Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Din lene , nepasare si nesimtire , asa se explica , frate Ioane !
"Lsa ca nu mi se intampla tocmai mie
. .". Multa mandrie , ca sa nu spun si prostie !

[cristiboss56]

Este cu neputinţă să ne aflăm întotdeauna în aceeaşi stare, ci se cuvine să aşteptăm război dinafară sau dinlăuntrul nostru. Numai să nu dăm pricină prin semeaţă cugetare şi trufie, ci să lucrăm spre dobândirea cugetării celei smerite şi aşa săgeţile vrăjmaşului cu uşurinţă se vor risipi.
Viaţa duhovnicească nu stă numai în gustarea dulceţilor şi mângâierilor acestora, ci mai mult în răbdarea cu bucurie atunci când ne lipsim de ele şi în răbdarea altor necazuri. Din acestea se cunoaşte dragostea noastră pentru Dumnezeu – când le purtăm cu bucurie; cunoscând neputinţa şi sărăcia noastră, ne smerim prin acestea.
Aminteşte-ţi de aşezarea ta de la început, când te îndulceai de mângâierile duhovniceşti. Ce ai dobândit? Dacă ai fost lipsită de ele - o adâncă pustiire şi era cât pe ce să cazi în deznădejde atunci când, mai târziu, au venit asupra ta valurile patimilor. Vezi cât de şubredă este această mângâiere ce nu aduce smerenie, ci doar încântă şi, dacă nu guşti şi din scârbe, primejduieşte pe cei ce o au. Dimpotrivă, crucea ne face părtaşi patimilor lui Hristos şi slavei Sale doar atunci când El va binevoi să ne dăruiască aceasta şi atunci când ne va fi de folos (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina).

[cristiboss56]

Nimic nu-L bucură așa de mult pe Dumnezeu ca întoarcerea noastra către El, abaterea de la rău și năzuința spre virtute. Mărturiseşte, dă în vileag şi plânge păcatele tale, şi te vei face curat înaintea Domnului, Văzătorului inimilor.
De voieşti a te curăţi, mai înainte spune tu fărădelegile tale, ca să te îndreptezi, şi nu te întoarce mai mult la cele dintâi.
Neîncetat roagă-te, că nu se tem atâta lupii de săbii ca diavolul şi demonii de rugăciune. În fiecare ceas adu-ţi aminte de ieşirea sufletului tău, de moarte, de judecata şi de iad, ca să nu te căieşti după aceea în zadar.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

[cristiboss56]

Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost făcută din inimă, ar fi schimbat întreaga lume. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă. Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt, vin, în mod firesc, dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu, iar El îl ajută.
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Problema nu este numai că acum există o mulţime de soţi slabi şi infantili, ci şi că femeile se comportă în aşa fel încât bărbatul, în principiu, văzându-se tratat astfel, nici nu poate să-şi manifeste calităţile bărbăteşti. Ce greşeli comite femeia? Comportamentul ei faţă de bărbat este unul de comandant, îl striveşte, se străduiește să-l remodeleze, să-l reeduce şi, nevăzând nici un rezultat, ia toate greutăţile familiei asupra sa şi după aceea se miră: „De ce nu mă ajută nimeni?”. Iar când i se arată ce greşeli face, răspunde: „Păi, cum altfel, că treburile trebuie făcute!”. În atare situatie, femeia acţionează ca unele mame nechibzuite atunci când văd că cel mic nu poate îndeplini o anumită treabă: în loc să-l înveţe, să-l încurajeze, ele spun de obicei pline de nervi: „Ce să-ţi explic de o sută de ori, tontule, mai bine fac singură!”.
Oare soţul se va purta bine cu soţia şi se va purta ca un cap de familie, dacă soţia nu-l respectă? Bineînţeles că nu! Sfântul Paisie Aghioritul spune: „Dacă soţul nu-şi iubeşte soţia, iar soţia nu-l cinsteşte pe soţ, în familie apare dezbinarea. Înainte se socotea că nu se cuvine deloc să-l contrazică soţia pe soţ, pe când acum a apărut un duh de obrăznicie. Ce bine era atunci! Am cunoscut cândva o pereche – soţul era mărunt, prizărit, pe când soţia era înaltă şi voinică: descărca un chintal de grâu din căruţă în joacă! Odată, un muncitor, băiat voinic şi el, a început să se dea la ea – femeia l-a luat şi l-a aruncat câţiva metri, ca pe un chibrit! Dar dacă aţi fi văzut cum asculta de bărbatul ei, cum îl cinstea! Aşa devine familia tare şi trainică, altfel nu poate dăinui”.
Atitudinea celorlalţi faţă de noi e corespunzătoare atitudinii noastre faţă de ei. Chiar dacă soţul, să zicem, are mare succes la locul de muncă, este lăudat şi stimulat, dacă soţia nu-l respectă, ci îl consideră un om slab şi un ratat, pentru ea el o să fie aşa întotdeauana, până când ea n-o să-şi schimbe atitudinea faţă de el.
Pr. Pavel Gumerov

[cristiboss56]

Dragostea dintre copii se naşte din dragostea dintre părinţi. Această dragoste dintre soţi trebuie împlinită prin fapte şi rugăciune, ea trebuie păstrată ca un dar preţios nu numai pentru doi, ci şi pentru întreaga familie. Ea se educă la părinţi şi prin nopţile de nesomn pe care amândoi le petrec lângă pătuţul copilului şi prin modul vieţii de familie.
Bineînţeles că cea mai mare parte din grijile cu un nou-născut cad pe umerii mamei, deoarece tata trebuie să meargă zilnic la serviciu, dar să nu uităm că această femeie este istovită de nopţile nedormite şi are nevoie de ajutor, nu atât fizic, cât moral.
Putem aduce şi exemple când soţia stă toată ziua acasă cu copilul şi îi cere soţului să spele scutecele, iar singură nu face altceva decât să se joace cu micuţul. Ar fi mult mai folositor pentru copil, dar şi pentru tată, ca seara, când el se întoarce obosit de la serviciu, să se joace cu copilul. În unele familii, atunci când apar situaţii care ţin de profesie, trebuie să se creeze pentru unul din soţi condiţii favorabile de lucru.
Nu vom aduce exemple concrete, ci vom aminti numai cuvintele Apostolului Pavel pe care le adresează mai degrabă celor căsătoriţi: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2).
Pr. Prof. Gleb Kaleda

[cristiboss56]

Diavolul ne trimite gânduri de deznădejde ca să ne lipsească de nădejdea în Domnul, adică de această ancoră şi temelie a vieţii noastre, de această călăuză care ne arată drumul drept ce duce la Cer, ca şi de mântuirea sufletelor, pe care omul ar pierde-o. „Căci prin nădejde ne-am mântuit” (Romani 8, 24).
Nădejdea, precum o sfoară tare ce atârnă de Cer, ne ţine sufletele şi îi trage, încet-încet, în sus pe aceia care se ţin strâns de ea, ridicându-i deasupra valurilor necazurilor şi suferinţelor vieţii. Dacă puterile cuiva scad, iar el slăbeşte în nădejde, lăsând să-i scape această ancoră sfântă, va cădea şi se va îneca în adâncul răutăţii şi al păcatului.
Ştiind bine aceasta, vicleanul, cum simte că faptele noastre cele rele ne apasă conştiinţa, vine şi el şi ne îngreunează şi mai mult cugetul, trimiţându-ne gândul deznădejdii, care este mai greu şi decât plumbul. Dacă-l primim şi nu-l alungăm pe dată, greutatea pe care o simţim de la păcatele noastre ne va trage în jos, vom scăpa din mâini frânghia ce ne ţine legaţi de Cer şi ne vom afunda în abisul relelor.
Sfântul Ioan Gură de Aur

[cristiboss56]

Dumnezeu nu încearcă niciodată să constrângă în vreun fel voința omului, dar nici noi nu putem să-L obligăm să facă orice. În rugăciunea noastră, tindem să stăm înaintea luiDumnezeu în unitatea și integritatea ființei noastre, mai ales cu mintea unită cu inima. Pentru a realiza această fericită unire a celor două puteri principale ale personalității noastre, noi nu apelăm la nici un procedeu artificial (psihotehnic). La început obișnuim mintea să persevereze cu atentie în rugăciune, așa cum ne învață Părinții, adică să pronunțăm Numele lui Iisus Hridtos și celelalte cuvinte ale rugăciunii cu trezvie. A chema cu atenție numele Domnului și a te osteni în fiecare zi să trăiești în conformitate cu poruncile evanghelice are drept efect unirea minții și a inimii într-o singură activitate.
În nevoința noastră, nu trebuie niciodată să ne grăbim. Este absolut necesar să îndepărtăm ideea de a face cât mai mult într-un termen cât mai scurt. Experiența de veacuri a arătat că unirea minții cu inima realizată într-o manieră psihotehnică n-a durat niciodată multă vreme. Și ceea ce este și mai grav, ea nu unește niciodată duhul nostru cu Duhul Dumnezeului Celui Viu. Ori noi ne punem problema mântuirii în sensul ei cel mai adânc. Iar pentru aceasta toată firea noastră trebuie reînnoită, din trupească trebuie să devină duhovnicească. Atunci când Domnul ne află în stare de a-I primi harul, El nu întârzie niciodată să răspundă umilei noastre chemări. Uneori, venirea Sa ne copleșește într-o așa măsură încât inima și mintea noastră sunt în întregime dăruite doar Lui; această lume văzută cedează astfel locul unei realități de alt ordin, superior. Mintea încetează de a mai gândi discursiv, devine toată cuprinsă de atenție. Inima intră într-o stare greu de descris: ea este pătrunsă de pocăință, însă de o pocăință de viață dătătoare. În același timp și răsuflarea se oprește. Dumnezeu umple totul și, astfel, omul întreg - duh-minte, inimă-sentiment și chiar trupul, nu trăiește decât pentru Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuiește pre noi și lumea ta!
Numele dumnezeiesc, revelat oamenilor, a servit drept legătură între noi și Dumnezeu. Prin Numele lui Dumnezeu, sau mai bine zis, prin Numele dumnezeiești, se plinesc în Biserică toate tainele. Orice activitate trebuie plinită „în numele Domnului”. Prin chemarea Numelui Domnului, prezența sa devine vie, perceptibilă în mod continuu. Atât timp cât lucrarea noastră se realizează după voia Domnului, inima noastră este în pace, însă ori de câte ori deviem de la Adevăr, ea încearcă o anume rușine. Astfel că, prin rugăciune, noi realizăm un atent control lăuntric asupra fiecărei mișcări a duhului nostru; nici un gând, nici un cuvânt nu-i scapă. Această consecință a rugăciunii neîncetate permite să reducem la minim păcatele noastre. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul Dumnezeului Celui viu, miluiește-ne pre noi!
(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)

[cristiboss56]

Să nu vorbești mult. Să nu accepți controversele, cearta, vorbăria și tot ceea ce iese dintr-o limbă fără atenție. Alungă gândurile rele și nălucirile murdare din minte, de îndată ce apar. Căci, atunci când lâncezesc în minte și în inimă, ele creează o stare gravă. În timp ce, atunci când suntem atenți la prima apariție a nălucirii întinate și la gândurile întinate ce o însoțesc, rămânem în pace și ne bucurăm de gratificarea morală a curăției.
Prin urmare, copiii mei, să fim atenți la noi înșine de fiecare dată când apar felurite gânduri rele. Oricare ar fi acestea, atunci când află mintea neatentă, ele intră și creează – conform patimii – starea nesănătoasă. Lucrul care salvează este trezvia! Trezvia (nepsis), adică a fi atent, vigilent, treaz și spre binele nostru, casa sufletului nostru va fi bine păzită și ne vom mântui sufletele, fiindcă pentru aceasta luptăm întreaga noastră viață.
Arhimandrit Efrem Filotheitul

[cristiboss56]

Într-adevăr, toţi am trecut măcar o dată prin starea care ne face să rostim sau ne-am gândit măcar o dată la fraza: „De-aş fi iarăşi tânăr!”, însă dacă ne întrebăm mai exact la care vârstă ne gândim, toţi am avea în vedere perioada între 20 şi 30 de ani, şi nu perioada adolescenţei proprii. Asta denotă vinovăţia şi durerea pe care am trăit-o în adolescenţă, dar ne şi obligă să înţelegem de ce acestea s-au petrecut aşa.
Motivul care ne îndeamnă să ne întrebăm dacă adolescenţa este o boală stă în faptul că deseori devine neînţeleasă şi dureroasă. Conţine atâtea contradicţii interne, încât ne este greu să o asimilăm unei stări sufleteşti sănătoase. „Adolescența este o fază de dezvoltare... care aduce în minte fraza lui Dickens: «A fost perioada cea mai bună, a fost perioada cea mai rea, a fost vârsta înţelepciunii, a fost vârsta nebuniei...». Deci este, în acelaşi timp, imposibil să trăieşti alături de ei, dar şi îmbucurător să-i ai în jurul tău.”
Adolescenţa nu tulbură doar comportamentul adolescentului, ci şi pe cel ale părinţilor lui. „Intrarea copiilor în această perioadă a vieţii poate pune întreaga familie într-o stare de tulburare înfricoşătoare. Influenţa reciprocă şi interacţiunea cu un adolescent nesigur şi revoluţionar implică înclinaţia părinţilor de a-şi problematiza deseori scopul şi direcţia vieţii lor... Pentru unii adulţi, adolescenţa copiilor lor devine piatră de poticnire a relaţiei dintre ei, dintre părinţi. De multe ori se vor certa din cauză că nu ştiu să administreze bine relaţia cu copiii lor. Se poate să ajungă chiar la descoperirea că nu sunt pregătiţi deloc în faţa problemelor ridicate de adolescenţi.”
Pr. Vasilios Thermos