Argumentele in privinta existentei lui Dumnezeu

[grasu77]

În prealabil postat de Amomothaggol

Sincer ma asteptam ca in urma fragmentelor expuse sa am parte de o asemenea reactie ca a dvs.,

"Reactia" a fost la adresa autorului articolului, nicidecum la adresa dvs. (chiar daca ati marturisit ca sunteti in mare masura de acord). Inainte de a face niste catalogari categorice (gen "NT malefic", "psihopatul de Yehova",) trebuie sa fii foarte bine documentat. Sunt satul de genul de persoane care nu stiu mai nimic dar fac multe afirmatii categorice.

Imi pac oamenii care vor sa afle si isi pun multe intrebari (chiar daca unele par suparatoare). Este cazul dvs.

În prealabil postat de Amomothaggol

din pacate insa oamenii in general, ca majoritate, nu vad mai departe de varful nasului, nu este doar cazul acelui autor, si tind sa creada multe daca ii incurajezi si le arunci o ploaie de argumente, mai ales daca acestea vin din partea cuiva cu o putere mare de convingere, care pe deasupra ar mai putea fi si vreun anume conducator (sau ma corect spus, cu o pozitie sociala mai respectabila).

Sunt de aceeasi parere cu dvs.

În prealabil postat de Amomothaggol

Aceste incercari ale credintei, din punct de vedere psihologic par destul de anapoda, socante, chiar pentru majoritatea credinciosilor.
Imaginati-va, in ziua de astazi, ce parere ati avea despre o astfel de incercare. Tot sunt stirile de la ora 5, imaginati-va ca auziti cum un barbat isi leaga copiii sai in beciul casei si este prins de politie in timp ce cobora scarile beciului cu un topor in mana si un lighean, apoi, intrebat fiind ce avea de gand sa faca, raspunde "Domnul mi-a spus sa ii sacrific". Nu cred ca mai este important in acel moment daca omul chiar avea de gand sa duca planul la bun sfarsit sau nu, doar simplul gand ca ar fi facut asta pentru mine unul e un argument suficient pentru a-i pune la indoiala deplinatatile mintale, dar poate am o gandire obtuza.

Consider destul de nepotrivita paralela pe care o faceti. Intr-adevar socanta sau anapoda o astfel de incercare a credintei (vorbim de cazul Avraam si Isaac). Totusi, trebuie sa tinem cont de doua lucruri importnate:
- Dumnezeu nu accepta jertfele umane (ceea ce face ca cererea Sa sa fie si mai socanta);
- atentie: inainte de cerinta cu jertfa lui Isaac, Dumnezeu ii fagaduieste lui Avraam ca "prin Isaac va iesi o samanta care va purta cu adevarat numele tau" (Facerea 21:12). Cand mergea spre muntele Moria, ca sa-l duca pe Isaac ca jertfa, Avraam stia ca Isaac va trai si ii va aduce urmasi. Se cam schimba datele problemei. Nu mai seamana cu grozavia imaginata de dvs. (cea cu tatal, beciul, copii si toporul).

În prealabil postat de Amomothaggol

Ce parere aveti de taierea imprejur, daca asta a fost voia Domnului, ar mai trebui aplicata, ca semn al credintei?

Am aceeasi parere ca Sfantul Apostol Pavel: "Taierea imprejur nu este nimic si netaierea imprejur nu este nimic, ci pazirea poruncilor lui Dumnezeu."(1 Corinteni 7:19)

În prealabil postat de Amomothaggol

Cu fagaduintele aveti dreptate, cel putin asa reiese din Biblie, desi unele sunt in curs de implinire (cele legate de a doua venire...) Si cand spuneti ca aceste fagaduinte sunt spre fericirea noastra, va referiti la credinciosi nu, deoarece fagaduintele sunt spre nenorocirea celorlalti, dupa cum reiese din aceeasi carte din care ati dat citatele...

Cei credinciosi vor primi in dar (nemeritat) o viata vesnica fericita iar cei necredinciosi si rai vor fi nimiciti pentru totdeauna. Este alegerea fiecaruia. Dumnezeu a pus in fata fiecaruia liberatatea de a alege. "Iau azi cerul si pamîntul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvintarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti,"(Deuteronom 30:19)

În prealabil postat de Amomothaggol

Sunt intru totul de acord. Probabil asta e si marea problema pentru care oamenilor in general le este greu sa mai creada intr-o eventuala izbavire. Biserica este departe de ce ar trebui sa fie, iar oamenii care o viziteaza majoritatea sunt departe de ceea ce ar trebui sa transmita.

De acord total, cu ce spuneti dvs.

În prealabil postat de Amomothaggol

Da. Mai putin partea cu detaliile "picante", cred ca ar fi usor inspaimantator pentru un copil sa-si imagineze cum va trebui saracul sa suporte toate urgiile trimise pe pamant, inainte de marea izbavire.
Tocmai asta e problema Bibliei, pe langa pildele lui Iisus, a minunilor, a faptelor bune rasplatite samd, exista multe alte aspecte destul de socante.

Un lucru pentru care apreciez Biblia, este faptul ca nu este o carte cosmetizata. Realitatile, mai placute sau mai putin placute, sunt prezentate asa cum sunt.

Copiiilor nu le trebuiesc prezentate, din prima, acele detalii picante. Sfantul Apostol Pavel ne invata sa ne hranim cu "lapte" la inceput, apoi sa consumam "hrana tare".

În prealabil postat de Amomothaggol

Pentru un necunoscator, Biblia este interpretabila, este o ghicitoare. Ati putea spune ca pentru cineva cu harul credintei Biblia este adevarul suprem, incontestabil, si nu v-as putea contrazice.
Adevarul poate fi insa undeva la mijloc.

Sfanta Scriptura mi-a castigat increderea in totalitate. A fost un proces destul de lung si anevoios (cu intrebari, cu impotriviri, etc). Argumentul forte este ceea ce a facut Sfanta Scriptura (Cuvantul lui Dumnezeu) in viata mea.

Am decis "sa merg pe mana" Sfintei Scripturi, in totalitate (desi multe lucruri inca nu le pricep). Dar, nu am fost dezamagit niciodata cand am crezut si urmat ceea ce spune Cuvantul lui Dumnezeu.

În prealabil postat de Amomothaggol

Daca El exista, sper asta din tot sufletul. Desi nu as sti daca m-as bucura de imparatia Lui sau as arde in focurile eterne ale Iadului, doar gandul ca exista posibilitatea de a trai intr-o lume mai buna lipsita de rautati ma face fericit. Partea cu razbunarea venita din partea unui Dumnezeu atotbinevoitor insa ma depaseste.

Sa vedem partea cu rasplatirea. Partea cu razbunarea nici nu exista.

P.S. Imi pare rau ca trebuie sa inchid. Imi face placere sa discut cu dvs. Am observat un lucru: multi din cei care se declara atei sau "mai-putin-credinciosi" sunt mai sinceri si mai destupati la minte decat multi dintre cei care se declara "credinciosi pana la Dumnezeu".

[grasu77]

În prealabil postat de Amomothaggol

Si in incheiere, ce parere aveti legat de incest, in general?

O parere cat se poate de rea.

În prealabil postat de Amomothaggol

Daca imi pun copilul sa citeasca Biblia, inca din primul capitol, va avea aceasta intrebare de pus (presupunand ca vorbim despre un copil educat). Ce ar trebui sa-i raspund, in afara de "aceasta a fost voia Domnului"?

In voia Domnului nu este nimic rau. Dar, uneori Domnul ingaduie sa se intample lucruri rele. Spre exemplu, Domnul Iisus explica ingaduinta divortului (a cartii de despartire) vechi-testamentar spunand: "din cauza impietririi inimii voastre au fost ingaduite acestea, dar la inceput nu a fost asa" (citat din memorie - Matei cap. 19).

Sunt unele lucruri ingaduite de Dumnezeu, la care nu stiu sa raspund.

În prealabil postat de Amomothaggol

sa-i raspund deci copilului ca de fapt e posibil ca anumite parti sa nu fie intocmai exacte

Nu. Toate partile sunt exacte. A avut grija Dumnezeu sa ajunga asa pana in zilele noastre, in ciuda stradaniei slujitorilor celui rau de a desfiinta Sfanta Scriptura.

În prealabil postat de Amomothaggol

si nu ar trebui sa retina decat "esenta" (aceea ca Dumnezeu exista, e bun si isi indeplineste toate fagaduintele)? Atunci e simplu, totul are un sens.

Nu trebuie sa ne oprim la "esenta". Prin prisma acestei esente trebuie sa-L privim pe Dumnezeu. Dar si amanuntele "picante" trebuesc intelese. Pentru invatatura noastra au fost scrise si acestea. Eu sunt la faza cand incerc sa inteleg aceste amanunte.

În prealabil postat de Amomothaggol

va multumesc pentru atentie si sper ca nu v-am rapit timpul degeaba.

Si eu va multumesc pentru modul deschis in care ridicati problemele. Imi pare rau ca nu pot sa va fiu de prea mult ajutor. Sunt doar un invatacel care cauta si el raspunsuri. Poate ca unele le vom gasi impreuna.

[Amomothaggol]

În prealabil postat de grasu77

"Reactia" a fost la adresa autorului articolului, nicidecum la adresa dvs...Inainte de a face niste catalogari categorice (gen "NT malefic", "psihopatul de Yehova",) trebuie sa fii foarte bine documentat.

Motivul pentru care am postat acel articol a fost de fapt pentru a arata si o mica parte din extrema celalalta. Nu il cunosc personal pe autorul articolului, pot spune insa din ce am observat ca astfel de oameni, prin catalogarile lor categorice de care vorbiti, nu fac altceva decat sa-si exprime frustrarea. Majoritatea au crescut intr-o familie de credinciosi, au primit si educatie in acest sens, pe parcurs insa se trezesc ca au fost mintiti, inselati si abandonati, descopera ca lumea nu este asa buna si deodata, scopul vietii nu pare sa fie altul decat o lupta oarba pentru supravietuire unde cel mai puternic invinge.
Nu le tin partea acestor oameni dar nici nu-i pot condamna.

Am spus ca nu sunt de acord cu acel articol 100%, insa omul este revoltat, isi exprima frustrarea, nu stiu daca dvs. cand ati citit ati simtit asta. In momentul cand astfel de sentimente apar, este pe undeva normala o astfel de atitudine. Si atunci, lasand la o parte "surplusul" de text aparut in urma acestor sentimente (gen "NT malefic", "psihopatul de Yehova",) punctul sau de vedere este unul destul de rational daca ma intrebati pe mine. Omul a facut o paralela intre Biblie si anumite basme, citez - "pentru amatorii de paralele" (sau altfel spus, de dragul conversatiei, acceptand ca nu este tocmai cea mai potrivita paralela), apoi se leaga de istoria conform careia oamenii credeau printre altele ca Pământul e centrul Universului, incercand sa sublinieze ca in progresul omenirii au existat multe ipoteze gresite, chiar ridicole pana la descoperirea celor corecte (poate si astazi credem in ceva gresit, avand in vedere ca in viitor se mai pot descoperi multe). Apoi urmeaza un exercitiu de imaginatie "intr-un loc in care nu exista religie"; cine isi poate imagina un astfel de loc (stiu ca pentru majoritatea credinciosilor pare un exercitiu destul de greu) ar putea sa vada si caracterul fantastic si absurdul existent in spatele acestei povesti.

Si ca tot suntem la capitolul paralele,

În prealabil postat de grasu77

Consider destul de nepotrivita paralela pe care o faceti

am inteles explicatia dvs. legata de episodul jertfei lui Isaac si va multumesc in acest sens, sa stiti ca prin raspunsurile dvs. in general ma ajutati sa inteleg, si aici fac o paranteza.
Eu nu caut sa fiu convins ca Dumnezeu exista (am mai spus, admit existenta unei Forte, sau anumitor Forte, mai presus de puterea noastra de intelegere), si nici nu vreau ca cineva sa ma convinga sa las deoparte toate placerile vietii si sa aleg calea mantuirii. Ceea ce vreau eu este sa inteleg, pe cat de mult posibil, ce este acea Forta, carui motiv ii datoram existenta noastra pe acest Pamant si cum ar trebui sa rasplatim aceasta existenta. Vreau sa inteleg cum este mai bine sa ma pregatesc pentru ce urmeaza, mai exact, ce trebuie sa las eu mai departe copiilor mei si nu numai dar si cum sa ma pregatesc pentru momentul in care nu voi mai exista in forma pe care o cunosc acum. Nu stiu cat de absurd pare ceea ce vreau eu in ochii unora, pentru mine sigur nu e.
Cred de asemenea ca din absolut orice putem invata ceva, daca suntem cu adevarat atenti si mai deschisi la minte, fara sa imbratisam cu toata fiinta anumite idei fixe si preconcepute.
Inchei paranteza si din pacate ma opresc aici momentan (si eu), am ceva treaba de rezolvat, dar am sa revin cu o continuare.

[Amomothaggol]

...spuneam de paralela pe care am facut-o, din punctul meu de vedere (un alt observator decat cei implicati) datele problemei nu se schimba absolut deloc: omul acela avea de gand sa faca ceva rau, nu conteaza motivele lui sau credinta. Singura nepotrivire dintre cele doua parelele consta in vremurile diferite in care actiunea se petrece. Mie unul mi-e greu sa-mi imaginez existenta in acele vremuri si pare mai simplu sa aduc acele vremuri in zilele noastre; de aceea ma intreb si acum, facand o alta paralela, ce reactie ar avea omenirea daca ar aparea cineva sustinand ca el este Fiul lui Dumnezeu si ar incerca sa ne demonstreze asta cu anumite minuni...nu vreau sa generalizez, dar eu as pleca de la premisa ca e un impostor; si am multe argumente solide in acest sens (pot incepe cu asa-zisii profeti (a se citi profitori) care prezic sfarsitul lumii in fiecare an (a se vedea Harold Camping), sau cu numerele de magie ale magicienilor/iluzionistilor - nu stiu daca ati auzit de Criss Angel, spre exemplu)

În prealabil postat de grasu77

Am decis "sa merg pe mana" Sfintei Scripturi, in totalitate (desi multe lucruri inca nu le pricep). Dar, nu am fost dezamagit niciodata cand am crezut si urmat ceea ce spune Cuvantul lui Dumnezeu.

Eu unul inca nu pot, din simplul motiv ca inainte de toate, nu pot trece de primele pagini. Problema incestului si a faptului ca omul la inceput a fost un salbatic (mi-e greu sa-mi imaginez ca Dumnezeu a creat omul si l-a lasat asa cu instincte animalice sa descopere el focul, uneltele si toate celelalte de-a lungul a sute de mii de ani) reprezinta o adevarata problema pentru mine.
Asa cum spuneati dvs.,

În prealabil postat de grasu77

Sunt unele lucruri ingaduite de Dumnezeu, la care nu stiu sa raspund.

[Amomothaggol]

Am tot asteptat, speram sa mai aruncati un ochi si pe aici, sa mai rezolvam din ecuatie.
Lipsa de activitate pentru acest subiect ma face sa ma gandesc la indiferenta, sau poate argumentele pe care le-am adus si problemele puse in discutie sunt prea aproape de realitate...?
Mi-as fi dorit sa aud mai multe pareri, eu inca sper (si vreau sa cred) ca mai exista printre noi si alti oameni insetati de adevar care sa aiba curajul de a pune totul in balanta...
Pentru ca presupunem ca putem pune si alte intrebari mai complexe decat un simplu "de ce?" la care putem avea raspunsuri si mai complexe, iar daca nu avem inca raspuns, il putem cauta (...)

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Amomothaggol

Eu unul inca nu pot, din simplul motiv ca inainte de toate, nu pot trece de primele pagini. Problema incestului si a faptului ca omul la inceput a fost un salbatic (mi-e greu sa-mi imaginez ca Dumnezeu a creat omul si l-a lasat asa cu instincte animalice sa descopere el focul, uneltele si toate celelalte de-a lungul a sute de mii de ani) reprezinta o adevarata problema pentru mine.

Cred că citim Biblii diferite. În care "primele pagini" scrie că omul la început a fost un sălbatic ? Unde scrie că "a descoperit el focul, uneltele şi toate celelalte de-a lungul a sute de mii de ani" ? Dimpotrivă, "în primele pagini" apare Tubalcain, despre care înţelegem că folosea focul şi foalele, din moment ce se ocupa cu fierăritul.
Ideea asta, cu "omul, la început sălbatic" nu e din Biblie.

În prealabil postat de Mihai36

Intradevar El a fost Tatal si Fiu totodata dar nu putea sa spuna din prima Eu sint Dumnezeu asa ca a mers pe varianta Fiului ca sa nu bata la ochi prea tare.

Interesante sint doua revelatii din VT -nu mai retin unde exact- in care Dumnezeu apare sub forma a 3 oamenii identici perceputi fiind fara tagada ca ei sint Dumnezeu Tatal, in timp ce unul statea de vb cu sfintul ceilalti doi se dusesera in lateral un pic mai departe.

deraiezi rau de tot frate...pune frana...sunt cumva amintiri dintr-o alta viata?...esti confuz rau de tot...studiaza inainte de a posta amintiri din copilarie (sau dintr-o alta viata)...iarta-mi abordarea dar postarile tale ma obliga sa nu fiu indiferent

În prealabil postat de Mihai36

Asa incit dupa parerea mea, poate subienctiva, cred ca cea mai sigura certitudine este cea esoterica, in energii - dealtfel asa se si recomanda, in duh sfint, descoperiri, revelatii , apoi prin daruri si haruri pe masura desavirsirii daruite fiecaruia.

gija mare de unde vin aceste energii ...nu uita ca diavolul este ingerul luminii...

[HoratiuM]

În prealabil postat de bogdan81

Intr-adevar, seria de lucruri determinate nu poate subzista prin ea insasi. Asta daca ne gandim la lucruri luandu-le pe fiecare individual. Intr-o carte a sa, "Dumnezeu si filozofia", Etienne Gilson vorbeste despre acest argument al contingentei astfel: ca intrucat nu se intrevede nici o ratiune de a fi a unui lucru luat in particular, el trebuie sa aiba o ratiune in afara lui, ca sa-i justifice propria existenta. El spune ca putem lua la rand lucrurile particulare si sa observam astfel necesitatea de a afla fiecarui lucru o ratiune de a fi, care este dincolo de lucrurile insele.
Ceea ce cred eu insa ca nu remarca Etienne Gilson, este faptul pe care l-am gasit intr-o alta carte, a unui filozof polonez, Leszek Kolakovski, care in cartea sa intitulata "Religia", combate acest argument al contingentei spunand ca noi, folosindu-ne de acest argument, consideram lucrurile in mod individual, luandu-le pe fiecare la rand sau separat, asa cum se exprima Etienne Gilson. Dar noi nu putem avea experienta totalitatii acestor lucruri, si nu putem sti in mod empiric ce este aceasta totalitate. Astfel, daca lucrurile luate indiviual cer intr-adevar o ratiune a lor, nu putem spune acelasi lucru despre totalitatea lumii, a carei experienta nu o avem. Nu stim ce este de fapt totalitatea.
De aceea am spus mai inainte ca mie mi se par toate argumentele niste variante deghizate ale argumentului ontologic. Deoarece peste tot este vorba de Dumnezeul nostru, Dumnezeul pe care il concepem ca dumnezeu viu si personal.
Spre exemplu, atunci cand un om se intreaba ce inseamna sa fii, sa existi, el face acest lucru deoarece mai intai se simte pe sine insusi ca existand. Adica are constiinta propriei lui existenta. De aceea, pentru om ca fiinta constienta de sine, a exista inseamna a fi constient ca existi. Omul nu poate gandi existenta fara constiinta de sine personala.
De aceea pentru om, existenta suprema si cauza propriei lui existente nu poate fi decat tot o fiinta personala si cu constiinta de sine. Omul nu poate concepe altfel existenta suprema.
De aceea am spus ca pentru om, ateismul este de neconceput. Cam asa ar suna pentru mine argumentul ontologic.
Numai ca, asa cum am spus mai inainte, nimic nu ne garanteaza ca aceasta constiinta a mea personala, la care tin atat de mult, deoarece fara ea nu as mai fi eu, nu este o absurditate. Iar in secolul 20, niste filozofi pe care de altfel eu nu ii iubesc prea mult, chiar au afirmat acest lucru, ca existenta omului deopotriva cu constiinta lui sunt lipsite de sens si fara scop.
Mai ramane totusi, din punctul meu de vedere o intrebare: daca pentru acesti filozofi Dumnezeu nu exista, atunci cum a putut produce lumea ceva care o depaseste, si care este constiinta de sine personala?

Argumentul lui Kolakowski nu ţine. Deoarece Kolakowski nu a făcut reducţia fenomenologică/ontologică şi confundă determinarea cu nedeterminarea. Singurul lucru pe care îl observă Kolakowski, cu oarecare dreptate, este faptul că ar exista o diferenţă între lucrurile determinate izolate, pe de o parte, şi totalitatea lor, pe de alta. Dar aici, modul în care vorbim despre „totalitatea lucrurilor determinate” implică o omonimie:
1. Pe de o parte, se poate vorbi despre această totalitate ca şi cum ar fi nimic altceva decât o însumare a determinărilor. Dar, în acest caz, când adăugăm determinare la determinare, fie şi în sau la infinit, nu obţinem decât o mulţime determinată sau, dacă ne plac oximoroanele, o „totalitate determinată” — ceea ce e o contradicţie în termeni. Căci nu am face decât să adunăm determinare cu determinare, fapt care ne-ar pune strict în posesia unei progresii, eventual, cantitative, căci, sub aspectul determinării, am fi în stază calitativă: fiecărui nivel al „totalităţii determinate” atins i-ar corespunde o privaţie, o lipsă (definiţia determinării este tocmai faptul că e un element care are o anumită lipsă — „omnis determinatio est negatio”, Spinoza).
2. Pe de altă parte, ar fi vorba despre o totalitate absolută. Numai că o totalitate absolută, prin chiar definiţia ei, nu mai admite determinarea, adică lipsa. Ci ea ţine de un continuum absolut între două elemente care, tocmai pentru că ar fi într-un asemenea continuum, nu ar mai fi elemente distincte în sens propriu-zis.

Comparaţia pe care o pot face pentru a fi înţeles mai bine:
— Mulţimea numerelor naturale este infinită, dar nu real infinită, ci potenţial infinită! Adică, oricât am socoti şi am aduna, niciodată nu am putea să dăm peste cel mai mare număr natural căci, oricât de mare ar fi acesta, el ar fi un număr căruia i-ar corespunde o colecţie determinată, încheiată de obiecte. Deci şi numărul ar fi tot determinat. Asta înseamnă că, după cel mai mare număr natural pe care l-am concepe, ar urma exact aceeaşi limită, deci lipsă, deci determinare, pe care o găsim după oricare număr natural subordonat lui. Adică, cel mai mare număr natural pe care l-am concepe, nu ar fi cel mai mare număr natural căci ar fi urmat de aceeaşi prăpastie negativă a determinării care desparte, disjunge orice alt element natural de oricare altul.

Gândirea noastră, întemeiată principial pe distincţie negativă, are mari dificultăţi în a sesiza diferenţa dintre două elemente, dar fără a considera odată cu diferenţa respectivă şi o negaţie ireductibilă, o privaţie, o lipsă, o prăpastie fundamentală între ele. Pentru noi, diferenţa şi negaţia se suprapun.

Perspectiva explicată mai sus, în exemplul cu mulţimea numerelor naturale, este cea care le aparţine tuturor criticilor argumentului ontologic — începând cu Aristotel şi încheind cu Imm. Kant. Îndeosebi în raţionamentele lui Gaunilon acest sistem de gândire este foarte clar prezent. Dacă ne amintim, Gaunilon îi obiectează Sfântului Anselm spunând că acel „id quo majus cogitari nequit” („acela decât care, ceva mai mare nu se poate concepe”) se poate aplica şi unei... insule. Şi, dacă am concepe „cea mai mare insulă pe care am putea-o concepe”, atunci, după Gaunilon, ar urma, în termenii lui Anselm, că insula ar putea să-L egaleze pe Atotputernicul şi, mai mult, că doar gândind-o, ea ar exista cu necesitate.

Gugumănie şi confuzie mai mare nici că se poate. Căci discursul lui Gaunilon avea loc în cadrul unui infinit potenţial a cărui definiţie este: progresia infinită a determinării sau augmentarea infinită a determinării. Or, este cât se poate de evident că, la orice stadiu ne-am opri în această progresie sau creştere, nu am obţine decât ceva strict determinat, oricât de mare ar fi! (Nu există, prin definiţie, „cea mai mare insulă”, căci, oricât de mare am proiecta-o, întotdeauna ne-am putea augmenta imaginaţia proiectând una şi mai mare!)

Mai mult, înăuntrul elementului astfel obţinut, am avea, în orice punct am alege, disjuncţie exclusivă, deci separaţie, divorţ între elementele componente. Adică, o mulţime sau un element determinat, prin chiar aceea că e determinat, ar fi, totodată, compus, eterogen. Prin urmare, decompozabil, adică destructibil sau pieritor. Elementele determinate sunt, prin definiţie, reductibile. Adică, pot fi descompuse în alt-ceva mai simplu decât ele însele. Adică, determinarea este pieritoare, condiţionată, relaţionată, dependentă mereu de o alteritate; şi, adunând determinările, nu am obţine niciodată nimic altceva decât o determinare mai mare. Poate mai complexă şi mai impresionantă, dar fudamentalmente decompozabilă, destructibilă.

Acesta a fost punctul 1.

[HoratiuM]

— Ceea ce ne duce la punctul 2., şi anume, la ideea Simplităţii pure şi absolute sau a Totalităţii veritabile.
Înainte de alte consideraţii, vreau să remarc că întotdeauna când a fost invocat argumentul ontologic, ceea ce s-a vizat a fost Totalitatea sau Simplitatea absolută, NU complexitatea, adică determinarea.

Kolakowski pretinde că noi „nu putem şti ce e această Totalitate”. E o uşoară ipocrizie, de moştenire kantiană, cea care afirmă aşa ceva. Căci, după ce am înţeles cât de cât ce înseamnă determinarea — prezenţa fundamentală a privaţiei, a lipsei, a negativului într-un element şi alteritatea perpetuă a elementului faţă de oricare altul —, ne este destul de „uşor” să înţelegem ce este Nedeterminarea sau Absolutul sau Totalitatea.

În mod evident: Totalitatea este aceea care coincide în mod pur, nemijlocit şi absolut cu propria Sa negaţie, fiind identică propriei sale alterităţi.
O omonimie trebuie aici evitată: a nu se înţelege prin „definiţia” de mai sus tot determinarea — căci şi determinarea este, oarecum, „identică” privaţiei sale de vreme ce aceasta din urmă o defineşte.

NU aceasta este identitatea Absolutului.

Când vorbim despre identitate absolută dispare în mod fundamental orice disjuncţie, privaţie sau separaţie inter-elementară. Elementele nu mai sunt separate de o negaţie ireductibilă, ci se află într-un continuum pur şi absolut. De aceea nu putem spune că, în continuum, am trece de la elementul A la elementul B printr-o infinitate de elemente intermediare (A’, A’’, A’’’ etc.) tocmai pentru că o astfel de procesualitate implică în continuare separaţia dintre elemente. Ci, în Absolut, însăşi această „umbră” inter-elementară, acest „spaţiu” intermediar ce marchează diferenţa dintre A şi B este „plin”, este nicidecum o lipsă, ci este o prezenţă, este un act pur.

O Totalitate Absolută este Un Act Pur (Actus Purus Infinitus — „definiţie” medievală a Atotputernicului), deci din Care nu lipseşte nimic, Care nu este marcat de nici o fisură, de nici un negativ. („Dumnezeu nu pătimeşte”, spuneau Sfinţii Părinţi.)

Reluând exemplul matematic de mai sus, experienţa continuumului ar însemna suprimarea absolută a diferenţei numerice, colapsarea oricăror mulţimi de elemente într-o absolută continuitate în care nu ar mai subzista diferenţa dintre 1 şi 2, 2 şi 3 etc.. Mai mult, nu am mai avea a face cu o progresie potenţială la infinit, ci am avea un infinit în act în care am fi parcurs exhaustiv întreaga mulţime a numerelor naturale, paradoxal, până în non-capătul ei. Adică, ni s-ar fi dat în mod real cel mai mare număr, dar fără ca acesta să mai aibă în sine negativul determinării care să-l despartă de ceva mai mare decât el, care să-l pună în corespondenţă cu o mulţime finită de obiecte.

În mod evident, este exclusă orice progresie în unirea elementelor determinate pentru a „constitui” continuumul, Unitatea originară. Căci, determinarea, cum am văzut mai sus, oricât de mult s-ar extinde, oricât ar creşte, ea îşi poartă umbra cu sine mereu şi nu poate scăpa de ea, rămânând determinare.