Staretul Tadei

[Ekaterina]

Pe când era monah tânăr, Tadei învăţase de la duhovnicul său, arhimandritul Ambrozie, modul în care diavolul atacă sufletul omului, cum aduce tulburare şi dezbinare în obştile călugărilor. De aceea cerea blândeţe şi smerenie în relaţiile dintre oameni, pentru că „Dumnezeu locuieşte tainic în fiecare suflet şi pretutindeni odihneşte. Iar felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu. E limpede că nu suntem pe calea cea bună dacă ne purtăm cu dragoste faţă de cei ce au dragoste pentru noi, iar celor care ne urăsc le întoarcem cu aceeaşi măsură. Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci intrăm în război cu cealaltă persoană, chiar dacă în afară nu i-aţi dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte“.

La mănăstire nu a putut rămâne însă mult timp. Multe parohii rămăseseră fără preoţi, iar părintele Tadei primeşte o nouă misiune: slujirea în bisericile de mir sârbeşti. Astfel a ajuns să fie cunoscut de mulţi oameni, pe care i-a povăţuit cum a putut mai bine spre aflarea mântuirii. Îndemna ca omul să se ostenească a fi, întotdeauna, cu orice preţ, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit trişti.

[Ekaterina]

Părintele Tadei se mâhnea de multe ori pentru scăderea credinţei oamenilor şi a lipsei înţelegerii între ei. Atât a părinţilor, cât şi a copiilor. Fiindcă şcoala educă abstract, raţional, familia trebuie pusă pe primul loc. Acolo începe copilul să vadă întâia oară cum se comportă părinţii între ei şi apoi cu el. „Atunci când copilul greşeşte cu ceva, mama sau tata, de obicei îl bat. Dar bătaia nu este un mijloc prin care copilul să fie învăţat a fi ascultător. Poate, uneori, este nevoie şi de ea, dar să fie întotdeauna din iubire, iar copilul să simtă dragoste, să simtă că nu eşti mânios. Dacă vrei să îndrepţi pe cineva, să îl povăţuieşti, trebuie mai întâi ca tu însuţi să te smereşti. Când vrei, cu orice preţ, ca lucrurile să fie aşa cum crezi tu, atunci nu iese nimic. Creşte doar împotrivirea“. Acestea erau cuvintele lui.

În ceea ce priveşte duhovnicia, acelaşi părinte povăţuia că toţi avem nevoie de modele, pilde de viaţă, căci prin aceasta se poate spune mai mult decât prin cuvinte. Când avem în faţă un exemplu de vieţuire, un om liniştit, bun, care nu se vatămă când este ocărât, atunci şi cei din jurul lui doresc să fie asemenea lui. Puterea acestui om este pilda vie de vieţuire pusă înaintea ochilor. „Printr-o viaţă curată se spun mult mai multe decât prin cuvinte.“

Despre puterea cunoaşterii puse de Dumnezeu în om, stareţul Tadei spunea că aceasta este un dar făcut de Creator omului, pe care omul îl poate folosi în folosul său spre paguba lui. „Dumnezeu nu a dăruit nimic spre pagubă, ci numai spre bine, însă voia cea stricată a omului care a pierdut frica lui Dumnezeu a prefăcut în rău binele dăruit de Părintele ceresc oamenilor. Aceasta este pricina din care suferim şi ne chinuim în lumea aceasta“.

Stareţul Tadei a părăsit lumea aceasta în 2003. Toţi cei care l-au cunoscut au simţit că stau de vorbă cu un sfânt. Canonizarea acestui mare părinte contemporan cu noi rămâne doar o chestiune de timp.

[Ekaterina]

„Rolul creştinilor este să curăţească atmosfera şi să lărgească împărăţia lui Dumnezeu. Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci de vom pierde împărăţia lui Dumnezeu dinăuntru, nu ne vom mântui nici noi, nici cei din jurul nostru. Cel ce poartă înlăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea şi căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi şi, treptat, viaţa lui Dumnezeu va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvorî din noi chiar şi atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceşte din noi chiar şi fără să ne dăm seama. În cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Împărăţia lui Dumnezeu, căci acesta va vrea întotdeauna să se facă voia lui şi nu voia lui Dumnezeu. Or, în împărăţia lui Dumnezeu nu sunt cu putinţă împărăţii întru împărăţie. Asta au vrut „duhurile căzute“ şi de aceea au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei. Este o vorbă în popor: „Cine ascultă de alţii, degrab se foloseşte“. Cel care ascultă acela este smerit. Îndată ce ne împotrivim, observăm cum vrăjmaşul ajunge să ne conducă viaţa“. (sursa: ziarullumina)