Istoria celor doua pietricele albastre

[cos]

Introducere

Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic si irepetabil. De
aceea fiecare dintre noi are ceva de dãruit altora, ceva ce nimeni
altcineva nu are. Fiecare are un loc si o misiune ce i-au fost
încredintate si de care va trebui sã rãspundã. Fiecare este un dar
unic al lui Dumnezeu pentru omenire.
Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri si vom merge în
cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce
n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva
cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieþii publice?”. El
ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuti?”.
Aceasta este responsabilitatea fiecãrui om. Istoria celor douã
pietricele albastre ne ajutã sã descoperim tocmai acest adevãr atât
de important.
Douã pietricele, cam de mãrimea unei castane, zãceau în prundisul
unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltã cu celelalte pietre de
acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate
celelalte, pentru cã erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu
razele sale, ele strãluceau de parcã ar fi fost douã bucãti de cer
cãzute pe pãmânt.
Cele douã pietricele stiau cã sunt cele mai frumoase dintre toate
celelalte aflate în pârâu si sã lãudau de dimineata pânã seara: Noi
suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltã, pietrelor
obisnuite aflate în preajmã. Pãstrati distanta! Noi avem sângele
albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau douã pietricele insuportabile si arogante, care îsi
petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu
ele când cineva avea sã le descopere. Desigur – îsi spuneau – vom fi
puse într-un colier împreunã cu alte pietre pretioase, asa cum suntem
si noi. Si visau împreunã: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în
inelul printului de Galia. Ne asteaptã o viatã frumoasã: case
luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge pânã la capãtul lumii.
Într-o bunã dimineatã, pe când razele soarelui se jucau pe luciul
apei cristaline, un om s-a aplecat, si-a întins mâna si a cules cele
douã pietricele albastre.
Cele douã pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am
plecat! Ce timpuri bune ne asteaptã! S-au simtit cele mai norocoase
pietre din lume. Nu asteptau decât ca visurile lor sã se transforme
în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreunã cu alte pietre colorate. Rãmânem
aici pentru putin timp, si-au spus, fiind sigure de frumusetea si
valoarea lor neîndoielnicã.
Totusi lucurile au fost altfel decât bãnuiserã. Cele douã pietricele
au fost zdruncinate încoace si încolo. Mereu au schimbat cutiile, au
fost puse pe cântar si pipãite insistent de mâini aspre. Au rãmas în
cele din urmã singure, parcã uitate, într-o cutiutã.
Mai târziu, însã, o mânã le-a luat si le-a asezat cu necuviintã pe un
zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafatã de ciment foarte
lipicioasã. Hei, fii mai delicat, strigau cele douã pietricele
albastre, suntem pietre preþioase. Drept rãspuns, câte o loviturã de
ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început sã strige: Necioplitilor, nepriceputilor,
bãdãranilor, voi nu întelegeþi cât suntem de importante? Cele douã
pietricele albastre amenintau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de
nici un folos. Tot prizoniere în zid au rãmas. Dezamãgirea si
amãrãciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele douã pietricele nutreau un singur gând:
sã fugã. Dar cimentul era tare si imposibil de convins sã le
elibereze. Au zãrit însã un firicel de apã ce se prelingea pe acolo
si l-au rugat: Strecoarã-te sub noi, te rugãm, si desprinde-ne de pe
acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lãsat mult rugatã. Nu era nevoie de insistenþã cãci era
bucuria ei sã se strecoare sub ziduri si sã distrugã cât mai mult. A
trecut la lucru si, usor-usor, a reusit sã se strecoare si sã fãrâme
câte putin cimentul. Dupã câteva luni de perseverentã cele douã
pietricele au putut sã se miste. Într-o noapte umedã si rece cele
douã pietricele au cãzut pe pãmânt, eliberate în sfârsit din acea
închisoare insuportabilã . Suntem libere – au strigat amândouã în
culmea fericirii.
Însã, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseserã fixate, acea
puscãrie înaltã în care si-au petrecut atâta timp. Si, privind spre
acel zid, nu micã le-a fost mirarea: lumina lunii ce strãbãtea printr-
o fereastrã lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate
si aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasã
imagine pe care cele douã pietre o vãzuserã vreodatã. Dar ceva îi
lipsea… Fata, chipul blând si dulce al Mariei, avea ceva neobisnuit.
Pãrea oarbã, cãci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouã, dândusi seama de grozãvie. Ele fuseserã
tocmai ochii Mariei. Îsi imaginau acum cât de bine se potriveau
acolo, cât de frumos trebuie sã fi strãlucit si cât de mult trebuie
sã fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesãbuitã
dându-si seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineatã a ajuns acolo omul care fãcea curãtenie în bisericã
si, din neatentie, a cãlcat pe cele douã pietricele aflate la pãmânt.
Supãrat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încã întuneric,
nu le-a deosebit bine si le-a strâns cu mãtura pentru a le arunca la
gunoi împreunã cu praful si alte pietre neînsemnate.

Concluzie
Istoria celor douã pietricele albastre are un sfârsit trist, pentru
cã ele nu au înteles un mare adevãr. Se înselau vãzând în sine ceea
ce nu era adevãrat, fugeau de realitate rãtãcind prin visuri. Din
aceastã cauzã nu au descoperit frumusetea si bogãtia pe care o
primiserã de la Dumnezeu.
La fel ca si ele, fiecare dintre noi are un loc al sãu în lume bine
stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un mester bun,
altul pentru a fi preot, iar o fatã pentru a fi mamã a multor copii.
Sã nu uitãm cã fiecare dintre noi este asezat de Dumnezeu acolo unde
îi este locul si cã tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel
mai frumos si mai potrivit sã fie.

Foarte frumos, Cos..mi-ai adus lacrimi in ochi si nu e "teatralitate".
:)Multumesc!
cu dragoste frateasca aceeasi jenica

[nicoletajuravle]

foarte frumoasa povestioara :)cred ca fiecare din noi viseaza la cate ceva ,care de multe ori nu ni se potriveste sau mai,mult ne face sa uitam ce avem deja...copii familie sanatate

[Maria-Raluca]

e foarte frumoasa povestioara.Superba cos:)