Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Biserica Romano-Catolica
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #61  
Vechi 21.10.2011, 22:29:25
HoratiuM HoratiuM is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.08.2009
Mesaje: 170
Implicit Argumentul ontologic - o scurtă expunere (3)

Întrebarea ce se ridică aici este una ce va viza, destul de previzibil, atât posibilitatea de a concepe Totalitatea, cât și coerența Ei internă. Căci vom fi întrebați: de vreme ce determinarea nu poate să ajungă, prin extensie, Totalitate, atunci cum poate fi făcut saltul de la determinare la Totalitate, dacă poate fi făcut? Și, mai mult, impotența progresiei determinării față de Totalitate, nu înseamnă că nici noi nu putem să tematizăm Totalitatea, căci și noi nu facem decât să rămânem prizonierii progresiei potențiale infinite? Și atunci trebuie să renunțăm la argumentul ontologic?

Or, ceea ce, de obicei, se strecoară neobservat în această chestiune, sunt două fapte:

a) orice element, oricare „ceva”, orice ar fi acest „ceva”, nouă ne apare sub forma unui conținut. Când mă gândesc la un element, la un lucru oarecare, concret sau abstract, real sau ideal, singular sau plural, prezent sau absent etc., modul în care îl înțeleg este de a-l postula în mod orb și necritic ca fiind un „ceva” deja constituit. Nu ne punem problema că acest „ceva” este și el decompozabil tocmai pentru că este marcat ca determinat, ca fiind, adică, „ceva” și nu „alt-ceva” — unde „nu”-ul marchează disjuncția sau separația elementului de alt element. Or, dacă descompun acest „ceva” în constituenții săi, pățesc la fel ca și în cazul augmentării sau progresiei: ajung doar la alte elemente determinate. Apoi, aceste elemente determinate, la rândul lor, sunt compuse; deci decompozabile și ele. Apoi, cele nou obținute, și ele... și tot așa, la infinit.

Ni se pare că nu avem scăpare din acest infinit vicios. Dar aceasta numai până ce privim cu mai multă atenție — căci ni se impune o concluzie clară: nu există nici un element în acest șir care să fie strictă prezență, strictă continuitate fără fisură, fără negativ. Ci fiecare element este fisurat, negativizat la infinit: deci acest infinit însuși nu e altceva decât un conglomerat de negații, de fisuri, în care nu subzistă nimic — adică în care nu găsim nici o substanță veritabilă: nici un ceva este de sine subzistent, care să nu aibă negativ în sine. Adică întregul șir nu este altceva decât o fisură infinită, un negativ total în care nu există nici o pozitivitate, nimic consistent.

Însăși ideea unui „ceva” identic cu el însuși, consistent, de sine stătător, a unui A=A, dispare cu totul. În față nu ni se arată decât Nimicul pur camuflat sub această serie infinită de aparențe de „ceva”-uri.

Firește, cei mai mulți oameni, ajunși în fața unei atari concluzii, probabil că s-ar speria și le-ar fi greu să o accepte, crezând-o mostra gravă a celui mai deznădăjduit nihilism. Întregul real redus la Nimic pur — asta este o viziune care înspăimântă și pe care puțini o pot primi cu liniște. Căci, într-o asemenea viziune, ni se pare că totul se năruie, totul e cuprins de moarte și nimicnicie, totul se surpă, existența își pierde sensul, iar noi oamenii devenim actorii histrionici, veleitari și grotești ai unei Goliciuni absolute ce anulează toate penibilele noastre agitații și deziderate ca pe niște aberații patetice și infinitezimale. Este viziunea pesimistă a nihiliștilor prin care aceștia anulau orice sens și gest al trăirii lor în lume ca fiind fără temei, „plin” doar de o absolută găunoșenie.

Din nou, însă, ceva trece, în astfel de constatări, neobservat. Anume, Nimicul însuși. Paradoxal, căci nihiliștii susțin că ochiul lor „contemplativ” este fixat tocmai asupra lui. Cum, însă, nihilismul este o opțiune subiectivă, nu obiectivă, contemplația lor este superficială și ceea ce le scapă cel mai mult e tocmai acest Nimic.

Să-l privim, atunci, noi mai îndeaproape.

Am ajuns la concluzia că acel șir infinit de descompuneri nu este altceva decât un Nimic total și, la limită, ireductibil. Adică este evident că, ajungând la Nimic, pe acesta nu-l mai putem descompune în altceva. Nimicul nu mai are, la rândul său, o alteritate exterioară la care să fie redus sau care să-i marcheze determinarea. Deci, în spatele Nimicului nu e decât Nimicul. El nu are alteritate, adică nu are schimbare și determinare, nimic nu neagă Nimicul, el stă la baza a tot ceea ce (nu) este, nu e nimic înainte de Nimic. Sau, înainte de Nimic nu e decât însuși Nimicul.

Trebuie oare să mai dovedesc că aici tocmai am intrat în plină teologie și că, de fapt, ceea ce numim Nimic nu este decât Dumnezeu Însuși? Haideți să vedem:
— Dumnezeu nu are pe nimeni și nimic înainte de Sine. Înainte de Dumnezeu e tot Dumnezeu. Or, Nimicul corespunde perfect acestui atribut.
— Dumnezeu nu are negație, căci El Însuși este în identitate cu propria Sa negație. Or, Nimicul este propria sa negație, deci este identic cu sine.
— Dumnezeu este un cauzator necauzat, fiind la temeiul întregului șir de elemente determinate, dar nefiind El Însuși ceva cauzat sau determinat. Nimicul corespunde, din nou, perfect descrierii, căci el duce la exhaustiune șirul descompunerilor și el însuși nu mai poate fi descompus.
— Dumnezeu este simplitate absolută, neavând în sine nici o fisură, fiind deci, afirmație pură. Nimicul corespunde perfect acestei situații căci nu este decompozabil și, mai mult, întrucât Nimicul coincide sieși, înseamnă că, departe de a fi absență sau negație, Nimicul este, ca negație a negației, tocmai afirmație și prezență pură și absolută.
Reply With Quote
  #62  
Vechi 21.10.2011, 22:30:09
HoratiuM HoratiuM is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.08.2009
Mesaje: 170
Implicit Argumentul ontologic - o scurtă expunere (4)

b) al doilea fapt care de obicei trece neobservat este faptul că infinitul potențial nu poate subzista prin sine însuși, ci, în esența sa, el nu este decât o manifestare a Infinitului Absolut. Mai sus, la punctul a) tocmai am mers în direcția apofatică a analizei în care am disociat elementele în ele însele și am căutat să vedem ce este în sânul privației. Argumentul este o variantă inversă a celui eleat.

Aici, însă, e cazul să dăm argumentul eleat în întreaga sa desfășurare. Și vom lua infinitul potențial în două înțelesuri ale sale: cel de progresie la infinit și cel de suspensie în privația determinată.

În ce privește progresia la infinit, celebrul paradox „Ahile și broasca țestoasă” intră nemijlocit în discuție: pentru a parcurge o distanță, trebuie să fi parcurs deja părțile sale. Or, cum infinitul potențial nu are în fața orizontului progresiei sale decât o infinitate a privației, este clar că această infinitate nu poate fi parcursă decât într-o infinitate de momente. Adică ne aflăm în situația în care Zenon a postulat distanța infinit divizibilă și care nu poate fi parcursă decât parte cu parte; or, a parcurge parte cu parte o distanță cu infinit de multe părți care sunt infinit divizibile și divizate înseamnă a nu parcurge nimic. Înseamnă pur și simplu a sta pe loc.

În ce privește suspensia în privația determinată, ideea de potență sau de posibilitate duce la faptul că un element oarecare, aflat în posibilitate, este între ființă și neant. Adică nu este nici afirmat, nici negat. Nu este nici actual, nici imposibil. Dar urmează ca el să fie tranșat și așezat, apoi, de o parte sau de alta: fie în actualitate, în existență; fie în imposibilitate, deci în inexistență. Or, în acest punct, pentru ca posibilitatea să fie reală, rezultă că atât ființa care oferă actul, cât și neființa, care oferă imposibilul, trebuie să fie reale. Dar această ființă nu mai poate să fie și ea situată încă o dată în pură posibilitate; căci, în acest caz, am avea o recurență a posibilității la posibilitate, deci am cădea în inactualitate pură, adică în neființă. Și nimic nu ar putea fi vreodată actualizat, căci nu ar exista această opțiune. Ceea ce înseamnă că ființa care întemeiază posibilitatea nu poate fi situată sub conceptul de posibil — cum vroia Kant în critica argumentului ontologic. Ci această ființă este ceea ce pune în actualitate însăși potența care se oferă unei determinări oarecare. Căci, pentru ca determinarea respectivă să poată să fie adusă la act, posibilitatea însăși trebuie să fie reală (adică actuală) chiar și înainte ca determinarea să fie adusă la act.

Cu alte cuvinte, de orice fel ar fi realul sau irealul, dacă el este cu adevărat real (propoziție aplicabilă și irealului în măsura în care îl aplicăm pentru ceea ce nu este, dacă aceea chiar nu este, cu adevărat, în mod… real(!)), el trebuie mai întâi SĂ FIE!

Din toate cele de mai sus rezultă că, până și în momentul în care spunem că noi nu putem să tematizăm Totalitatea deoarece am fi determinați și prizonieri în infinitul potențial, de fapt, noi ne referim tocmai la Totalitatea Însăși și o tematizăm chiar și atunci când spunem că nu avem acces la ea. Prin simplul fapt că avem conceptul completitudinii, al întregului, avem acces la Totalitate. Deci, în gândirea noastră este înscrisă această Totalitate prin chiar fundamentul care ne organizează orice act noetic sau judicativ. (Adică suntem după Chipul și asemănarea Principiului.)

Aici evidențele se adună și din altă parte: dacă ne gândim la principiul identității vom găsi deîndată faptul că acest principiu însoțește orice fel de act al gândirii, fiind o referință imuabilă și absolută a oricărui gând și a oricărei judecăți. Ba chiar și a oricărei fapte. Dacă, de pildă, spun: „Principiul identității nu există”, eu mă folosesc, de fapt, de el pentru a încerca să-l suprim. E ca și cu propoziția: „Nu există adevăr” — despre care putem spune imediat: „Propoziția nu există adevăr este un adevăr”. Deci referința la identitate se menține până și în actul negației sale. La fel se întâmplă și cu alte propoziții autocontradictorii, de tipul: „Totul e relativ” — unde aflăm că cineva se află în afara relativității pentru a o constata și că, deși n-ar trebui să existe nimic apodictic, singura afirmație care este apodictică este negația apodicticității; sau „Nu există nici o certitudine” — față de care ar trebui să fie o banalitate replica imediată: „Sunteți sigur?!?”.

Cele de mai sus sunt și un răspuns pentru acei filosofi pe care îi invocați și care practică paralogismul de o manieră atât de inflaționară, încât gândirea lor s-a devalorizat până a intrat în incapacitate de plată. Adică e amuzant să auzi conștiința vorbind despre propria sa lipsă de sens: deci făcând afirmații despre sine prin care, deși se află în plin discurs, se neagă, deci spune că acel discurs nu ar trebui să fie posibil, pe de o parte. Pe de alta, nu orice fel de afirmații, ci tocmai cele prin care… se dă sens desființării sensului(!)…

Rezumând, în toată această replică foarte lungă am încercat să vă arăt că în mod eronat se crede că noi nu putem avea acces la ideea Totalității. Acest simptom apare doar atunci când gândirea este încă prizonieră conceptelor empirice. Deci când încă nu s-a renunțat la determinare și se încearcă vizarea unor concepte limită precum cel de infinit sau de nedeterminat tot prin reprezentări ale unor entități finite; sau sunt puse în corespondență cu acestea.

Căci singurele concepte cu adevărat fundamentale în întreaga gândire sunt doar două: identitate și diferență. Luate în sensul lor cel mai abstract, desigur. Dar, odată ce această abstracție își face cu adevărat loc în gândire, empirismul este depășit și nu ne mai punem problema în termenii „ce este cu adevărat și efectiv Totalitatea, în sens concret, empiric?” — un astfel nivel de problematizare este antifilosofic și antiteologic prin excelență. Căci Infinitul Absolut nu se va reduce niciodată la un concept determinat sau la o senzație sau intuiție determinate prin care să-l putem cuprinde de o manieră concret-sensibilă. Infinitul este prin definiție ceea ce scapă determinării; dar aceasta nu înseamnă că el nu este prezență sau ceva cu adevărat real. Ci el este un Real care nu mai poate fi tematizat și cuprins nici măcar prin gândirea discursivă (dianoetică); cu atât mai puțin prin simțuri sau intuiții determinate. Ceea ce înseamnă că, pentru a ne raporta la El, e nevoie să avem curajul de a duce conceptele noastre determinate până în faza lor terminală, până la exhaustiunea care e capabilă să le reveleze esența — doar când vizăm necesarul, reușim să ne salvăm din contingent. Doar când suntem suficient de lucizi și curajoși să facem acest salt conceptual vom fi și în posesia posibilității de a participa la Necuprinsul Însuși — adică de a depăși tocmai posibilitatea. Pe scurt spus, El ni se va revela doar atunci când avem cu adevărat credința. (Credință care nu înseamnă „crede și nu cerceta” și nici „crezi în lipsa dovezii” — de obicei, aici dovada are același sens de determinare a unui fapt. Ci credință care înseamnă tocmai eliberarea gândirii de empiric, de noeza determinată, de reprezentări confuze și amestecate, unde identitatea și diferența nu sunt analizate în principiul lor de posibilitate.)
Reply With Quote
  #63  
Vechi 22.10.2011, 00:47:59
ovidiu b.
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Despre existența lui Dumnezeu

o poveste intersantă:

"Un om de știință necredincios intră odată în casa unui astronom la care văzu un foarte frumnos glob al cerului și, uimit, îl întreabă:
- Cine l-a făcut?
- Nimeni!
- Cum „nimeni”?
- Da, nimeni! S-a făcut așa..., singur, din întâmplare. Și când omul de știință, omul rațiunii, era să se supere că era luat în bătaie de joc, astronomul îi mai zise:
- Vezi, dumneata nu poți concepe ca un simplu glob de hârtie să se facă singur, dar admiți că universul întreg e rezultatul întâmplării. Legile universului nu sunt legile întâmplării, ci ale Legiuitorului. Existența universului e argumnetul existenței lui Dumnezeu. Universul fără Dumnezeu nu are explicație.
Iată, prietene, o constrângere rațională la normal!"
Reply With Quote
  #64  
Vechi 23.10.2011, 13:53:15
Savonarola Savonarola is offline
Banned
 
Data înregistrării: 12.08.2011
Locație: Bizanțul de dupa Bizanț
Religia: Ortodox
Mesaje: 341
Implicit

Citat:
În prealabil postat de HoratiuM Vezi mesajul
Căci singurele concepte cu adevărat fundamentale în întreaga gândire sunt doar două: identitate și diferență. Luate în sensul lor cel mai abstract, desigur. Dar, odată ce această abstracție își face cu adevărat loc în gândire, empirismul este depășit și nu ne mai punem problema în termenii „ce este cu adevărat și efectiv Totalitatea, în sens concret, empiric?” — un astfel nivel de problematizare este antifilosofic și antiteologic prin excelență. Căci Infinitul Absolut nu se va reduce niciodată la un concept determinat sau la o senzație sau intuiție determinate prin care să-l putem cuprinde de o manieră concret-sensibilă. Infinitul este prin definiție ceea ce scapă determinării; dar aceasta nu înseamnă că el nu este prezență sau ceva cu adevărat real. Ci el este un Real care nu mai poate fi tematizat și cuprins nici măcar prin gândirea discursivă (dianoetică); cu atât mai puțin prin simțuri sau intuiții determinate. Ceea ce înseamnă că, pentru a ne raporta la El, e nevoie să avem curajul de a duce conceptele noastre determinate până în faza lor terminală, până la exhaustiunea care e capabilă să le reveleze esența — doar când vizăm necesarul, reușim să ne salvăm din contingent. Doar când suntem suficient de lucizi și curajoși să facem acest salt conceptual vom fi și în posesia posibilității de a participa la Necuprinsul Însuși — adică de a depăși tocmai posibilitatea. Pe scurt spus, El ni se va revela doar atunci când avem cu adevărat credința. (Credință care nu înseamnă „crede și nu cerceta” și nici „crezi în lipsa dovezii” — de obicei, aici dovada are același sens de determinare a unui fapt. Ci credință care înseamnă tocmai eliberarea gândirii de empiric, de noeza determinată, de reprezentări confuze și amestecate, unde identitatea și diferența nu sunt analizate în principiul lor de posibilitate.)
Părerea mea este că se pune problema în termenii „ce este cu adevărat și efectiv Totalitatea, în sens concret, empiric?”. Sau poate nu atât această problemă ci aceea a ceea ce putem noi considera o prezență și manifestare empirică a Totalității, în sensul de Dumnezeu. Sau ca să o spun altfel, tăgăduiți cumva posibilitatea de a avea un acces, empiric să îi spun printr-o experiență concretă, la Totalitate, la Dumnezeire? Poate că nu înțeleg eu suficient de bine ceea ce vreți să spuneți, poate mă înșel dar cam asta îmi dă de înțeles ceea ce spuneți, chiar dacă la urmă vorbiți despre o oarecare participare la Necuprins ca revelație prin credință. Tăgăduiți cumva posibilitatea experienței, empirice să îi spunem, a participării la Dumnezeu, a cunoașterii lui Dumnezeu ca Dumnezeu, a cunoașterii Totalității ca Totalitate, a Simplității ca Simplitate, în mod empiric prin experiență?
Reply With Quote
  #65  
Vechi 23.10.2011, 15:01:23
codana's Avatar
codana codana is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.06.2008
Locație: Botosani
Religia: Ortodox
Mesaje: 523
Implicit salut,user11

Citat:
În prealabil postat de user11 Vezi mesajul
Stiinta actuala a ajuns sa creeze roboti dupa asemanarea noastra, insa, din pacate, nu mai recunoastem ca am fost creati de Dumnezeu.

Cu cat mai mult incercam sa cautam capatul universului cu atat mai mult constatam ca acesta se indeparteaza.
Cautam bosonul insa poate ca dupa un anumit timp se v-a ajunge la concluzia ca mai exista ceva ce compune aceasta particula.
Stiinta actuala ne da explicatii de multe ori hilare la intrebarea: Cea a fost inainte: oul sau gaina? Includerea cocosului ca o a treia necunoscuta face ecuatia spinoasa.
Ni se explica ca ne tragem din maimute!
Incerc totusi sa cred Cuvantului si sa ma tem de Dumnezeu ca sa nu apar in fata Lui ca o maimuta.

IN 1:
1. La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.
2. Acesta era intru inceput la Dumnezeu.
3. Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut.
4. Intru El era viata si viata era lumina oamenilor.
5. Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o.
super robotii facuti de oameni,dar au ei ratiune,sunt ei asemeni oamenilor?poate stiinta omului sa le dea ratiune?daca vor avea ratiune, nu se vor rascula impotriva omului?
daca omul nu ar face absolut nimic, care ar fi situatia pe acest pamant?
suntem slabi,dar ne consideram buricul pamantului,avem ratiune(de la cine,sau cum o fi aparut)dar cum o folosim?de ce ura stapaneste omul,face parte din evolutie?de ce dragostea este un tel atat de greu de atins?
stiintific,la ora actuala,orice lucru(obiect)are un producator,nu poate aparea prin sine insusi,corect?cine este producatorul universului???
daca omul nu este constient ca are limite atunci intrebarile la care nu poate raspunde il vor duce in pragul nebuniei.nebunia face parte din evolutie?
__________________
Ioan,3.16;1Corinteni,13.4-7
Reply With Quote
  #66  
Vechi 23.10.2011, 16:27:03
Calin21's Avatar
Calin21 Calin21 is offline
Member
 
Data înregistrării: 13.01.2010
Religia: Ortodox
Mesaje: 49
Implicit

Nu iti trebuie argumente , ci iti trebuie traire si simtire. Nu crezi in Dumnezeu? atunci 3 cuvinte nu te pot face sa crezi, numai Duhul Sfant iti poate lumina calea sufletului. Fie ca pentru rugaciunile sfintilor parintilor nostri toti sa credem in puterea Ta Doamne!
__________________
Sa aveti catre Dumnezeu inima de fiu, catre voi minte de judecator si catre aproapele inima de mama.
Reply With Quote
  #67  
Vechi 23.10.2011, 16:36:37
codana's Avatar
codana codana is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.06.2008
Locație: Botosani
Religia: Ortodox
Mesaje: 523
Implicit salut,calin21

Citat:
În prealabil postat de Calin21 Vezi mesajul
Nu iti trebuie argumente , ci iti trebuie traire si simtire. Nu crezi in Dumnezeu? atunci 3 cuvinte nu te pot face sa crezi, numai Duhul Sfant iti poate lumina calea sufletului. Fie ca pentru rugaciunile sfintilor parintilor nostri toti sa credem in puterea Ta Doamne!
simplu si la obiect.unde se vede ca totul tine de credinta.
__________________
Ioan,3.16;1Corinteni,13.4-7
Reply With Quote
  #68  
Vechi 24.10.2011, 23:25:26
HoratiuM HoratiuM is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.08.2009
Mesaje: 170
Implicit Empiria, empireul și apeironul

Citat:
În prealabil postat de Savonarola Vezi mesajul
Părerea mea este că se pune problema în termenii „ce este cu adevărat și efectiv Totalitatea, în sens concret, empiric?”. Sau poate nu atât această problemă ci aceea a ceea ce putem noi considera o prezență și manifestare empirică a Totalității, în sensul de Dumnezeu. Sau ca să o spun altfel, tăgăduiți cumva posibilitatea de a avea un acces, empiric să îi spun printr-o experiență concretă, la Totalitate, la Dumnezeire? Poate că nu înțeleg eu suficient de bine ceea ce vreți să spuneți, poate mă înșel dar cam asta îmi dă de înțeles ceea ce spuneți, chiar dacă la urmă vorbiți despre o oarecare participare la Necuprins ca revelație prin credință. Tăgăduiți cumva posibilitatea experienței, empirice să îi spunem, a participării la Dumnezeu, a cunoașterii lui Dumnezeu ca Dumnezeu, a cunoașterii Totalității ca Totalitate, a Simplității ca Simplitate, în mod empiric prin experiență?

Adevărul e că nu ați prea înțeles ce am vrut să spun. Mi se pare cu atât mai bizar cu cât motto-ul pe care-l aveți și vă însoțește fiecare postare este Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duhul, duh este.

Acum, este adevărat că nici eu nu am scris cele patru postări de mai-nainte pentru toată lumea. Ele sunt, de fapt, un răspuns pentru userul bogdan81 care contesta sau punea sub semnul întrebării posibilitatea de a da în mod valid argumentul ontologic.

Totuși, pentru Dvs. revin cu o sumă de considerații. Pe scurt și cât mai simplu.

Sper că este clar pentru toată lumea că Dumnezeu, creatorul lumii, nu este din lumea aceasta. Prin urmare, El nu este o entitate spațio-temporală, nici nu ascultă de astfel de legi. Ba, mai mult, Esența Sa este transcendentă chiar și principiului non-contradicției. De aici rezultă că nu putem avea o experiență mistică față de El în sensul că am veni în contact trupește, prin carnea corpului nostru, așa cum este el în această viață, netransfigurat, cu Substanța divină. Sunt nenumărate texte ale patristicii și praxiologiei mistice în care se subliniază la nesfârșit faptul că Dumnezeu este dincolo de orice reprezentare și de orice simț corporal. Că el este de neatins cu ochi trupești sau cu orice fel de simț trupesc.

Aceasta nu înseamnă că experiența mistică ne este interzisă. Dimpotrivă, în aceleași texte unde suntem avertizați împotriva unor astfel de confuzii, ni se dau indicii clare cu privire la sau chiar ni se descriu experiențe mistice în care sfinții vin în contact cu metafizicul, în care Lumina necreată transfigurează trupul, în care Harul face fețele să strălucească orbitor. Înseamnă că Dumnezeu poate fi, totuși, simțit cu trupul? Poate fi văzut Dumnezeu cu ochii trupești? Nicidecum. Dumnezeu este văzut de o parte nepătimitoare a sufletului nostru - de cea superioară, numită duh, spirit, intelect noetic, rațiune în unele texte în care este pusă în contrast cu intelectul etc.. Cu această parte superioară a sufletului nostru ajungem în contact cu Dumnezeu astfel încât ne împărtășim de El și, împreună cu sufletul, și trupul, prin "contaminare", prin transmisiune. Dar, e un truism să amintesc, trupul este și el transfigurat și devine nepătimitor.

Deci, din punct de vedere empiric, noi suntem doar trupuri ale naturii, înscriși și marcați de determinații, adică de limitări care ne împiedică să ajungem la Infinitul Absolut (Dumnezeu). Doar când ne lepădăm de aceste limitări empirice reușim să ajungem capabili de a veni în contact cu Infinitul, cu Ilimitatul Însuși. Despre asta am vorbit în postările mele.

Nu întâmplător, cuvântul empiric vine din grecescul empiria care înseamnă experiență, încercare, deci moment critic, moment limită. Numai că tot ceea ce se revelează într-o astfel de încercare este faptul că limita pe care o pune corporalitatea și gândirea noastră, atunci când sunt înscrise în determinare, sunt ceva ce trebuie depășit. Căci empiricul face un test pentru ceva determinat - adică apreciază în ce măsură un anumit element corespunde sau nu anumitor criterii. Însă testarea pe care o face empiricul nu poate să judece criteriul însuși: iar Totalitatea absolută este Criteriul absolut care face posibilă orice experiență determinată. Dar, atunci, experiența care vrea să-și atingă Criteriul trebuie să renunțe la determinarea care o marchează întrucât ea trebuie să se întoarcă la rădăcină. Cu alte cuvinte, într-o astfel de încercare limită, ceea ce trebuie depășit este limita însăși. Pentru a trece de la peras (limită) la apeiron (ilimitat).

Sper că s-a înțeles mai bine ce am vrut să spun.
Reply With Quote
  #69  
Vechi 25.10.2011, 10:12:18
bogdan81 bogdan81 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.05.2011
Mesaje: 1.270
Implicit

Horatiu,

In primul rand, va apreciez pentru cultura filozofica pe care o aveti.
In al doilea rand, tin sa va multumesc. Mi-a fost de un real folos ce ati scris, chiar daca de multe ori doar am intuit ce ati vrut sa spuneti. Sunt sigur ca ar trebui sa meditez mult pe tema celor scrise de dvs. ca sa va inteleg mai in profunzime si va asigur ca voi face acest lucru.
As vrea insa sa va pun in fata o problema. Mai inainte insa, trebuie sa va spun ca eu, neavand studii aprofundate de filozofie, incerc sa merg oarecum pe o cale mai simpla si mai "intuitiva" ca sa zic asa.
Ati afirmat undeva ca orice element al seriei determinate este decompozabil la nesfarsit, rezultand practic Nimicul de care vorbeati. ( daca gresesc sa ma corectati).
Afirmati despre acest Nimic ca el este ireductibil.
Aici totusi vreau sa va intreb ceva: oare persoana umana nu este si ea cineva ireductibil?
Dvs. cand afirmati ca seria de lucruri determinate este decompozabila la infinit, priviti cumva aceasta serie ca fiind formata exclusiv din lucruri?
Dar persoana NU este un lucru. Persoana, chiar si cea umana, este cineva, NU ceva, de asemenea ireductibil.
Cum priviti aceasta problema?
Reply With Quote
  #70  
Vechi 25.10.2011, 15:46:23
Mihailc Mihailc is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 15.03.2008
Mesaje: 3.173
Implicit Horațiu

Argumentul pe care l-ai numit ”ontologic” (culmea, nu e ontologic ci a fost numit așa după o obiecție de-a lui Kant) nu rămâne în același sistem de referință pe toată desfășurarea argumentației. În mod normal, într-o sistematizare ce ține doar de posibilitatea logică, se lucrează cu o terminologie economică în care cunoașterea proprietăților limbajului (dar și a limitelor lui) restrânge mijloacele de expresie la un număr redus de concepte ce sunt relevante doar pe tărâmul rarefiat al gândirii pure.
Ca să evităm confuziile, te-aș ruga să mai faci un efort și să simplifici raționamentul sub formă de polisilogism (sau alt tip de argumentație sintetică, care-ți convine) , să vedem ce rămâne după eliminarea balastului.
__________________
Prostul este dușmanul a ceea ce nu cunoaște (Ibn Arabi)

Last edited by Mihailc; 25.10.2011 at 15:56:36.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
In ce consta esenta existentei umane? amatyyy Umanitare 8 27.12.2012 03:59:52
Care e scopul existentei lui Dumnezeu? Archaeopteryx Generalitati 31 22.10.2011 00:09:14
Un sfat in privinta drumului Silencer Nunta 26 01.01.2011 00:15:53