Sf Petru,din perspectiva ortodoxa

[Ioana-Andreea]

Vladimir Guettee:

Biserica, după Sf. Pavel, este un templu, o clădire religiosă, ale cărei pietre sunt toţi credincioşii. „Voi sunteţi zidiţi”, zice el credincioşilor din Efes, “pre temelia apostolilor şi a prorocilor, fiind piatra cea din capul
unghiului însuşi Iisus Hristos; pre care toată zidirea alcătuindu-se, creşte întru locaş sfânt întru Domnul; întru care şi voi împreună vă zidiţi spre locaş al lui Dumnezeu întru Duhul“ (Efes. 2, 20-22).
Astfel, după Sf. Pavel, Biserica este adunarea tuturor credincioşilor a Vechiului ca şi a Noului Aşezământ; cei dintâi, instruiţi de către proroci, şi cei de-al doilea, instruiţi de către apostoli, formează împreună o zidire
duhovnicească având ca temelie pe Iisus Hristos. Prorocii şi apostolii formează primele temelii ale clădirii tainice;
credincioşii se înalţă pe aceste temelii şi formează însăşi zidirea; în fine, Iisus Hristos este piatra principală, piatra din unghi, care dă monumentului tăria sa.
Nu este altă piatră de temelie sau principală decât Iisus Hristos. „Că altă temelie nimenea poate să puie”, scrie Sf. Pavel către Corintheni, „afară de ceea ce este pusă, carea este Iisus Hristos” (1 Cor. 3, 11). Pavel dădea
Corinthenilor această lecţie pentru că mulţi dintre ei se alipeau de propovăduitorii Evangheliei ca şi cum ei ar fi fost piatra Bisericii. „Am aflat”, le zice el, „că sunt certuri între voi.” Unul zice: „Eu sunt al lui Pavel“; altul: „iar eu al lui Apollo“; altul: „eu sunt al lui Petru“; altul: „iar eu al lui Hristos.” „Au doară s-a împărţit Hristos? Au Pavel s-a răstignit pentru voi?“(1 Cor. 1, 11-13).
Petru însuşi nu putea fi, după Sf. Pavel, privit ca piatră de temelie a Bisericii, ca primul vicar al lui Iisus Hristos, precum nici el şi nici Apollo.Petru şi toţi ceilalţi apostoli sau oameni apostolici nu erau în ochii săi decât ucenici ai lui Iisus Hristos, primele temelii ale clădirii celei tainice.
Sf. Pavel aseamănă încă Biserica cu un trup, al cărui cap este Iisus Hristos, şi ale cărui mădulare sunt păstorii şi credincioşii. „Hristos”, zice el, „au dat pre unii apostoli, iar pre alţii proroci, iar pre alţii evanghelişti, iar pre alţii păstori şi dascăli, spre săvârşirea sfinţilor, spre lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi la cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Ca să nu mai fim prunci, învăluindu-ne şi purtându-ne de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura
oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii; ci adevăraţi fiind întru dragoste, să creştem toate întru El, care este capul, Hristos, dintru care tot trupul, potrivit alcătuindu-se şi încheindu-se prin toată legătura
cea ajutătoare, după lucrarea pre măsură a fiecărui mădular, face creşterea trupului, spre zidirea lui însuşi întru dragoste“ (Efes. 4, 11-16).
Nu este deci decât o Biserică, al cărei cap este Iisus Hristos, Biserică alcătuită din credincioşi ca şi din păstori, şi în sânul căreia păstorii lucrează la sporirea vieţii creştine sau a dragostei, care este sfârşitul ei, prin numeroasele slujbe ce le sunt încredinţate. Se vede oare din aceste noţiuni despre Biserică o monarhie guvernată
de către un pontif suveran, absolut şi infailibil? Tocmai această Biserică, pe care Sf. Pavel o priveşte ca păstrătoarea învăţăturii dumnezeieşti — înţeleasă în unitatea şi universalitatea ei — este cea numită de el “stâlp şi întărire a adevărului” (1 Tim. 3, 15).

Sf. Petru, din care teologii romani voiesc a face cel dintâi suveran absolut al Bisericii, n-a avut nici cea mai mică idee de înaltele prerogative pe care ei i le atribuie şi pe care le acoardă cu atâta liberalitate episcopilor
Romei ca urmaşi ai lui. Adresându-se către şefii Bisericii, el se exprimă astfel: „ Pre presviterii cei dintru voi îi rog, ca cel ce sânt împreună presviter şi mărturisitor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei celei ce
va să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintru voi, purtând grija de dânsa, nu cu sila, ci de voie, nu cu agoniseli urâte, ci cu osârdie, nici ca şi cum aţi stăpâni preste moştenirea lui Dumnezeu, ci pilde
făcându-vă turmei; şi când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa slavei cea neveştejită” (1 Petru 5, 1-4).
Sf. Petru nu cunoştea decât numai un cap al păstorilor, pe Iisus Hristos.
Cât despre dânsul, el era colegul celorlalţi preoţi, după însărcinarea lui; el nu vorbeşte nici de întâietatea sa, nici de suveranitatea sa. Nu se înalţă mai presus de ceilalţi păstori ai Bisericii, cărora se adresează, dimpotrivă,
precum fraţilor şi tovarăşilor săi, nesprijinindu-se, pentru a le da sfaturi, decât pe numele său de martor al patimilor lui Iisus Hristos şi a slavei sale viitoare, care i s-a descoperit pe muntele Thavorului.
N-am întâlnit în Sfintele Scripturi nici un text privitor la subiectul ce ne interesează, unde Iisus Hristos să nu fie privit ca unicul cap al întregii Biserici, şi unde Biserica să nu fie văzută ca un tot, unul şi acelaşi, compus
din credincioşi ca şi din păstori.
Nu se poate tăgădui că păstorii au primit de la Iisus Hristos puterile trebuitoare pentru buna cârmuire a Bisericii; asemenea, nu se poate tăgădui că puterile date apostolilor au fost date şi urmaşilor lor legiuţi,
căci Biserica şi corpul păstorilor trebuia, după voinţa lui Iisus Hristos, a se păstra prin toate veacurile. Înainte de a părăsi pământul, Iisus Hristos a zis apostolilor săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă; şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Mat. 28, 19-20).
Iisus Hristos este deci neîntrerupt cu corpul păstorilor Bisericii. Lor le-a zis el, în persoana apostolilor: „Cine ascultă pre voi, pre mine ascultă; şi cine se leapădă de voi, de mine se leapădă“(Luca 10, 16). Iarăşi lor le-a
zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23).
Această putere, dată într-un mod general apostolilor, fusese făgăduită mai înainte Sfântului Petru, şi în aceiaşi termeni. Este una din probele aduse de papi în sprijinul teoriei lor despre o putere aparte şi mai înaltă ce
ar fi primit Petru de la Iisus Hristos, şi pe care el le-ar fi transmis-o; însă ei nu bagă de seamă că puterea a fost dată tuturor, că nu a fost făgăduită lui Petru personal, ci tuturor apostolilor în persoana sa: este observaţia Sfântului
Ciprian şi a celor mai mulţi dintre părinţii Bisericii. Se mai citează încă alte texte în sprijinul acestei teorii. O să le discutăm. Iată cel dintâi: