu-mi place cum suna nici "uzura" fiind vorba despre persoane si nu doar despre trupuri.
Nu stiu cum se poate pierde atata timp cat nu este unilaterala si este in totalitate, nu pe bucati.

[AndruscaCIM]

Cred ca noi ne traim relatia, in modul cum putem, si cum o intelegem...insa rezistenta ei, iubirea pastrata sunt de fapt daruri de la Dumnezeu, ceva mai presus de noi, cred. Incercam sa aflam ce ii tine pe altii uniti...dar tocmai raspunsurile atat de variate, ne pun pe ganduri...asta insemnand ca nu exista o reteta universala, si poate stilul de viata al unora, pentru noi nu ar functiona, pentru ca suntem atat de diferiti.

[Danialex]

În prealabil postat de iana

Cred ca, fiind implicate doua persoane, ar fi necesare doua raspunsuri instantanee. Totusi depinde ce ne leaga. Daca este vorba de dragoste atunci este si de sinceritate, impartasirea tuturor trairilor, framantarilor si gandurilor. Eu asa fac, simt nevoia sa impartasesc tot. El nu chiar tot (sau nu in felul meu), si totusi ne intelegem, ideea este sa fii pe aceeasi lungime de unda, sa tintesti in aceeasi directie.

Nu cred ca este vorba despre "rezistenta". Nu mi-ar placea sa cred ca el "rezista" langa mine, nici nu as accepta asta. Nu-mi place cum suna nici "uzura" fiind vorba despre persoane si nu doar despre trupuri.
Nu stiu cum se poate pierde atata timp cat nu este unilaterala si este in totalitate, nu pe bucati.

E foarte important sa-i impartasesti celuilalt tot, desi avem si noi aceeasi problema: eu am tendinta sa comunic mai des, el e mai rezervat si de multe ori trebuie sa intuiesc eu ce gandeste. Aici intervine si cunoasterea, care in timp se consolideaza.
Ca sa revin la subiect, am si eu o experienta recenta care m-a facut sa realizez importanta legaturii dintre soti. Am avut recent o problema la casa si intr-o seara a fost necesar sa plec cu baietelul nostru la mama mea, iar sotul meu a ramas sa lucreze pana mai tarziu sa remedieze problema. Avusesem niste discutii in zilele precedente, eram intr-o oarecare tensiune... si am plecat cu baietelul la mama, urma sa ramanem la ea in noaptea aceea. Am ajuns cu bine, dar aveam tot timpul sentimentul unei singuratati inexplicabile, iar baietelul meu, care e foarte atasat de tati, avea o stare de neliniste si se vedea ca nu e vesel ca de obicei. Toate astea plus tensiunea care exista de cateva zile... era un sentiment tare ciudat si impovarator in acelasi timp, simteam ca vreau sa vina la noi cat mai repede. M-am linistit cand m-a sunat si mi-a spus ca e pe drum, iar cand a ajuns baietelul nostru s-a aruncat in bratele lui, si-a schimbat dintr-o data dispozitia, a devenit vesel si a inceput sa vorbeasca si sa se joace.
O spun cu toata sinceritatea, niciodata nu am simtit mai acut ca mi-e greu fara el si ca legatura noastra e mai puternica decat o simt de obicei... cred ca Dumnezeu mi-a dat o lectie pentru ca eram tot mai ispitita de gandul despartirii, atunci cand ne certam si eram dezamagita. Am simtit doar cateva ore ce inseamna o departire si nu mai vreau sa simt niciodata. Asa ca sper sa ma ajute Dumnezeu sa-mi infranez macar cuvintele cand sunt suparata pe el, pentru ca fiecare cearta sau discutie contribuie la acea "uzura" de care s-a vorbit.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de Danialex

E foarte important sa-i impartasesti celuilalt tot, desi avem si noi aceeasi problema: eu am tendinta sa comunic mai des, el e mai rezervat si de multe ori trebuie sa intuiesc eu ce gandeste. Aici intervine si cunoasterea, care in timp se consolideaza.
Ca sa revin la subiect, am si eu o experienta recenta care m-a facut sa realizez importanta legaturii dintre soti. Am avut recent o problema la casa si intr-o seara a fost necesar sa plec cu baietelul nostru la mama mea, iar sotul meu a ramas sa lucreze pana mai tarziu sa remedieze problema. Avusesem niste discutii in zilele precedente, eram intr-o oarecare tensiune... si am plecat cu baietelul la mama, urma sa ramanem la ea in noaptea aceea. Am ajuns cu bine, dar aveam tot timpul sentimentul unei singuratati inexplicabile, iar baietelul meu, care e foarte atasat de tati, avea o stare de neliniste si se vedea ca nu e vesel ca de obicei. Toate astea plus tensiunea care exista de cateva zile... era un sentiment tare ciudat si impovarator in acelasi timp, simteam ca vreau sa vina la noi cat mai repede. M-am linistit cand m-a sunat si mi-a spus ca e pe drum, iar cand a ajuns baietelul nostru s-a aruncat in bratele lui, si-a schimbat dintr-o data dispozitia, a devenit vesel si a inceput sa vorbeasca si sa se joace.
O spun cu toata sinceritatea, niciodata nu am simtit mai acut ca mi-e greu fara el si ca legatura noastra e mai puternica decat o simt de obicei... cred ca Dumnezeu mi-a dat o lectie pentru ca eram tot mai ispitita de gandul despartirii, atunci cand ne certam si eram dezamagita. Am simtit doar cateva ore ce inseamna o departire si nu mai vreau sa simt niciodata. Asa ca sper sa ma ajute Dumnezeu sa-mi infranez macar cuvintele cand sunt suparata pe el, pentru ca fiecare cearta sau discutie contribuie la acea "uzura" de care s-a vorbit.

Printr-o experienta asemanatoarea am trecut si noi, atunci cand am hotarat de comun acord, ca eu si bebina sa ramanem pentru cateva zile la sora mea, sa mai stea verisorii impreuna, mai era si mama acolo. Ei bine, desi initial mi s-a parut ceva banal....cu ceva timp inainte, incepeam sa realizez cat imi va fi de greu fara sot, fara rutina noastra zilnica, fara sa fim impreuna. Un sentiment peste care am trecut cu greu amandoi, dar care ne-a facut sa constientizam poate si mai mult, ce inseamna familia noastra.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de anna21

Din experienta mea de viata, iubirea romantica si credinta nu merg impreuna (sotul meu este necredincios).
Fac aceasta precizare pt a se intelege de ce raspunsurile pe care le voi da nu sunt chiar.. crestinesti.

1. Exista relatii implinite?
Probabil. Eu si sotul meu suntem complementari in multe privinte (se poate citi si "suntem f diferiti"). Cred ca pt copii este un lucru f bun. Dar noi ne Mai ciocnim.

2. Uzura.. Se lupta impotriva ei cu un pic de imaginatie. Cate ceva nou: mergem intr-un loc nou, gatesc ceva atipic (el gateste lucrurile noi. Este un bucatar exceptional, inovator, inventeaza pe loc tot felul de retete), jucam un sport cu copiii sau mergem impreuna la sala de sport, redecoram casa (daca nu sunt bani doar schimbam locul mobilei si mai punem niste ghivece noi) etc etc... Banii ajuta mult, dar daca nu sunt.. multa creativitate.

3. Dragostea se pierde cand unul se pune pe sine pe primul loc (in centrul preocuparilor)

4. Secretul reusitei noastre nu il pun in aplicare (desi il cunosc f bine) pt. ca nu duce la o viata crestina. Ca urmare, nu e un succes.

Rezistam pt ca la un moment dat am inteles ca o casnicie este o proba de rezistenta. El ma rabda eroic, este un fel de erou pt mine.
(nu este o gluma. Are un temperament dificil, in ultima luna a concediat cateva angajate pt. ca il "enervau".. De cate ori nu-l enervez si eu si nu zice nimic! Rezista eroic )

Parerea mea....tu iti iubesti sotul foarte mult, si il apeciezi in egala masura, ceea ce ma face sa cred ca esti o romantica, tocmai pentru faptul ca sentimentele acelea frumoase care v-au unit, sunt tot acolo.

In opinia mea, romantismul inseamna sensibilitatea fata de fiinta celui de alaturi, bucuria de a-l revedea, de a-ti fi aproape.

[anna21]

În prealabil postat de Mihailc

Anna21: Interesante răspunsurile tale, punctuale, realiste și pragmatice.

Cred că e inutil să întreb ce nu pui în practică la punctul 4! Chiar nu-mi dau seama despre ce-ar putea fi vorba.

Pai nu e un secret, doar ca este dificil sa explic astfel incat sa ma fac inteleasa, plus ca daca dau detalii personale altii simt nevoia sa ofere compasiune, sfaturi (ceea ce e un lucru bun , dar nu e tema topicului).

Fiecare are anumite asteptari de la celalalt, constientizate sau nu.
Aceste asteptari sunt rodul experientei de viata, lecturilor, presiunii sociale (daca sotii a trei prietene fac ceva, atunci modelul acesta devine norma, "toti" fac asta, numai sotul meu nu! nefericire), modelului cultural (ce au vazut la tv, in filme, reviste..) etc..

(Doar ca exemplu, eu am fost mult timp indignata enorm ca sotul meu nu punea mana sa faca si el curat cu mine, asa cum am vazut ca se proceda in familia mea.. El, tot ca un exemplu la limita absurdului, se enerveaza daca nu port papuci de casa, nu glumesc.. un detaliu pe care-l umfla la proportii cosmice, cred ca ar putea fi chiar motiv de divort.. dar oamenii se cearta pentru detalii aproape intotdeauna si ignora esentialul)

Deci fiecare incearca sa-l puna pe celalalt pe patul procustian al propriilor preconceptii, limitandu-i astfel libertatea.
Si de la mine se asteapta ajustari pt a ma conforma unui model (dar un model al femeii moderne, nu cel crestin), probabil si eu fac acelasi lucru (desi ma straduiesc sa nu cad in aceasta capcana).

În prealabil postat de anna21

Deci fiecare incearca sa-l puna pe celalalt pe patul procustian al propriilor preconceptii, limitandu-i astfel libertatea.

... şi atunci începi să te sufoci. Ce faci? Îţi jertfeşti cu totul libertatea, devenind altcineva decât propria ta proiecţie (încercând să împlineşti proiecţia celuilalt despre tine?), sau... libertatea ta e sfântă?
Personal cred că sunt lucruri pe care le poţi jertfi şi lucruri pe care nu poţi nicicum.
Dar a-l iubi pe celălalt, nu înseamnă tocmai a-i dărui toată libertatea? A-l limita nu vine din egoism? Nu putem iubi fără a avea pretenţii, doar dăruind? Şi primind şi iubirea celuilalt, însă ca dar pe care singur îl oferă, atunci când simte asta?

PS. Punându-mi întrebarea, îmi vine în minte şi un răspuns: Practic şi în asta constă taina căsătoriei, că cei doi devin împreună. Rezultatul nu va fi nici proiecţia ta despre tine, nici proiecţia lui, ci un amestec din cele două, obţinut cu o permanentă jertfă de sine; atât din partea unuia, cât şi a celuilalt.
Fiecare îl modelează pe celălalt, dacă şi el se lasă modelat. Unii sunt dintr-un material mai tare, alţii mai moale... Probabil abia la bătrâneţe putem vedea dacă rezultatul e bun sau nu.

[anna21]

În prealabil postat de N.Priceputu

... şi atunci începi să te sufoci. Ce faci? Îţi jertfeşti cu totul libertatea, devenind altcineva decât propria ta proiecţie (încercând să împlineşti proiecţia celuilalt despre tine?), sau... libertatea ta e sfântă?
Personal cred că sunt lucruri pe care le poţi jertfi şi lucruri pe care nu poţi nicicum.
Dar a-l iubi pe celălalt, nu înseamnă tocmai a-i dărui toată libertatea? A-l limita nu vine din egoism? Nu putem iubi fără a avea pretenţii, doar dăruind? Şi primind şi iubirea celuilalt, însă ca dar pe care singur îl oferă, atunci când simte asta?

PS. Punându-mi întrebarea, îmi vine în minte şi un răspuns: Practic şi în asta constă taina căsătoriei, că cei doi devin împreună. Rezultatul nu va fi nici proiecţia ta despre tine, nici proiecţia lui, ci un amestec din cele două, obţinut cu o permanentă jertfă de sine; atât din partea unuia, cât şi a celuilalt. Probabil abia la bătrâneţe putem vedea dacă rezultatul e bun... sau nu.

Nu cred ca sotului/sotiei suntem datori sa jertfim libertatea, ci lui Dumnezeu.
Ascultarea datorata sotului se subsumeaza ascultarii lui Dumnezeu.
"pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam", se spune in Sf. Liturghie.
Altfel pot aparea erori grave, in care incalci poruncile dumnezeiesti din "iubire" de sot.

Eu cred (cum s-a mai spus aici) ca iubirea dintre soti este darul lui Dumnezeu.
De aceea, daca slabeste, la Dumnezeu alergam sa o cerem.
Cred ca oamenii sunt destul de neputinciosi.

Si mai cred ca o femeie trebuie sa faca totul in familie ca si cum pe Hristos L-ar sluji prin rolul ei de mama si sotie. Ideea aceasta am gasit-o exprimata de diferite sotii crestine si-mi pare adevarata. (Acum nu stiu cat reusesc eu sa o pun in practica, dar ma ajuta sa pun ordine in prioritati, mai ales in cresterea copiilor, ma motiveaza sa caut calea potrivita in rezolvarea problemelor cotidiene..)

[Mihailc]

Constat cu bucurie că discuția a ajuns în zona întrebărilor periculoase, undeva la granița dintre posibil și imposibil.
După ce am citit prețioasele contribuții ale colegilor, am desprins o primă observație esențială: relația de cuplu, pare să fie un laborator al smereniei în act (nu întotdeauna conștientizată ca atare), datorită tensiunii permanente între fondul nostru autentic și așteptările proiective ale celuilalt. Mișcare dintre acesți doi poli presupune renunațare, jertfă, adică asceză veritabilă, nevoință, post. Îmi pun în paranteză parametrii libertății mele, pentru a ieși din limitările propriului ego în vederea realizării unui echilibru cu cealaltă emisferă a cuplului.
Dar și jertindu-ne avem de înfruntat alte primejdii, poate mai subtile. Oare situația de jerfă continuă (dacă există) nu conduce cumva la alienarea de sine și, în final, la o criză de identitate? Sărăcindu-mi ego-ul pentru a satisface pretențiile celuilalt, nu consolidez în el/ea un egotism nesănătos duhovnicește?
Mai sunt întrebări în seria aceasta, dar mă opresc deocamdată aici.

[anna21]

În prealabil postat de Mihailc

Constat cu bucurie că discuția a ajuns în zona întrebărilor periculoase, undeva la granița dintre posibil și imposibil.
După ce am citit prețioasele contribuții ale colegilor, am desprins o primă observație esențială: relația de cuplu, pare să fie un laborator al smereniei în act (nu întotdeauna conștientizată ca atare), datorită tensiunii permanente între fondul nostru autentic și așteptările proiective ale celuilalt. Mișcare dintre acesți doi poli presupune renunațare, jertfă, adică asceză veritabilă, nevoință, post. Îmi pun în paranteză parametrii libertății mele, pentru a ieși din limitările propriului ego în vederea realizării unui echilibru cu cealaltă emisferă a cuplului.
Dar și jertindu-ne avem de înfruntat alte primejdii, poate mai subtile. Oare situația de jerfă continuă (dacă există) nu conduce cumva la alienarea de sine și, în final, la o criză de identitate? Sărăcindu-mi ego-ul pentru a satisface pretențiile celuilalt, nu consolidez în el/ea un egotism nesănătos duhovnicește?
Mai sunt întrebări în seria aceasta, dar mă opresc deocamdată aici.

Foarte bune intrebarile tale.
Eu m-am confruntat (ma confrunt?) cu asa ceva. Fiind impreuna inca din adolescenta, cand eram inca in cautari, inca f maleabili, ne-am influentat enorm unul pe altul (eu presupun ca procesul s-a desfasurat in ambele directii, dar nu pot stii cum a resimtit el asta).
Ajunsesem atat de mult creatia lui ( o Galatea ) incat preluasem ideile/cuvintele lui (nu numai opiniile, ci chiar exprimarea) pana si in relatiile cu familia mea (spre oroarea absoluta a parintilor mei, care totusi au rabdat totul admirabil, fara sa critice in vreun fel relatia noastra! Parintii mei sunt minunati).
Dar mai mult, eu nu aveam prietenele mele, ci am fost intrat in grupul lui de prieteni (unde eram considerata, probabil "de-a casei" pt ca discutau lucruri pe care le ascundeau uneori de prietenele lor.. De aici neincrederea mea actuala cand aud discutiile "romantice" pe forum).
Ei, cand a sosit momentul de criza in care fiecare s-a intrebat "cine sunt?" a fost nenorocire. Groaznic!

Eu nu zic ca este rau/bine ca sotii sa se modeleze unul dupa altul, sa-si jertfeasca libertatea etc...
Ci am ajuns la concluzia ca este necesar un reper mult mai inalt si mai intim pentru ca acest proces sa nu duca la o "golire de sine".

Ceea ce jertfim este din dragoste de Dumnezeu, asa inteleg eu.

Altfel, daca te lipesti de lucruri lumesti ajungi inevitabil in momente de criza.
Te gandesti "ia uite cate am facut pentru x, iar el nu apreciaza nimic!"

Dar daca stii ca tot ce ai facut pentru x este de fapt din ascultare si iubire de Hristos (ma refer casatorii, ca asemenea jertfa nu exista in concubinaj), nu cred ca ajungi sa regreti, sa te simti golit sau nedreptatit.
De aceea cred ca se inseala enorm cei care cred ca in numele iubirii lumesti merita sa faci sacrificii sau ca aceasta iubire este in sine, ceva extraordinar.
Este buna, dar este insuficienta, nu ne poate implini.

Asta este felul in care vad eu lucrurile azi. Deci rodul experientei personale. Cred ca altii pot completa din alta perspectiva.

(si eu m-am intrebat de mult timp de ce oamenii ajung sa regrete sacrificiile care le fac pt altii. Mi s-a intamplat sa aud batrani plini de reprosuri la adresa partenerului. Il gaseau pe celalalt vinovat de tot ceea ce isi dorisera, dar nu facusera in tinerete pentru ca au sacrificat timpul/energia pentru binele relatiei.. M-au ingrozit aceste discutii mai mult decat toata neputinta care vine la batranete! Ma intrebam cum sa traiesc pt a nu cadea si eu in groapa invinovatirii altora.. Cred ca Iisus Hristos este raspunsul. Nu pentru altul sa ne schimbam sau sacrificam, ci pentru Hristos. )