Sa ramanem ORTODOCSI pana la capat !

În prealabil postat de ovidiu b.

Hristos pentru creştinism este astfel:
- Logosul - Fiul lui Dumnezeu Creatorul;
- Divinul coborât în creaţie;
- Dumnezeul-Om;
- Omul-Dumnezeu Hristos Cel Inviat şi Cel Liturgic, Care Se împărtăşeşte veşnic lumii.

De aici:
- Hristos Cel Cosmic; Hristologia teologică;
- Hristos Cel Biblic-Evanghelic; Hristologia Revelaţiei;
- Hristos Cel Eclesiologic; Hristologia Bisericească.

De aici, problemele actuale:
- identificarea lui Hristos cu Originea lumii;
- identificarea lui Hristos cu Revelaţia Cuvântului Biblic;
- identificarea lui Hristos cu Harismele Bisericii Sale.

Piedicile încă sunt, datorită ereziilor teologice, ereziilor biblic-evanghelice şi ale ereziilor eclesiologice. Disputele primelor veacuri creştine încă persistă. Aşa se cultivă, încă „depersonalizarea” lui Hristos Cel Teologic, prin „reducerea” la un “principiu hristic”, ce se poate considera ca existent la toate religiile, până la o „alăturare” a lui Hristos cu buddha, mahomed, confucius şi alţi adepţi ai lumii. Mai mult, se extinde aceasta prin zişii „aleşi mesianici”, care se cred „continuatorii” Mesianismului Cosmic. Au apărut mai nou o sumedenie de „mesia”, ca o „întrupare” a „principiului mesianic”, ca activ susţinut pentru mântuirea şi salvarea lumii.

La fel, sunt ereziile biblic-evanghelice, care „depersonalizează” pe Hristos şi-L reduc la cuvântul Său scripturistic. Neo-protestanţii, care cultivă un creştinism doar biblic, se întrec să se declare „adevăraţii” deţinători ai Revelaţiei. Deopotrivă, mai sunt ereziile eclesiologice, care „desfiinţează” Tainele Bisericii Hristice, printr-un complex de „harisme indviduale”.

Mai este încă o tendiţă de „neo-păgânism”, de reînviere a „tragismului antic”, mai ales cultivarea „practicilor metafizico-mistice necreştine”, cum sunt idianismul brahmano-budist, alchimismul palestino-arab şi ocultismul occidental modern.

şi peste toate aceastea mai este „sincretismul idealist”, al „amestecului selectiv zis spiritual-religios”, al tuturor acestora.
Iată contextul actual de astăzi.

Creştinismul Ortodox se sileşte să păstreze Chipul lui Hristos „Cel al Sfinţilor Părinţi”, Cel văzut şi trăit de „următorii fideli” ai lui Hristos. Un Hristos filozofic, ca şi un Hristos doar evanghelic sau un Hristos harismatic nu este Hristos „Cel Apostolic”. Martorii direcţi ai lui Hristos Cel Adevărat au fost Apostolii şi Sfinţii Părinţi ai primelor veacuri creştine. Pentru aceasta, Hristosul Care trebuie reevindenţiat este Cel al Sfinţilor Părinţi creştini, care au unit cele trei hristologii (cosmică, biblică şi eclesiastică). Astfel, pentru noi Hristos este Logosul-Fiul lui Dumnezeu, Creatorul lumii; Este Logosul Divin Intrupat în Chipul Evanghelic de Om; Este Hristosul Bisericii Liturgice.

Cine vrea să propovăduiască pe Hristos Cel Biblic-Evanghelic trebuie să păstreze distincţia dintre Persoana Fiinţială Hristică şi revelaţiile Sale evanghelice. a „limita” Persoana Hristică doar la „versetele” biblice este o insuficienţă. Cuvintele evanghelice sunt Revelaţia Persoanei Care ni se comunică atât cât putem noi recepţiona. Cuvintele Sale sunt „Viaţă şi Adevăr”, dar să nu se cadă în „magia cuvintelor” peste Persoana Sa. Chipul Persoanei Sale „izvorăşte” cuvintele şi doar în legătură au valabilitate. Grupările neoprotestante încearcă o „religie a cuvintelor” în locul religiei Persoanei Hristice.

şi cei care fac „paradă” de harismele Hristice, la fel, „minimalizează Persoana”, condiţionând-o de „efectele” Sale miraculoase, care şi mai mult depind se „individualismul” fiecăruia, până la „desfiinţarea” Bisericii Hristice, ce are „deplinătatea harismatică”. A „muta” Harul din Biserica Hristică în zişi credincioşi este o „rupere” de Integralitatea Hristică.

Hristos Cel Adevărat este Hristos Cel Personal cu deodată toate capacităţile Sale de Revelaţie Biblică şi de Biserică Harismatică. Doar un Hristos Persoană Dumnezeiască, Acelaşi în Descoperirile Sale biblice şi Acelaşi în harismele Bisericii Sale, este Hristosul Deplin, Căruia se poate închina „toată suflarea”. Hristos Cel Deodată Metafizic, Biblic şi Icoană Harismatică de Biserică Este Hristosul Cel Unic şi Inconfundabil.

Amin! Amin! Amin! +

În prealabil postat de ioan cezar

Mii de multumiri, Ovidiu, pentru minunatul cuvant!

Să mulțumim bunului Dumnezeu care prin sfinții părinți ne-a lăsat acest cuvânt, respectiv prin ieromonahul Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei. Am extras acest cuvânt din cartea Taina Filliației - un cuvânt minunat al părintelui.

În prealabil postat de Adriana Cluj

Cat e de bine langa Parintele Serafim Badila.......
Dumnezeu sa-l tina intre noi!

Amin.

Iata inca ceva:

VIDEO: IPS Serafim de Pireu rostind anatema către ereticii de ieri, dar si de azi: papa Ratzinger Benedict al XVI-lea, monofiziți, musulmani, rabini, iehoviști și ecumeniști:

[cristiboss56]

Biserica noastră sărbătoreşte duminică, 25 martie, Buna Vestire. În această zi este o rânduială deosebită, urmând să fie săvârşită Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, după cum a relatat pentru Ziarul Lumina, pr. prof. Andrei Zăgan, directorul Seminarului Teologic Liceal Ortodox 'Sfântul Ioan Gură de Aur' din Huşi.

'În ziua de 25 martie, când sărbătorim slăvitul praznic al Bunei Vestiri, avem o rânduială aparte. Întrucât acest praznic este de o importanţă deosebită în iconomia mântuirii neamului omenesc, Biserica Ortodoxă săvârşeşte în această zi o rânduială deosebită, şi anume Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, unită cu Vecernia zilei următoare. Aceasta se întâmplă când sărbătoarea Bunei Vestiri cade în timpul săptămânii (de luni până vineri). În anul în care ne aflăm, sărbătoarea Bunei Vestiri cade în duminica din săptămâna a patra a Postului Mare. Prin urmare se va săvârşi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, tocmai pentru a nu ştirbi din plinătatea numărului de zece liturghii ale acestui sfânt care se oficiază pe parcursul unui an bisericesc', a spus pr. prof. Andrei Zăgan.

Amintim că Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare se săvârşeşte de zece ori în perioada anului bisericesc: în ziua de pomenire a Sfântului Vasile cel Mare (1 ianuarie), în ajunul praznicului Naşterii Domnului (24 decembrie), în ajunul praznicului Botezului Domnului (5 ianuarie), în primele cinci duminici din Postul Mare, în Sfânta şi Marea Joi şi în Sfânta şi Marea Sâmbătă din Săptămâna Patimilor

"Toate putem, daca vrem, sa le explicam si sa ne îndreptatim. În nici un caz nu avem dreptul sa brutalizam si sa înjunghiem. V-am auzit ca judecati puterea, sistemul, pe oameni. Si pe mine m-ati adus aici numai si numai ca sa gasiti un aliat sa va ajute sa înfrângeti partea cealalta. Spuneti asadar de comunism ca a darâmat bisericile, a închis credinciosii, a razboit Biserica. Da, asa este. Sa cercetam lucrurile mai în adâncime, sa vedem de unde au provenit.

Cu mult mai înainte poporul nostru si-a pierdut credinta, si-a dispretuit traditia, si-a uitat istoria, negând cele sfinte si cuvioase ale lui. Cine este de vina pentru acestea? Puterea de acum? Noi suntem de vina. Seceram ce am semanat… Sa ne amintim ce exemplu au dat poporului intelectualii, nobilii, comerciantii, functionarii statului si mai întâi de toate ce exemplu am dat noi clericii. Am fost cei mai rai dintre toti. entru aceasta si copiii preotilor, vazând în familiile lor imoralitate si iubire de bani, au devenit cei mai fanatici atei, cei mai aprinsi revolutionari. Cu mult înainte de Revolutia din 1917, clerul îsi pierduse orice putere de conducere a poporului. Devenise – vai de mine! – o ceata de meseriasi, unde împaratea necredinta si coruptia. Din multimea de manastiri din tara noastra, numai cinci-sase erau faruri luminoase ale crestinismului: Valaam, Optina cu marii ei stareti, Diveievo, Sarov si poate înca una-doua. În celelalte, nici credinta si nici virtute nu gasea nimeni, ci se sminteau de ideile lor lumesti si demonstratia neghioaba.

Ce putea sa ia poporul de la asemenea purtatori de rasa, de la asemenea asa-zisi reprezentanti ai lui Dumnezeu? Noi l-am împins la revolutie, pentru ca nu i-am dat exemplu bun, nu i-am insuflat credinta, dragostea, rabdarea, smerenia. Nu uitati toate acestea. Pentru aceasta ne-a parasit atât de repede poporul; pentru aceasta a negat împreuna cu noi si pe Dumnezeu; pentru aceasta a darâmat bisericile. Nu pot asadar, nu pot sa judec statul, puterea de astazi, deoarece samânta ateismului a cazut atunci pe pamântul pe care noi însine l-am pregatit cu greselile si decaderea noastra. Aceasta a fost cauza si începutul raului. Toate câte au urmat, înca si acest lagar si martiriul nostru, jertfele fara sens ale atâtor oameni nevinovati, nu sunt decât consecinte inevitabile“.

(Parintele Arsenie - Acuzatul «ZEK-18376». Un Sfânt din lagarele comuniste, Editura Bunavestire, Bacau, 2001, pag. 100-101, preluat din Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum, Vol I).

“Vad ca purtati o discutie aprinsa. Ati ajuns sa va certati. Dar asta tocmai pentru ca e greu aici in lagar, si pentru ca stim cu totii ce ne asteapta. E de inteles asadar de ce o simpla discutie ajunge sa fie atat de amara. Numai ca, ce sa fie cineva ucis? La ce-ar folosi? Voi blamati autoritatile, poporul. M-ati adus aici ca sa iau partea unora in pofida celorlalti!


Comunistii i-au arestat pe credinciosi, au inchis bisericile, au batjocorit credinta – spuneti voi. Intr-adevar, asa pare la prima vedere, dar ia sa ne uitam mai adanc, sa aruncam o privire in trecut! Multi dintre noi, rusii, ne-am pierdut credinta, ne-am pierdut respectul pentru trecut, am pierdut mult din ceea ce este cu adevarat de pret, cu adevarat bine. Cine este de vina? Statul? Nu, noi insine suntem de vina. Culegem ce am semanat!


Sa ne amintim ce pilda rea a dat intelighentia, nobilimea, negutatorimea, slujbasii. Iar noi, preotii, am fost mai rai decat toti.

Copiii de preoti au ajuns atei, pentru ca au vazut in familiile lor minciuna si fatarnicie. Preotii si-au pierdut dreptul de a fi pastori si indrumatori ai neamului, cu mult inainte de revolutie! Preotia a ajuns o meserie ca oricare alta. Multi preoti sunt atei, betivi! Cat despre manastiri, pe tot intinsul Rusiei, daca gasesti cinci sau sase care sa fie adevarate faruri ale crestinitatii. Manastirea Valaam, Optina cu marii ei stareti, Diveievski si Sarov! Celelalte nu-s decat niste obsti in care de-abia mai gasesti credinta. Ce sa invete oamenii din asa ceva? Ce pilda le-a stat inainte? Nu ne-am crescut neamul cum ar fi trebuit, nu i-am dat o temelie tare, temelia credintei. Ganditi-va la asta! Ganditi-va bine! Atunci, ce-i de mirare ca lumea s-a descotorisit atat de usor de noi, preotii? Oamenii si-au pierdut credinta! Au pus umarul la daramarea bisericilor si inca plini de sarg.
Asadar, eu nu pot sa acuz guvernul, pentru ca semintele lipsei de credinta au cazut in brazda trasa chiar de noi. De aici se trag toate, si lagarul, si suferinta, si moartea nedreapta a atator nevinovati“.

(Parintele Arseni. Marturii stranse de robul lui Dumnezeu Alexandru despre parintele sau duhovnicesc, Editura Ileana, Bucuresti 2001)

Desi in cuvintele de mai sus, este vorba de Rusia si poporul sau, situatia a fost si este similara si in Romania. Este un motiv ptr. care Romania si Rusia au cazut sub comnunism, iar Grecia nu.

“Adica sa atragem atentia asupra ratacirilor unora sau altora dar fara sa invinuiesti; sa nu arati cu degetul. Asa trebuie sa marturisim: indreptand degetul spre noi, nu spre celalalt. Pentru ca, sa stiti, nu suntem fara de vina. Cu totii raspundem pentru ratacirile din Biserica si din societate – ori ca nu am actionat la timp, ori ca nu ne-am rugat cu duh de pocainta, cu totii purtam vina caderii celuilalt, chiar daca, intr-un anumit fel, el singur se exclude din Trupul lui Hristos. Atunci cand vom reusi sa intoarcem degetul spre noi, atunci vom reusi sa facem ortodoxie curata si sa curatim invatatura Bisericii de zgura ratacirilor. Deci nu zic sa taci, caci este ateism, dar vezi in ce duh marturisesti, caci daca nu stii sa intorci degetul spre tine, te pozi*tionezi tot in afara ortodoxiei, care este traire”.[...]
În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt."
[Pr.Iustin Parvu]

“Bine v-am gasit! Dumnezeu sa-si faca mila cu noi toti!

Toate sa le facem spre slava lui Dumnezeu. Fiindca in El viem, catre El ne indreptam, vrand-nevrand. Si lucrul acesta ne ajuta indeosebi sa intelegem atunci cand lucram pocainta. Pocainta este o intoarcere la Dumnezeu in duh si-n adevar. Intr-adevar, notiunea de pocainta este din ce in ce mai putin inteleasa, pentru ca intre conceptia omeneasca de viata, si conceptia evanghelica se casca mereu o prapastie, fiindca noi, in simturi fiind, datorita senzatiilor, inclinam prin natura noastra pacatoasa, si a slabiciunii firii, si a ispititorului, spre ceea ce ne satisface in mod imediat si in planul acesta al simturilor si al senzatiilor, insa adevarul nu se ascunde in planurile sentimental si nici rational, ci in planul duhovnicesc.

Pocainta ne ajuta sa plecam de la realitatea aceasta, pacatoasa, spre cunoasterea Adevarului, si asta este si cel mai greu lucru de realizat. Nu pot sa zic ca Mantuitorul Hristos a intampinat aceasta dificultate de a se face inteles, ci a intampinat din partea oamenilor aceasta rezistenta la cuvantul Sau, la cuvantul Vietii. Omul, aceasta fiinta complexa, inzestrata cu capacitati extraordinare, in urma pacatului a cunoscut o influenta care l-a condus spre moarte, dezechilibrandu-l intern, in ceea ce priveste perceptia si simtirea adevarului.


A venit Creatorul in mijlocul fapturilor Sale, indeosebi pentru om si L-au cunoscut mai bine creaturile care s-au conformat voii Domnului. Stanca, pasarea, animalele, mineralele, toate au facut voia Lui, insa omul, in virtutea libertatii cu care a fost inzestrat, a avut carteala, a facut comentarii, a avut impotrivire fata de adevar, fata de cuvantul lui Dumnezeu. Spuneam si cu alta ocazie ca nu intalnesti vreo pasare care sa se fi repezit la El, sau vreun animal sa fi sarit la El, vreo insecta sau vreo planta; toate au ramas in firea lor minerala sau vegetala, pasari, animale, numai omul, aceasta faptura aleasa dupa chipul lui Dumnezeu, s-a impotrivit, a ras, a lovit, a scuipat, a rastignit, L-a ucis pe Mantuitorul Hristos.

Ei bine, problema pocaintei, am spus ca e legata de intoarcerea omului la Dumnezeu, la Dumnezeu ca Adevar, ca Putere, ca Creator, ca Ziditor, ca si Mantuitor, ca si Rascumparator, ca si Biruitor. Este legata asadar de intoarcerea omului de la pacat la Adevar, la Dumnezeu.

Pocainta o intalnim de la primul om. Cand e vorba de pocainta inseamna ca e vorba de cadere, inseamna ca e vorba de cainta si de indreptare. De la Adam intalnim notiunea de pocainta. Acest minunat om, aceasta faptura facuta dupa chipul lui Dumnezeu, asezata intr-un loc atat de bine intocmit, Paradisul, atunci cand a calcat porunca lui Dumnezeu in urma ispitirii, intalnim in Scriptura cateva aspecte in legatura cu atitudinea sa. Cand a pacatuit Adam si Eva s-au cait: “Am gresit”. Adam a avut un gand de cainta pe care nu l-a mai avut pana atunci. A avut un simtamant de vinovatie: nu-i bine ce-am facut, vai ce-am facut! A simtit apoi, a realizat ca nu e bine ce a facut. A simtit vinovatie, ceea ce n-a simtit pana atunci, si s-a rusinat, s-a ascuns: e prima fuga de Dumnezeu. Pacatul indeamna la fuga de Dumnezeu. Asa o sa fie pana la sfarsitul lumii. Veti cunoaste oameni care fug de Dumnezeu, fug de Biserica. Acestia sunt oameni sub pacat.

Pocainta este tocmai atitudinea aceasta care presupune cainta, recunoasterea faptului, si lupta de indreptare a mea, a faptelor mele, a gandurilor mele, vizavi de ce? De adevarul in care am fost creat si alcatuit.
Intalnim sentinta lui Dumnezeu: afara! L-a data afara din rai. Afara! Nu ca sa vezi, ca daca te mai prind o data. Nu! Afara! Dumnezeu S-a manifestat ca dreptate si bunatate inca de la inceput. Afara! L-a dat pe usa afara cu blestem si cu consecintele pacatului. I-a fagaduit Mantuitorul, dar iata starea lui Adam.

Tot Vechiul Testament, am spus asa despre primul Adam, si sa intelegem ca la toate popoarele sentimentul caintei, al parerii de rau si cu actele penitentiale care caracterizeaza vinovatia omului, le vom intalni la toate popoarele, in toate religiile. Numai ca sunt diferente. Si vreau sa ajungem la crestinism, ca sa intelegem notiunea de pocainta in planul crestin, pocainta evanghelica, care ne intereseaza pe noi, ca taina adusa de Domnul nostru Iisus Hristos. Dar pocainta ca sentiment si ca act ritualic de indreptare o vom intalni atat in Vechiul Testament, cat si la toate popoarele.

In Vechiul Testament proorocii au avut indeosebi misiunea de a aduce oamenii la Dumnezeu. Au fost acei oameni inzestrati cu un har deosebit, cu putere de a exprima voia lui Dumnezeu catre popor, de a le spune ceea ce au de facut in vederea indreptarii vietii dupa voia lui Dumnezeu, dar si ceea pot sa pateasca in caz ca ei nu vor asculta de Dumnezeu. Intotdeauna intalnim si aspectul acesta. Si la Adam, intru inceput, si profetii la fel, indemnau oamenii permanent la pocainta, si in cadrul poporului ales, daca e sa venim asa pe firul istoriei, dar le spuneau si ce vor sa pateasca in caz ca nu vor asculta de Dumnezeu. Dumnezeu vorbea prin oamenii aceia: daca veti crede in Mine, daca Ma veti asculta. Daca nu veti crede in Mine si nu Ma veti asculta, sabia va va manca. Iata, ori bunatatile pamantului ori sabia. Doua situatii: omul cand merge spre Dumnezeu merge spre binecuvantare sau merge impotriva voii lui Dumnezeu…

Apoi vreau sa explic ce inseamna conditia omului in pacat si posibilitatea lui de intoarcere. Mergand pe firul istoriei ajungem la Sfantul Ioan Botezatorul.
Actele penitentiale din Vechiul Testament, in ceea ce priveste cainta, care este numai o forma a pocaintei, o treapta ai ei – nu trebuie sa ne oprim doar la cainta. In Vechiul Testament intalnim indeosebi mai mult acte ritualice si acte de sentiment, dar nu ne aflam sub imperiul harului. Si de aceea trebuie sa intelegem si diferenta intre pocainta Vechiului Testament si posibilitatile pocaintei care s-au deschis in Noul Testament, ce-a adus nou Hristos si ce gasim in Biserica intemeiata de El. In Vechiul Testament la fel, gasim la profeti, vedem indemnuri diferite sub anumite aspecte doctrinare, unde au gresit ei, psihologice, cum este sentimentul – iata pacatul si consecinta lui sufleteasca, nelinistea -, social, moral – consecinta pacatului la nivelul intregii comunitati. Indemnul la pocainta era la nivel de persoana, dar si la nivel de colectivitati, de cetati, de neamuri. Mii, zeci de mii, ati vazut daca nu se pocaiau ce aveau sa patimeasca. Este cutremuratoare istoria Vechiului Testament, dar este neaparat de citit ca sa ne dam seama si, care constituie o pregatire pentru venirea Mantuitorului, a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, acte de cainta, de parere de rau: ruperea hainelor era o forma de cainta, smulgerea parului, a barbii, era o forma de pocainta, imbracarea in sac, punerea de cenusa in cap sau tarana, izolarea, pana la alte forme.

Iata, odata cu venirea Mantuitorului in lume, a aparut mai inainte Ioan Botezatorul. Si nu numai ca este Inaintemergator prin faptul ca cu cateva luni mai inainte a propovaduit venirea Mantuitorului, ci Inaintemergator prin misiunea si prin rolul pe care l-a avut in aceasta directie de a pregatit terenul pentru Legea Harului, pentru Intruparea Cuvantului si manifestarea Lui deschisa in fata oamenilor, ca sa primeasca Cuvantul lui Dumnezeu, pregatire mai ales in duh a oamenilor. Toata predica Inaintemergatorului a fost un indemn la pocainta: faceti pocainta si fapte vrednice de pocainta, asa numite fapte, adica conformarea vietii cu voia lui Dumnezeu. Era o predica pecetluita printr-un botez de curatire. Totusi problema iertarii, propriu-zis, care era precedata de aceasta cainta, avea sa o rezolve Mantuitorul definitiv: “Eu va botez cu apa, dar cel ce o sa vina dupa mine o sa va boteze prin Duh Sfant si cu foc“. Aceasta purificare care vine prin Duh Sfant si cu foc, adusa in lume de Domnul nostru Iisus Hristos este unica in ceea ce priveste puterea, lucrarea, Savarsitorul si consecintele.

Iata, de acum putem vorbi de pocainta ca Sfanta Taina. Mantuitorul Hristos pune pocainta ca hotar intre lumea pagana si lumea crestina, hotar intre lumea veche si lumea noua, iata, Noul Legamant care avea sa-l pecetluiasca cu scump Sangele Sau. Pocainta capata o valoare deplina acuma, pocainta evanghelica – “pocaiti-va si credeti in Evanghelie” -, in vestea cea buna care avea sa o duca si sa o plineasca. Iata, credinta in Evanghelie este legata de pocainta.

Indemnuri la pocainta sunt nenumarate. Si in Evanghelie gasim nenumarate indemnuri la pocainta. La fel, rugaciunea care se face la templu: cum se ruga cu pocainta vamesul, cum se ruga fariseul, la fel femeia care a venit si a spalat cu lacrimi de pocainta picioarele Domnului Hristos, si, iata, pana la talharul de pe cruce. Talharul de pe cruce, pironit fiind pentru pacatele sale, condamnat de acelasi sinedriu, iata-l in imposibilitatea de a-si mai smulge barba, de a mai bate matanii, de a mai face inchinaciuni. Acolo, iata din adancul sufletului striga catre Mantuitorul: “pomeneste-Ma cand vei veni intru imparatia Ta!“. Si lucrul acesta Mantuitorul il pecetluieste cu un raspuns extraordinar: “Astazi vei fi cu mine in Rai“. Ca sa ne arate puterea pocaintei. Primul care intra in rai e talharul, ca sa ne arate ce inseamna pocainta din inima, bineplacuta Domnului. Ea ne deschide portile Imparatiei Cerurilor. De altfel a si spus-o la inceput, dar iata ca pe cruce avea sa o pecetluiasca prin fapta, prin talhar. “Pocaiti-va si credeti in Evanghelie“, “Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor“. Cuvantul care S-a intrupat, Cuvantul care le graia, Cuvantul care le promitea, Cuvantul care savarsea avea o putere anume in inima omului. Pentru ca nici cunostintele, nici toti ceilalti nu puteau sa atinga inaltimea puterii cuvantului lui Iisus Hristos in inimile oamenilor. Si, in fond, asta este scopul intruparii: caci “n-am venit pentru cei drepti, sa-i chem la pocainta, ci am venit pentru cei pacatosi“. Interesant! De ce? Pentru ca oamenii gandeau intr-un fel, asteptau intr-un fel pe Mesia, iar El, Cel care a venit, Se prezenta intr-un chip in care ei nu se asteptau, si nu acceptau: intr-un chip de smerenie, de ascultare, invatand pe oameni pocainta intr-o maniera in care ei nu credeau, pe calea crucii. De negandit!

“Fiul Omului are pe pamant puterea ca sa ierte pacatele”, intr-un mod cu totul nou, nemaintalnit, pentru prima oara, si care i-a scandalizat pe toti. Iata scopul pocaintei: iertarea pacatelor. Pocainta este un mijloc, scopul este insa iertarea pacatelor.

Iata, asadar, pocainta evanghelica cum ne cheama pe noi la Adevar, printr-un proces de asimilare a cuvantului la nivel integral, launtric indeosebi, si o lupta permanenta cu noi. “Cine vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine. Pocainta inseamna lepadarea de modul meu de a gandi, de a face, de a intreprinde. E cam greu! Si trebuie lucrata toata viata noastra pamanteasca. Aicea apare marea problema. Pacatul a pervertit puterea de gandire a omului si [a provocat] o nesimtire a lui si atunci el a cautat alte carari de viata. Atunci au aparut conflicte si, omul fiind sub senzatii si cugete pacatoase, acestea cauta o satisfacere imediata: placerea - finalitatea tuturor acestor cautari in planul acesta de viata- sa mananc, sa ma imbrac, s.a., asta imi doresc, asta sa imi satisfac, dupa mintea si dupa vointa mea. L-a facut Dumnezeu pe om cu vointa libera, dar i-a si spus: vezi cum iti orientezi aceasta vointa. Ei bine, aici este marea problema.

Asta ne cere Domnul Hristos: sa primim Adevarul. A venit sa-l smulga pe om din realitate si sa-l urce mai sus. Sa arate ca viata este si sa mananci, si sa te imbraci, si sa te odihnesti, si sa ajuti pe altul, dar nu asta inseamna Viata in pragul ei ultim, asta este [numai] realitatea vietii . Adevarul vietii este altul. Adica, ce vrei sa zici? Adica: trebuie sa lepezi modul tau de a fi si de a gandi ca sa-Mi urmezi Mie. A vrut precis sa-Si clarifice identitatea, cu autoritatea pe care o avea: ca El este peste ape si peste mari… Se inchina lumea la idoli; a aratat ca si demonii Il ascultau – si nu ca i-a ingrozit si ca i-a facut praf si pulbere. Se temeau oameni de boli, sau aveau fel de fel de boli; a venit ca Doctor si Tamaduitor al bolilor. Se temeau oamenii de fel de fel de lucruri, neputinciosi si in fata mortii; a aratat ca e peste moarte. Deci oamenii nu mai aveau la ce sa se inchine mai maret ca El. Si nu cu groaza, a venit intr-un chip smerit si intr-o dragoste pe care o simteau cu totii. S-a facut simtit si perceput la nivelul tuturor, ca sa ne repare perceptia gresita si simtita. Numai “oamenii de vor voi.…” S-a facut simtit si cunoscut tuturor. Nu exista: “eu n-am auzit, ca eram mai in spate“… [...] Si atunci iata cum stau lucrurile. El s-a facut simtit si cunoscut intr-un anume fel si nu exista sa putem contesta acest lucru. Acum, in planul realitatii, da, fiindca omul e singura fiinta care in loc de da poate sa zica nu si in loc de nu poate sa zica da.[/COLOR] Dar o sa vina momentul [Adevarului]. [Insa] la nivelul constiintei te framanti. Dar poti sa recunosti sau nu. Da sau nu? “Spune, mai, doar ai fost acolo?”, “Nu dom’le n-am fost acolo!” Si te-a crapat in doua. Dar cu Mantuitorul, cu Dumnezeu n-o sa mearga asa! Si chiar daca tu crezi ca in planul vietii merge, tu ai o framantare, pentru ca Dumnezeu te-a alcatuit intr-un anume fel, iata in planul Judecatii n-o sa mai fie asa! Si merg mai departe. Oamenii simteau… De ce se ridica astfel de ganduri in inimile voastre? [...]. “Cine e fara de pacat, sa arunce primul piatra“. Toti au lasat bolovanul jos. Ce vrei sa zici cu asta, de unde stii Tu? Nu a fost asa ceva! Ce putere avea in cuvant, asupra constiintei, incat L-au simtit ca Domn si Stapan peste ei, dar nu cu o frica care sa-i paralizeze, ci care sa-i intoarca. Si au lasat bolovanul si au plecat. Toti, dar toti! Oameni porniti sa omoare! Vedeti? Lucra altfel, cu alte energii, si nu magic, cum zic unii si altii: “linisteste-te, inchide ochii, inchide ochii, ochi-s de plumb, stai linistita“. Nu! Sa nu facem confuzii! “Ai vazut dom’le ala l-a fript cu tigarea si n-a patit nimica“, “ai vazut ala i-a taiat limba si i-a pus-o la loc” …. Cu ce ar indrepta lumea cu chestiile acestea de circ? Intre minunile Domnului Iisus Hristos, intre ceea ce a adus El si magia astora este o distanta uriasa. Dar pentru omul cu cercel in ureche ce conteaza? “Lasa, ma, ce conteaza? Sa iasa bani acolo!”. Numai ca Domnul Hristos a venit cu o seriozitate, nu numai cu smerenia si cu dragostea.

Si El a atentionat, si ce sanctiuni a pus. “Invatatorule, ai auzit ca Pilat – erau unii care n-au vrut sa jertfeasca lui Pilat si n-au vrut sa jertfeasca acolo si i-a taiat si pe ei si au amestecat sangele lor cu jertfele -, “Credeti voi ca aceia au fost mai pacatosi decat voi? Dar va spun voua, ca de nu va veti pocai, toti veti pieri la fel!“. Sau cand turnul Siloamului s-a prabusit peste oameni: “Credeti ca aceia au fost mai pacatosi decat voi? Dar daca nu va veti pocai, toti veti pieri la fel“. Si erau prooroci, Ioan Botezatorul: “Iata, securea sta la radacina copacului, faceti fapte de pocainta“, “de nu va veti pocai, toti…” Vedeti, arata si roadele pocaintei, dar si sentintele care sunt infricosatoare. Nu mai vorbim de… vai voua, vai voua! La nivel de persoane, dar si de cetati. Vai, tie, Betsaido, vai tie, Horazine, vai tie Capernaum, vai, tie, Ierusalime... Plangerea si scrasnirea dintilor. Deci, iata, Mantuitorul, pe cat Se arata de minunat in a ne chema la El, pe atat ne arata si ce ne asteapta daca nu Il ascultam. Pacat = moarte; pocainta, indreptarea spre Dumnezeu = viata.

Pocainta asta inseamna intoarcere la nivel integral: minte, cuget, simtiri. Si in planul crestin pocainta inseamna cainta, recunoasterea pacatelor, marturisirea, ispasirea – adica stradaniile tale de a o rupe cu pacatul -, si dezlegarea. Deci legatura cu Biserica, cu preotii, botezul, Sfintele Taine, deci, iata in planul crestin importanta, nu toate terapiile astea: linisteste-te, stai cuminte, yoga, reiki si altele, la nivel de gand… Nu, nu nu! Altfel nu mai murea Hristos pe cruce. Numai Sangele lui Hristos sterge pacatul! Ti se iarta prin actul spovedaniei, dupa cainta si penitenta pe care o faci, dar stergerea lui propriu-zisa numai Sangele lui Dumnezeu o face! “Nimeni n-ajunge la Tatal decat prin Fiul”. Sunt lucruri serioase aici, nu putem trece peste ele. “De n-as fi grait cum nimeni altul n-a grait pacat n-ar avea. Cine Ma poate vadi de pacat?“. Buda, Mahomed, si cati or mai fi, astia n-au putut sa spuna lucrul acesta.

Si iata ce ne cere actul pocaintei in Legea cea Noua: sa lasi ale tale - ne pare greu, dar asta le-a cerut si la ucenici- cum gandesti, ce crezi, ce vezi, ce pipai, ce simti in mana, ceea ce auzi si mirosi, si sa te increzi in Cuvantul lui Dumnezeu mai mult decat in simturile tale, si in perceptia si cugetele tale. Primii Apostoli cand i-a luat [Domnul ca ucenici], s-au chinuit o noapte intreaga sa pescuiasca – noaptea, cand era momentul prielnic pentru pescuit. In zori, Mantuitorul le-a spus sa arunce mreaja. “Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit, dar dupa cuvantul Tau o sa facem“. Ce inseamna! Nu asa: “Adica ne inveti Tu pe noi, da’ ce esti Tu pescar, mai?“, “Unde mai? Pai n-am dat-o toata noaptea acolo?“. Auzi! Deci nu vii cu treburi de-astea. Dar dupa cuvantul Tau vom face. Si pentru ca au lasat, iata ca si Dumnezeu imediat a intervenit. Asta nu este o ascultare oarba in sensul ca sa nu gandesti, ci este o ascultare oarba in sensul ca: Doamne, toate le stii, toate le poti, in sensul acesta, al incredintarii; ca El a vrut mai intai sa ne incredinteze cine este El. Nimic nu ne-a pretins mai intai de a face El ceea ce ne-a cerut El noua. Si atunci in lumina acestui adevar, al jertfei Sale depline, al puterii Sale, noi venim. Pocainta noastra este in lumina invataturii lui Hristos: Pocaiti-va si credeti in Evanghelie. Iata cum sunt legate una de alta.

Puterea cuvantului lui dumnezeu, puterea harului

Merg mai departe si iau exemplul acesta: invierea fiicei lui Iair. Nu era oricine Iair, ci mai marele sinagogii. Stim cum il vedeau cei din cercul lui. Omul s-a dus in disperare, si Mantuitorul cunostea launtrul lui, de aceea avea sa-l treaca si prin examen, ca si cu femeia bolnava de doisprezece ani, sa arate ce fel de credinta are. Nu: “vino, vino si pune mana pe ea, dar te rog eu, da vino la mine, daca nu te atingi tu de ea…, pune mana aicea“. Sau cum facem noi, “ca sa ma atinga parintele“, sau cand sfintesti masina: “da’ dati si pe-acolo parinte, ca n-a pornit de dimineata“, “cu placutele de frana cum stai?“, “aa, alea merg“. Ca sa vedeti ca se ajunge si aici. Si atunci, stia ce inima avea Iair, stia cu ce credinta vine, stia ca vine din disperare. Dar multi vin din disperare: “incearca si prin preot, incearca si cu...”. Nu, nu merge asa! Sa-L urmam asa cum ne cere! Atentie! Mantuitorul Hristos spune: “bine, voi veni“.
Intre timp, femeia cu scurgere de sange de doisprezece ani gandea in sinea ei: “de ma voi atinge macar pe la spate de poala Lui si ma voi face sanatoasa“. Cu totul altceva. Cei care se ridica pe varfuri si stau acolo, stiu ca Dumnezeu ii vede – deci atitudini si atitudini. O tamaduieste, o vadeste. De aici incep lucrurile – ca sa ilustrez acest aspect, ce gandesc oamenii, ce vad, ce cred…si ce ne cheama Domnul Hristos sa facem?
Pocainta te scoate…, nu face abstractie, dar te ridica de la realitatea aceasta, spre Adevar. Intre realitate si Adevar e o distanta. Am sa caut cumva sa o exprim acum. Cand s-a atins pe la spate femeia bolnava: “Cine s-a atins de Mine?”. Lumea Te imbulzeste si Tu intrebi: Cine s-a atins de Mine?“. Asta crezi tu, Eu la altceva ma refer… “S-a atins cineva de Mine, caci am simtit o putere iesind…”. Nu pricepeau! Chiar cei apropiati… ca putem sa venim, sa stam cu cei mai mari… si noi sa fim straini! Puteam chiar sa scoatem carti, sa tiparim, si noi, de fapt…Chiar citeam cuvantul ca nu cei care predica, cei care scriu, ci cei care fac, aceia se mantuiesc… Mila lui Dumnezeu cu noi toti! De-aia, de fiecare data ne vine foarte greu [sa vorbim], mai ales cand… De parca a scapat o zebra in Bucuresti, si o filmeaza toti, [asa ma simt eu, filmat aici] . Cat am fugit eu de lucrurile astea… Dar, in fine..


Intre timp vin de la casa lui Iair: “Nu-l mai supara pe Invatatorul, ca a murit fiica ta”. Vezi ce inseamna…? Imediat intervine Domnul Iisus Hristos: “Crede numai“. Puterea cuvantului lui Hristos: “crede numai“, ii cerea un lucru, iar puterea cuvantului o simtea, nu intelegea, dar o simtea, fiindca Mantuitorul se facea manifestat in puterea cuvantului Sau: “crede numai“. Nu era cuvantul oricui. Fratilor, daca harul, cuvantul lui Dumnezeu, nu se atinge de inima omului, pot sa vorbeasca un milion de oameni. El este cel care produce transformarea, indiferent prin cine lucreaza, dar harul este cel ce produce schimbarea. De aceea, tot ce nu se desfasoara sub har nu are valoare mantuitoare. Asta este esenta Evangheliei, a invataturii celei noi. Pot sa fie lucruri fascinante cat or fi, dar ce nu e sub har nu e mantuitor. Ramai ca in Vechiul Testament si mai rau. Si atunci iata: crede numai. Puterea cuvantului. Ceilalti [ii spuneau lui Iair]: “dar a murit“. Dar, in fine, ce era acuma? Iair mergea acuma intre ceea ce-i spunea Mantuitorul si ceea ce-i spuneau ceilalti. Ajunsi acolo, bocete, urlete… Mantuitorul Hristos, ceea ce i-a spus lui, ca doar era Domnul fapturii, doar El n-a venit faca lucruri cu jumatati de masura sau in gluma, a venit sa rezolve probleme, ca oamenii sa-L creada in cuvant. [COLOR=#000080]Si ferice de omul care crede in Hristos fara sa mai carteasca, fara sa mai comenteze. El un singur lucru ne cere intotdeauna: sa-L credem in cuvant in tot ce a spus. Ferice de omul care crede in Hristos fara sa mai umble: “da, sa vedem, ne mai gandim parinte, mai vedem peste o saptamana“.


Si [revenind], le-a spus: “Nu plangeti“, dar nu le-a spus-o ca sa-i jigneasca, le-a spus ca sa-i ridice. “Ia uite, dar Tu de unde esti mai? Adica noi suntem prosti, nu? Ia uite-L! Du-te dom’le si vezi! Du-te si pune mana pe ea, nu respira“. Deci va dati seama. [...] Iata, asta inseamna: ca “nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul lui Dumnezeu“. Cuvantul lui Dumnezeu este altul decat credem noi. “Dar nu am fost noi acolo?! S-a rasturnat, dom’le masina“. Actualitatea. Realitatea. Tv, ProTv, si asa mai departe, si cate mai sunt. Filmat, vazut… Cu cat cauti pe pelicule si cu cat folosesti mai mult tehnologia, lucrurile astea, cu atat esti mai convins. Ca vezi toata lumea asta cu astfel de mijloace si, de-aia, diavolul va folosi extraordinar tehnologia ca sa manipuleze constiinta omului. Nu are nimic de-a face tehnologia cu pocainta Chiar ma gandeam: cate predici cu parintele Arsenia Boca sunt? “Niciuna“. Cred ca a avut grija… Ei bine, mai sunt si altele, nu zic nu. V-am dat asa un exemplu ca sa invatam, nu sa motivam la nesfarsit. Si din asta putem sa invatam cate ceva. In momentul in care apare pelicula se sparge taina, se devalorizeaza ceva. Si concret, in planul pocaintei tehnologia nu are niciun rol, dimpotriva. Asta o veti simti ori de cate ori veti incerca un minim de pocainta. Nu are niciun rol. Nu in asta sta mantuirea, nu in asta consta Viata, viata cea noua, viata in Hristos.


“Copila n-a murit, ci doarme“. “Ia uite“. Si-au L-au luat in ras. Asa scrie: “si L-au luat in ras“. Realitatea ia in ras Adevarul. “Adica ne spui Tu noua?”, “da’ tu de unde esti?“, “am masurat noi“, “dar nu-i al meu?“, “dar e la mine“, “am luat giulgiu“, “carbon paisprezece“, “dom’le, dar dati cinci lei si intrati“, “va vindem pamant sfant la punguta, din Tara Sfanta, va dam noi, va garantam noi, va dam si garantie la ele“. Dom’le, cand vii cu chestii d-astea, harul a picat tot, a plecat tot. L-au luat in ras. Asta este omul. Asta e gandirea umana, asta e simtirea lui. “Am gandit noi“, ” am fost convins“. Iata ce ne cere. Mai mult decat ceea ce vezi, si simti, si pipai, omeneste vorbind… Mantuitorul ne cere sa ne incredem mai mult in cuvantul Lui decat in acestea. Nu [sa te increzi] simturilor tale, ci doar [celor] purificate prin pocainta. Pocainta inseamna sinceritate, e un proces launtric de transformare in lumina adevarului, adus de Hristos intrupat pe pamant, Dumnezeu cel intrupat ca Fiu al Omului, Dumnezeu Cel Unul-nascut, Dumnezeu Cel a Doua Persoana din Sfanta Treime.


Pana sa ajung aici, mi-a telefonat cineva si mi-a zis: “ati auzit ca parintele cutare de la facultatea de nu stiu unde a predicat la penticostali?”. Foarte rau! Foarte rau! Foarte grav! Si se intampla lucrurile astea, pentru ca tocmai s-a pervertit constiinta. Si putem sa vorbim despre Dumnezeu, putem sa dam lectii, si atunci te miri de ce? Pentru ca pacatul, iata, schimba perceptia si simtirea. Dar nu inteleg de ce-i pacat! [...] Si iata, si calugarul poarta pantof cu botul ascutit si incep sa poarte camasa alba, “da ce, mai, ca manastirea sta in guler sau in barba?“. [...]. Asa si cu tine, sunt trepte duhovnicesti la nivelul tau, “da, nu-nteleg de ce-i asa“. Dar o sa ajungem sa intelegem vrand-nevrand, ca spre Dumnezeu ne indreptam toti. De aceea, e bine ca pe timp de pace, asa cum suntem, sa luam Evanghelia asa cum ne-a fost data, caci si rostul nostru este sa pastram ortodoxia intacta pe aceste meleaguri si in neamul nostru, mai mult ca oricand.