Papalitatea

[ALEXANDRU ANASTASIU]

CUVÂNT ÎNAINTE
Un scriitor din secolul trecut, Adolphe Michel, îşi aminteşte că
Voltaire a estimat numărul de lucrări publicate despre iezuiţi, la aproape
şase mii. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?”, se întreabă
Adolphe Michel, concluzionând imediat: „N-are importanţă. Atât timp cât
vor exista iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu este nimic nou care să
fie scris despre ei, dar apar noi generaţii de cititori în fiecare zi... Vor
cerceta aceşti cititori vechile cărţi?”
Motivul care a fost menţionat ulterior ar fi suficient ca să justifice
reluarea acestui subiect. De fapt, majoritatea cărţilor care refac istoria
iezuiţilor nu mai pot fi găsite... Numai în bibliotecile publice mai pot fi
consultate, ceea ce le face inabordabile pentru mulţi oameni.
5
Pe de altă parte, aşa cum apar noi generaţii de cititori, apar şi noi
generaţii de iezuiţi. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca
niciodată – aripa conducătoare a bisericii romane. La fel de bine, sau chiar
mai bine camuflaţi, ei rămân cei mai „ultramontanişti”, discreţi dar
eficienţi agenţi ai Sfântului Scaun în toată lumea, campioni ai politicii lui,
arma secretă a papalităţii.
Acest sistem ocult a început acum patru secole ca „lucrând spre
slava lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru slava papilor. În ciuda unei
tendinţe spre "laicizare", în ciuda unui progres spre raţionalism care reduce
puţin domeniul "dogmelor", biserica romană nu poate renunţa la
ţelul ei de la început: să adune sub crucea ei toate, toate naţiunile de pe
glob. Această "misiune" uriaşă trebuie să continue orice s-ar întâmpla,
printre "păgâni" ca şi printre "creştinii separaţi". Clerul are sarcina să
mărească turma credincioşilor prin convertirea "ereticilor" şi a "păgânilor".
Ei trebuie să păstreze sau să câştige, să apere sau să atace – iar în linia
întâi a frontului este această gardă mobilă: „Societatea lui Isus” – iezuiţii.
Concret vorbind, această societate nu este nici laică, nici angajată, în
termenii Constituţiei ei, ci este un fel companie rafinată care intervine
acolo şi unde este necesar, în biserică şi în afara ei, de fapt „autoritatea
cea mai calificată, cea mai perseverentă., cea mai de temut şi cea mai
convinsă a papei”, aşa cum scrie unul din cei mai buni istorici (A. Michel).
Vom vedea cum s-a format acest corp de "ieniceri", ce servicii
imense a făcut el papalităţii. Vom vedea cât zel s-a depus pentru a-l face
indispensabil instituţiei pe care o servea, exercitând o asemenea influenţă
asupra ei, încât Generalul ei a fost numit pe bună dreptate "eminenţa
cenuşie", astfel că a devenit tot mai dificil să se distingă, în guvernarea
bisericii, între autoritatea papei şi cea a puternicului său ajutor.
Unul din factorii care au jucat un rol important în viaţa internaţională
a acestui secol plin de confuzie şi revoluţii – un factor decisiv şi unanim
recunoscut – a fost ambiţia bisericii romane. Dorinţa ei de secole de a se
extinde spre Est, a făcut din ea un aliat al pan-germanismului şi un
complice la încercarea acestuia de a obţine supremaţia în 1914 şi 1939,
aducând moartea şi distrugerea peste populaţia Europei.
Publicul este în totală necunoştinţă de copleşitoarea responsabilitate
pe care o poartă Vaticanul şi iezuiţii şi în declanşarea celor două războaie:
o situaţie care poate fi explicată parţial prin imensele resurse financiare
care sunt la dispoziţia Vaticanului şi ale iezuiţilor, ceea ce le dă putere în
aşa de multe domenii, în special de la ultimu1 război.
Studiul pe care-l facem este bazat pe documente de arhivă
autentice, publicaţii (interviuri) ale unor personalităţi politice cunoscute,
diplomaţi, ambasadori şi scriitori eminenţi, cei mai mulţi fiind catolici cu
document de atestare. Aceste mărturii şi documente constituie o acuzaţie
zdrobitoare şi, până acum, nici un apologet nu a încercat să le atace.
Pe 1 mai 1938, ziarul „Mercure de France” ne aminteşte de ceea ce
ne fusese spus patru ani mai devreme: „Mercure de France” din 15
ianuarie 1938 a spus – şi nimeni nu l-a contrazis – că Pius al XII lea a fost
cel care l-a "creat" pe Hitler. El a venit la putere nu prin mijloace legale, ci
pentru că papa a influenţat Zentrum (partid catolic german)... „Crede oare
6
Vaticanul că a făcut o eroare deschizând drumul spre putere pentru Hitler?
Se pare că nu...”
Nu a fost aşa nici când s-a scris aceasta, nici după Anschluss
(alipirea Austriei la al treilea Reich), nici mai târziu, când agresiunile
naziste s-au înmulţit, nici în timpul celui de al doilea război mondial. De
fapt, pe 24 iulie 1959, Ioan al XXIII-lea, succesorul lui Pius al XII-lea, i-a
oferit lui Franz von Papen, prietenul său personal, titlul onorific de
trezorier secret. Acest om fusese spion în SUA în timpul primului război
mondial şi unul din cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru
Anschluss. Trebuie să fii orb din naştere să nu vezi aceste fapte.
Dl. Joseph Rovan, scriitor catolic, comentează astfel acordul
diplomatic dintre Vatican şi Reich-ul nazist pe data de 8 iulie 1933:
„Concordatul a adus guvernului naţional-socialist – considerat peste tot ca
fiind format din uzurpatori şi briganzi – pecetea unei înţelegeri cu cea mai
veche putere internaţională (Vaticanul). Într-un fel, este echivalent cât un
certificat internaţional de onorabilitate” („Catolicismul politic în
Germania”, Paris 1956, pag. 231).
Astfel papa, nefiind satisfăcut cu ajutorul personal acordat lui Hitler,
a girat în felul acesta suportul moral acordat Reich-ului nazist de către
Vatican!
În timp ce teroarea începea să domine, fiind tacit acceptată şi
aprobată, aşa-numitele "cămăşi brune", aruncau deja în lagărele de
concentrare 40.000 de oameni. Pogromurile se înmulţeau, cu accent pe
acest marş nazist: „Când sângele evreu va curge sub cuţit, ne vom simţi
iarăşi bine” (Horst-Wessel-Lied).
În anii următori Papa Pius al XII-lea a văzut lucruri şi mai rele, fără să
spună ceva. Nu este de mirare că şefii catolici germani s-au luat la
întrecere unul cu celălalt în servilism faţă de regimul nazist, încurajaţi fiind
de "Capul" roman. Ar trebui citite cuvintele deşănţate şi acrobaţiile
verbale ale teologilor oportunişti, cum a fost Michael Schmaus. Mai târziu
el a fost numit „prinţ al bisericii” de către Pius al XII-lea şi descris ca
„marele teolog din München” de către ziarul „La Croix” (Crucea) în 2
septembrie 1954. Despre cartea „Katholisch-Konservatives Erbgut” cineva
scrie: „Această antologie pune cap la cap texte ale principalilor teologi
catolici din Germania, de la Gorres la Vogelsang şi ne face să credem că
naţional-socialismul s-a născut, pur şi simplu, din idei catolice” (Günther
Buxbaum, „Mercure de France” – 15 ianuarie 1939).
Episcopii, prin Concordat, făcuseră un jurământ de supunere faţă de
Hitler şi excelau în devoţiune: „Sub regimul nazist, am primit un ajutor
permanent din partea episcopilor, în toată corespondenţa şi declaraţiile
demnitarilor ecleziastici” (Joseph Rovan, op. cit., pag. 214).
În ciuda deosebirii evidente dintre universalismul catolic şi rasismul
hitlerist, aceste două doctrine au fost „împăcate armonios” – după cum
spune Franz von Papen; motivul acestui scandalos acord a fost: Nazismul
este o reacţie creştină împotriva spiritului anului 1789.
Să ne întoarcem la Michael Schmaus, profesor la Facultatea de
Teologie din München, care a scris: „Imperiul şi biserica” sunt o serie de
scrieri care ar trebui să ajute la edificarea celui de al treilea Reich, căci el
uneşte statul naţional-socialist cu creştinismul catolic... „În întregime
7
germane şi în întregime catolice, aceste scrieri explorează şi favorizează
legăturile şi întâlnirile dintre biserica catolică şi naţional-socialism; ele
deschid drumul pentru o cooperare rodnică, aşa cum este subliniat în
Concordat...” Mişcarea naţional-socialistă este protestul cel mai mare şi
mai viguros împotriva spiritului secolelor al XIX-lea şi al XX-lea... Ideea
unei naţiuni şi a unui sânge este punctul central al învăţăturii ei şi toţi
catolicii care se supun ordinelor episcopilor germani vor trebui să admită
că aşa este... Legile naţional-socialiste şi cele ale bisericii catolice au
acelaşi scop...” (Begegnungen zwischen Katolischen Christentum und
nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Münster, 1933).
Acest document dovedeşte rolul principal jucat de biserica catolică
în ascensiunea la putere a lui Hitler; de fapt, a fost un aranjament stabilit
dinainte. El ilustrează pe deplin felul de înţelegeri monstruoase dintre
nazism şi catolicism. Ura faţă de liberalism, care este cheia pentru toate
lucrurile, iese în evidenţă foarte clar.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În cartea sa, „Catolicii din Germania”, dl. Robert d'Harcourt de la
Academia franceză, scrie: „Punctul cel mai vulnerabil din toate declaraţiile
episcopale ce au urmat alegerilor din 5 martie 1933, se găseşte în primul
document oficial al bisericii, care conţine semnăturile tuturor episcopilor
germani. Noi ne referim la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care
întreg episcopatul german este implicat.
„Ce formă a avut acest document?” Cum a început? Pe o notă de optimism
şi cu această declaraţie voioasă: „Conducătorii acestui nou guvern
spre marea noastră bucurie, ne-au dat asigurarea că se vor aşeza pe ei
înşişi şi munca lor pe tărâm creştin, o declaraţie de o atât de adâncă
sinceritate merită recunoştinţa tuturor catolicilor” (Paris, Plon, 1938,
pag.108).
Pe la izbucnirea primului război mondial mai mulţi papi au venit şi
au plecat, dar atitudinea lor faţă de cele două tabere ce se confruntau în
Europa., a rămas invariabil aceeaşi. Mulţi scriitori catolici şi-au exprimat
surprinderea şi amărăciunea când au scris despre indiferenţa inumană
arătată de Pius al XII-lea faţă de groaznicele atrocităţi comise de cei aflaţi
în graţiile sale. Printre multe mărturii, vom cita una din cele mai moderate
în limbaj, cea a lui Jean l’Hospital, corespondent la „Monde”: „Memoria lui
Pius al XII-lea este înconjurată de îndoială şi întâi de toate este acea
întrebare arzătoare pusă de observatori din toate ţările, şi chiar dintre
zidurile Vaticanului: a ştiut el despre atrocităţile comise în timpul
războiului, declanşate şi conduse de Hitler? Având tot timpul la dispoziţie,
şi de peste tot rapoarte regulate de la episcopi, a putut el să ignore ceea
ce făceau capii militari germani: tragedia lagărelor de concentrare,
deportarea civililor, masacrarea cu sânge rece a celor ce le stăteau în
cale, groaza camerelor de gazare unde au fost gazaţi rnilioane de evrei? Şi
dacă ştia despre ele, de ce, ca om de încredere şi purtător de cuvânt al
Evangheliei, nu a ieşit îmbrăcat în alb, cu braţele întinse în formă de
cruce, să denunţe o crimă fără precedent, să strige NU!
„Sufletele pioase vor căuta în zadar enciclice, discursuri şi adrese
ale ultimului papă; nu există nici o urmă de condamnare a acestei «religii
a sângelui» instituite de Hitler, acest antihrist... ei nu vor găsi
8
condamnarea rasismului, care este evident contrar dogmei catolice”
(„Roma în confidenţe”, Grasset, Paris, 1962, pag.91).
În cartea sa, „Tăcerea papei Pius al XII-lea”, autorul Carlo Falcon
scrie: „Existenţa unor asemenea monstruozităţi (exterminare în masă a
minorităţilor etnice, deportări de civili şi prizonieri) depăşesc orice
standard de bine şi rău. Ele desfid demnitatea individului şi a societăţii
într-o aşa măsură încât suntem siliţi să-i denunţăm pe aceia care au putut
influenţa opinia publică, fie ei oameni de rând sau şefi de state.
„A păstra tăcerea în faţa unor asemenea încălcări ale drepturilor, ar
însemna de-a dreptul colaborare. Ar stimula răutatea criminalilor, mărind
cruzimea şi vanitatea 1or. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a
reacţiona faţă de asemenea crime, atunci societăţile creştine şi capii lor, şi
în special capul bisericii catolice, ar trebui s-o facă îndoit”.
„Pius al XII-lea nu a exprimat niciodată o condamnare făţişă şi
explicită a războiului de agresiune, nici chiar despre crimele groaznice
comise de germani sau complicii lor în timpul războiului”.
„Pius al XII-lea a tăcut nu pentru că nu a ştiut ce se întâmplă: el
cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine
decât orice alt conducător de stat din lume...” (pag.12).
Şi asta nu este totul! Vaticanul a dat o mână de ajutor la comiterea
acestor crime prin „împrumutarea” unora din prelaţii săi pentru a deveni
agenţi pro-nazişti. Aşa au fost Hinka şi Tiso. Papa şi-a trimis propriul său
legat în Croaţia: pe R.P. Marcone, care împreună cu monseniorul Stepinac
trebuia să ţină sub observaţie „munca” lui Ante Pavlici şi a ustaşilor săi.
Oriunde ne-am uita, acelaşi spectacol edificator ni se înfăţişează.
Aşa cum am mai arătat, crima de neiertat a Vaticanului constă în
rolul decisiv jucat în declanşarea celor două războaie mondiale. Ascultaţi
ce spune Alfred Grosser, profesor la Institutul de studii politice al
Universităţii din Paris: „Cartea foarte concisă a lui Günter Lewy, Biserica
catolică şi nazismul german, spune că toate documentele sunt în acord a
arăta că biserica catolică a cooperat cu regimul lui Hitler... În iulie 1933,
când Concordatul a forţat episcopii să depună un jurământ de supunere
faţă de guvernul nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise...
citatele scrise de Günter Lewy dovedesc lămurit acest lucru. Am găsit
printre ele unele dovezi zdrobitoare de la personalităţi ca şi cardinalul
Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach” (Saul Friedlander, „Pius XII şi al IIIlea
Reich”, Paris 1964).
Conducătorii de la Vatican ar fi trebuit să-şi plece capul de ruşine
atunci când un membru al Parlamentului Italian a strigat: „Mâinile papei
sînt năclăite de sânge” (discursul Laurei Diaz, membru al parlamentului
din Livorno, vorbit la 15 aprilie 1946), sau când studenţii de la
Universitatea din Cardiff şi-au ales ca temă a unei coferinţe: „Ar trebui
adus papa în faţa tribunalului ca şi criminal de război?” („La Croix”, 2
aprilie 1946).
Iată cum se exprimă Ioan XXIII, referindu-se la iezuiţi: „Perseveraţi,
fiilor dragi, în activitatea care v-a adus deja merite bine cunoscute. În felul
acesta, voi veţi bucura biserica şi va creşte cu neobosită ardoare. Calea
celui neprihănit este ca lumina zorilor. Fie ca lumina să crească şi să
ilumineze pe adolescenţii în formare... În acest fel, veţi ajuta la împlinirea
9
dorinţelor şi intereselor noastre spirituale... Vă dăm binecuvântarea
apostolică din toată inima Conducătorului general, vouă şi ajutoarelor
voastre, şi tuturor membrilor Societăţii lui Isus” („L'Osservatore Romano”,
20 octombrie 1961).
Şi din partea papei Paul VI: „Din vremea reaşezării ei, această
familie religioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi s-a îmbogăţit
rapid în propăşire... membrii Societăţii au îndeplinit sarcini foarte
importante, toate spre slava lui Dumnezeu şi în beneficiul religiei
catolice... biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos de valoare, înarmaţi
cu o credinţă cutezătoare, gata să înfrunte dificultăţile... iată de ce avem
nădejdea în ajutorul pe care-l va aduce activitatea voastră... fie ca noua
eră să găsească Societatea pe aceeaşi cale nobilă pe care a păşit şi în
trecut. – Dat la Roma, lângă Sf. Petru, pe 20 august 1964, în cel de al
doilea an al pontificatului” (L'Osservatore Romano”, 18 septembrie 1964).
Pe 29 octombrie 1965, "L'Osservatore Romano" anunţa: „Părintele
Arrupa, Generalul iezuit, a celebrat Sfânta Liturghie pentru Conciliul
ecumenic pe 16 octombrie 1965”.
Iată şi apoteoza eticii papale – anunţul beatificării simultane a lui
Pius XII şi Ioan XXIII: „Spre întărirea noastră în lupta pentru înnoire
spirituală, am decis să începem acţiunile de beatificare ale acestor doi
pontifi care ne sunt atât de dragi nouă” – Papa Paul VI. („L'Osservatore
Romano”, 26 noiembrie 1965 ).
Fie ca această carte să descopere tuturor cititorilor adevărata natură
a stăpânitorului roman, ale cărui cuvinte sunt atât de dulci, pe cât le sunt
de feroce acţiunile sale secrete.

Va urma cu
PARTEA I
FORMAREA ORDINULUI IEZUIT

Exista, chiar si in privinta fanatismului, trepte, nuante si clasificari. De exemplu, cel mai josnic moral si provocator de catastrofe este cel din interes pecuniar, iar cel mai jalnic ca argumentatie, deci antiintelectual, este cel bazat exclusiv pe citate din altii, aceasta a doua categorie fiind reprezentata copios de postarile de mai sus. :P

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Mai întâi cităm din teologia ortodoxă, ca ceea ce a venit de la Hristos, apoi arătăm cum s-au lepădat papiştii de înţelesurile Adevărului, deci de Hristos.
La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalităţii. Nu este un accident istoric ci o consecinţă a ereziei. Nu este cu putinţă ca cel cuprins de duhurile îngâmfării (ce însufleţesc ereticii) să nu fie cuprins de mânie şi să nu acţioneze ca atare. Se face o excepţie atunci când este imobilizat politic şi încearcă să atace diplomatic, până la o vreme.
Aşadar teologia lepădată de Hristos a dus în istorie la faptele pătimaşe ale lepădaţilor dar e valabilă şi reciproca. Patimile ucigaşe au adus întunecarea minţii şi deci L-au alungat pe Dumnezeu, făcând loc teologiei întunericului minciunii:

Matei 7:16 După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Matei 7:17 Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Matei 7:18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Matei 7:19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
Matei 7:20 De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.

Ioan 8:44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.



Pentru a înţelege bine textele Părinţilor de care înspăimântător s-a
abuzat asupra acestei chestiuni, trebuie mai întâi să expunem doctrina generală
relativă la Treime, după cele mai vechi monumente doctrinare ale Bisericii.
Iat-o:
În unicul Dumnezeu, sunt trei persoane şi o singură fiinţă. Cele trei
persoane au dar ceva comun şi ceva deosebit. Ceea ce este comun, este aceea că
este fiinţial; ceea ce este deosebit, e aceea că este personal; atributul personal şi
distinctiv al Tatălui, este că el e Tată sau principiu; atributul personal şi
distinctiv al Fiului, este că el e fiu sau născut; atributul personal şi distinctiv al
Sfântului Duh, este că el purcede sau emană.
Din cine purcede el? Sfântul Ioan, în Evanghelia sa, zice pozitiv că el
purcede din Tatăl (Ioan XV, 26). El nu ar putea într-adevăr să purceadă din Fiul
fără ca Fiul să fie principiu ca şi Tatăl; dacă Fiul ar fi principiu într-un grad
oarecare, el ar participa la atributul personal şi distinctiv al Tatălui; persoana Sa
s-ar confunda cu a Tatălui, şi dogma treimică nu ar mai exista, pentru că ea nu
există decât cu condiţia ca fiecare atribut personal să rămână deosebit şi
necomunicabil.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
27
Toate textele Părinţilor aduse de teologii latini şi de care ei abuzează nu
se pot raporta decât la ceea ce este fiinţial în Treime; falsitatea raţionamentului
lor consistă în aceea că ei le raportează, cu ajutorul sofismelor subtile şi adesea
neînţelese, la ceea ce este personal, fără a voi să se convingă că făcând astfel ei
afirmă că toţi Părinţii, sau au negat dogma fundamentală a creştinismului, sau că
au fost lipsiţi de inteligenţă încât au susţinut un adevăr pe care-l distrugeau în
realitate prin raţionamentele lor.
Printre Părinţii Latini, acela de care s-a abuzat mai mult şi care, trebuie
să o recunoaştem, dă textele cele mai precise în favoarea dogmei romane, este
fericitul Augustin, episcopul Hyponnei. În Tratatele sale asupra sfântului Ioan
şi în Tratatul despre Treime, el pare aşa de precis în favoarea purcederii din
Tatăl şi din Fiul, încât l-ar lua cineva drept un apărător modern al acestei erori.
Cu toate acestea, într-însele nu este nimic, de felul acesta, şi fericitul Augustin
însuşi este cel care ne-o atestă într-o frază pe care apărătorii erorii romane s-au
păzit cu totul de a o cita.
După ce s-a întins foarte mult în privinţa relaţiile fiinţiale, care există
între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, doctul scriitor se exprimă astfel, la sfârşitul
Tratatului său despre Treime44: “Sfântul Duh purcede din Tatăl principialmente
(ca din principiul său); el purcede şi dintr-unul şi dintr-altul comunamente (Nota
traduc., adică socotit după relaţiile fiinţiale). Dacă el ar purcede din Fiul
principialmente, l-am zice că este fiul Tatălui şi al Fiului, pentru că amândoi l-ar
fi născut, CEEA CE ESTE CU TOTUL ÎN CONTRA BUNULUI SIMŢ.
Sfântul Duh nu s-a născut dar dintr-amândoi, ci el purcede dintr-amândoi fiind
spiritul amândurora”.
Citind cineva pe sfinţitul Augustin, după ce a meditat această maximă,
înţelege foarte lămurit că cuvântul a purcede este luat de el în două sensuri: a-şi
avea originea din şi a ieşi din. În primul sens, este contrar bunului simţ de a zice
că Sfântul Duh purcede din Fiul; în al doilea sens, Sfântul Duh vine din Tatăl în
Fiul care-l trimite în această lume, îl comunică lumii.
Sfinţitul Augustin susţine aceste două doctrine că principialmente (ca
din principiul său) Sfântul Duh nu purcede decât din Tatăl; că Fiul nu-l are
decât din Tatăl45.
El contrazice astfel pozitiv doctrina romană: că Sfântul Duh purcede din
Tatăl şi din Fiul, ca dintr-un principiu unic; sau prin Fiul, ca mijloc prin care el
ar fi lucrat.
Comparând cineva şi apropiind diversele texte ale sfinţitului Augustin
relative la acelaşi subiect, vede fără nici o dificultate că nu s-a putut face dintrînsul
un părtinitor al erorii ascunse sub filioque decât interpretând într-un sens
eronat un cuvânt pe care el îl înţelegea într-un sens ortodox.
Este o îndoită expresie, în Părinţi, pentru a exprima relaţiile Sfântului
Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Părinţii greci nu se servesc decât de expresii conforme
cu ale Evangheliei (ecporevesthai, ecporevsis, ecporevma), pentru a desemna
44 Sfinţit. August. De Trinit., § 47.
45 Ibid. Tract. XCIX, în Ioann., § VI et seq.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
28
purcederea din Tatăl ca Principiu al Duhului. Ei întrebuinţează alte cuvinte care
nu au decât sensul de comunicare pentru a însemna acţiunea Fiului trimiţând pe
Duhul pe care-l avea de la Tatăl.
Vom proba aceasta în cursul acestei lucrări.
Tot aşa este şi în Părinţii Latini care se servesc de cuvintele fons,
spiratio, sau altele analoage pentru a zice că Sfântul Duh vine din Fiul; dar care
păstrează cuvântul processio pentru a exprima actul etern prin care Duhul
purcede din Tatăl ca din principiul său.
Vom proba de asemenea şi aceasta.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Toată abilitatea teologilor latini consistă în aceea că ei interpretează în
sensul de purcedere eternă, toate cuvintele întrebuinţate de Părinţi pentru a
exprima, sau relaţia eternă şi fiinţială care există între Fiul şi Sfântul Duh, sau
trimiterea ori misiunea Sfântului Duh prin Fiul. Prin mijlocul acestei procedări
ei au putut revendica tradiţia catolică care-i condamnă în mod formal.
După aceste consideraţiuni generale, vom intra în examinarea mai
precisă a doctrinei Părinţilor Bisericii, spre a constata care a fost credinţa
primară, cu care în urmă noi vom compara doctrina romană.
Mai înainte de a cita textele în care Părinţii au învăţat, sau ca ecouri ale
credinţei din timpul lor, sau ca teologi, va fi bine să facem cunoscut sensul ce ei
au atribuit textelor Scripturii, citate de Occidentali în sprijinul opiniei lor. Cu
modul acesta, vom interpreta Scriptura după regula catolică, şi comentariile
doctrinelor Bisericii ne vor iniţia în adevărata lor doctrină.
Scriptura conţine acest text:
“Iar când va veni mângâietorul, pe care Eu voi trimite de la Tatăl, Duhul
adevărului care din Tatăl purcede, acela va mărturisi despre Mine” (Sfântul
Ioan, XV, 26). Este oare adevărat că această expresie: care din Tatăl purcede,
desemnează purcederea eternă a Duhului Sfânt, şi nu trimiterea sa temporală?
Dacă ar desemna trimiterea sa temporală, ar trebui să admitem că Mântuitorul a
exprimat aceeaşi idee prin cuvintele: care purcede şi eu vă voi trimite. Dar, este
de ajuns a observa cineva că acţiunea de a purcede este exprimată printr-un verb
în prezent ca un act care există, şi a doua este exprimată printr-un verb în viitor,
ca un act care încă nu există, pentru a se convinge că Iisus Hristos a avut în
vedere două acte diferite: primul care are pe Tatăl ca principiu, al doilea prin
care el însuşi este agent din partea Tatălui. Purcederea eternă din Tatăl şi
trimiterea temporală, de la Tatăl prin Fiul, sunt dar foarte clar indicate în textul
citat. Iisus Hristos totdeauna în acelaşi mod a desemnat trimiterea sau
comunicarea Duhului: “şi alt mângâietor va da” (Ioan. XIV, 16). “Pe care Tatăl
îl va trimite în numele Meu” (Ibid. 26). “Pe care Eu îl voi trimite de la Tatăl”
(Ibid. XV, 26).
Iată comentariile Părinţilor Bisericii:
Sfântul Vasile al Cezareei se exprimă astfel: “Duhul lui Dumnezeu
purcede din Tatăl adică din gura sa; nu-l lua dar ca ceva exterior, creat, ci
glorifică-l ca avându-şi de la Dumnezeu ipostasul său” (Omilii asupra
Psalmilor, XXXII). Sfântul episcop al Cezareei înţelege dar foarte bine, prin
cuvântul a purcede, actul etern prin care este produs Sfântul Duh. În Omilia
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
29
contra Sabelienilor, el dă acelaşi sens cuvântului a purcede: “Fiul, zice el, este
ieşit din Tatăl, şi Duhul purcede din Tatăl: unul prin naştere, celălalt într-un
mod neexprimabil”. El pune astfel pe aceeaşi linie pe cele două acte eterne din
Tatăl, distingându-le cu totul pe unul de altul şi nedându-le decât pe Tatăl ca
principiu.
“Rămânând în hotarele care ni s-au pus, zice sfântul Grigore Teologul
(Cuv. 29, asupra teologiei), noi predicăm pe Acela care este născut, şi pe Acela
care purcede din Tatăl, după cum a zis însuşi Dumnezeu-Cuvântul”.
Sfântul Grigore înţelegea dar despre actul etern, cuvântul a purcede
pronunţat de Iisus Hristos, şi el atribuieşte acest act numai Tatălui.
Sfântul Ioan Chrysostomul46 este de asemenea explicit:
“După cum, zice el47, este scris: Duhul lui Dumnezeu (Matei XII, 28), şi
aiurea: Duhul cel de la Dumnezeu (I. Corint., II, 11), aşa este zis: Duhul Tatălui
(Matei X, 20); şi pentru ca tu să nu vezi aici o simplă analogie, Mântuitorul
confirmă această expresie zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, Duhul
adevărului, care din Tatăl purcede”. Acolo, Duhul purcede din Dumnezeu; aici,
din Tatăl. După cum zice vorbind de sine însuşi: “am ieşit de la Dumnezeu”
(Ioan, XVI, 27), de asemenea, vorbind de Sfântul Duh, mărturiseşte că purcede
din Tatăl. Prin urmare, Duhul este în acelaşi timp, şi Duhul lui Dumnezeu, şi
Duhul care vine de la Dumnezeu Tatăl, şi purcede din Tatăl. Ce însemnează
cuvântul a purcede? Iisus Hristos nu zice: s-a născut. Fiul este născut din Tatăl;
Sfântul Duh purcede din Tatăl. Care este valoarea cuvântului purcede? Pentru
ca să nu ia cineva pe Duhul drept Fiul, Scriptura nu întrebuinţează cuvântul s-a
născut, ea zice că el purcede din Tatăl, ea-l reprezintă purcedând ca apa din
originea sa. Cine este cel ce purcede? Sfântul Duh. Cum? Ca apa din izvorul ei.
Dacă Sfântul Ioan, mărturisind despre Sfântul Duh, îl numeşte apă vie (Ioan
VII, 38), şi dacă Tatăl zice despre sine însuşi: “M-au lăsat, pe Mine care sunt
izvor de apă vie” (Ier., II, 13), Tatăl este originea Sfântului Duh, pentru că
Duhul purcede dintr-însul”.
Nu putea cineva să fixeze mai bine sensul cuvintelor Mântuitorului:
Care din Tatăl purcede.
Se poate afirma că toţi Părinţii le-au înţeles astfel despre actul etern îar
sinodul al doilea ecumenic le-a interpretat în acelaşi mod inserându-le în simbol
pentru a exprima acest act etern.

Va urma cu:
A le interpreta altfel, este, nu numai a tortura textul în el însuşi, dar a se
despărţi de tradiţia catolică, şi a prefera interpretaţiunea sa individuală,
interpretaţiunii colective a Bisericii.

[Erethorn]

Domnule doctor, dumneavoastra aveti ca semnatura un citat foarte frumos, cu care sunt intru totul de acord:

SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea"

Haideti sa aplicam acest criteriu al Sf. Marcu Ascetul la discursul dumneavoastra, si deci sa analizam cam cat adevar se poate afla in urmatoarea expresie smerita, blanda si iubitoare care va apartine:

La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalităţii.

Domnule doctor, am obosit parcurgand, fie si in diagonala, maldarul de citate luate aiurea dupa autori anticatolici, despre care, daca sunteti intr-adevar medic, ar fi trebuit sa va dati seama ca au grave probleme de perceptie a realitatii si relationare cu semenii de alte convingeri. Pana si eu, paralel cu medicina psihiatrica, mi-am dat seama. Ceva autentic puteti produce? altceva decat copy/paste din carti expirate si bolnave si/sau derivate ale predicilor ex-duhovnicului dvs.? Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii; ceva imi spune ca un duhovnic mare cu adevarat nu isi lasa ucenicii sa apuce pe calea fanatismului, fie el (fanatismul) si cerularian, adica parut ortodox.