Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Mintea curăţită se bolteşte ca un cer peste suflet. Pe cerul acesta luminează Soarele dumnezeiesc, sau el e mediul străveziu al acestui Soare. Mintea sufletului nu mai e închisă, căci nu mai e umplută de lucruri mărginite, ci e deschisă lui Dumnezeu cel infinit şi atotluminos.

Dar e deschisă când e curată. Prin aceasta, mintea vede şi mai bine care este adâncimea şi înălţimea şi lărgimea nesfârşită a lui Dumnezeu. Pe acestea le face apoi cunoscute, prin cuvânt, tuturor celor ce au şi ei duh şi sunt dispuşi să le primească.

Cel ce reuşeşte să facă din trup un slujitor al minții aduce la unitate, prin mintea lucrătoare în trup, toată lumea.

[cristiboss56]

Mamele creştine!

Mamele ajung în Rai crescând copii buni. Ce mare rol au mamele! Însă acum s-a luat moda asta cu un copil, doi. (...) Tata era şi el foarte credincios. Ah! Ce om! Tata era considerat aici, la Hârlău, prost, de cinstit ce era! Dar mama se ruga mai frumos! Cu mai multă afecţiune.

Aşa ridica mâinile, se uita într-o parte, punea mâinile pe capetele a doi copii şi spunea ce avea de spus lui Dumnezeu, în afară de rugăciunile obişnuite spunea: „Doamne, băiatul ăsta al meu este cam bolnav. Ai grijă de el. Ăstălalt este cam obraznic, Doamne! Ce mă fac cu el?”.

Spunea aşa, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu un bunic, cu cineva! Şi dădea din cap şi spunea. Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta şi-i răspundea! Ea vorbea. Era în dialog cu Domnul!

(Preot Dimitrie Bejan)

[cristiboss56]

Pentru o viitoare mamă, Sfânta Euharistie este hrana duhovnicească, ce îşi manifestă efectele sale asupra întregii ei fiinţe, dar şi asupra pruncului pe care femeia îl poartă în pântece. Sfânta Euharistie o întăreşte sufleteşte şi trupeşte pe femeia însărci*nată, cu atât mai mult cu cât este primită în curăţie şi cu vrednicie şi, în acelaşi timp, îl hrăneşte spiri*tual şi pe pruncul căreia aceasta îi va da viaţă.

De aici şi recomandarea Bisericii, adresată acesteia, de a se împărtăşi cât mai des, spre a sa sănătate şi spre „sporirea” cu trupul şi cu duhul a pruncului său.

(Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 194)

[cristiboss56]

Iubirea creează o unitate a celor doi care se iubesc. Fiecare priveşte la celălalt, are nevoie de celălalt, nu poate trăi fără celălalt. Tu devii centrul meu de interes, subiectul meu de slujire, îţi răspund la toate cerinţele pentru că le cunosc fiind ale mele, căci înlocuiesc grija de mine cu grija de tine. Eu te slujesc pe tine, tu mă slujeşti pe mine, în acest mod suntem două fiinţe autonome care-şi cunosc nevoile şi rămân libere pentru că s-au dăruit total şi nu le mai este necesară independenţa egocentrică. „E o substituire de euri”. Îndreptate mereu una spre alta, sorbind din energia ce li se comunică, transmiţând propria energie, cei care se iubesc trăiesc o bucurie deplină, o fericire nemărginită, o beţie divină – erosul divin. Astfel, cei uniţi în dragoste sunt puşi în legătură cu infinitul, cu „adevăratul” infinit dumnezeiesc, care este de o natură deosebită de cea umană. Erosul divin ni se împărtăşeşte ca dar.

Când doi oameni se iubesc, este prezent şi Dumnezeu, dar acest lucru nu înseamnă că iubirea pentru semen anticipează întâlnirea cu Dumnezeu. De aici sentimentul de bucurie deplină, de fericire şi extaz. „Iubirea divină este extatică – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ea nu permite celor ce se iubesc să fie ai lor înşişi, ci ai celor pe care-i iubesc... De aici vine că marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiască şi de puterea ei extatică, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 3, 20). Prin iubire este afară de el însuşi şi pierdut în Dumnezeu, după propria sa expresie, nemaitrăind propria sa viaţă, ci viaţa suveran scumpă a celui iubit”. Renunţarea la dorinţele proprii şi disponibilitatea permanentă de a satisface nevoile celuilalt transformă pe iubitor într-o persoană smerită. Iubitorul vede în celălalt tot ce el nu are, însuşiri, valori şi ajutor, încât simte că nu poate trăi fără el, căci fiinţa iubită este sursa lui de viaţă. Singur, iubitorul pare lipsit de însemnătate, e gol, nu are nici un preţ. Iubirea aceasta se realizează cu adevărat atunci când două fiinţe îşi deschid sufletul unul spre altul pentru a se sonda şi a se trăi unul pe altul. Iubirea uneşte şi promovează totodată persoana celuilalt, dar este o taină atât pentru cei implicaţi, cât şi pentru cei de dinafară. Cei care se iubesc nu-şi pot argumenta alegerea. Ei ştiu doar că nu pot trăi unul fără altul, că numai în comuniune fiecare se simte mai bine plasat în interiorul celuilalt şi în interiorul propriu.

(Rodica Pop, Sensul căsătoriei la Platon și la Sfinții Părinți, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 239-240)

[cristiboss56]

In virtutea iubirii pe care şi-o poartă şi şi-o împărtăşesc reciproc, soţii fac numeroase concesii personale, din dorinţa de a se armoniza şi de a-l vedea fericit pe celălalt.

Lucrurile cel mai im*portante în relaţia dintre a primi şi a oferi, a dărui şi a renunţa, le constituie luciditatea şi discernămân*tul, puterea de persuasiune sinceră şi dezinteresată, în baza căreia cei doi soţi, prin sfătuire şi consimţă*mânt, vor reuşi să păstreze lucrurile şi experien*ţele, opiniile şi convingerile care îi apropie reciproc, le dau amândurora împlinire, ceea ce demonstrează că dinamica acomodării maritale presupune şi corecţii, concesii şi tolerări mutuale, care pot dezvolta în etapele iniţiale unele tensiuni şi confruntări, ce pot fi depăşite în beneficiul cuplului.

(Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană, între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 289-290)

[cristiboss56]

Cu ani în urmă, un monah mi-a spus: „Simt că întreaga mea viață este un pumn în stomacul lui Dumnezeu, iar Acela o răsfață și o mângâie”. Își urâse orice faptă potrivnică lui Dumnezeu din viața lui. Păcatul nu-l mai ademenea. Nu mai era același om ce fusese înainte. Ajunsese că nu-și mai putea recunoaște vechiul său sine. Îi părea rău pentru timpul pe care l-a pierdut fără nici o noimă ici și colo. De amânările deșarte, de tristețile fără rost, de pierderea curăției și a simplității. Se simțea nevrednic să fie iubit, să fie cinstit și să se ia aminte la el.

„Dacă ar ști oamenii cine sunt în realitate, zicea, toți s-ar scârbi de mine”. Nu cred că păcatele lui erau așa de înfricoșătoare, totuși așa le simțea, fiindcă era cu adevărat pocăit fericitul. Își plivise bine grădina inimii lui și o cultivase cu înmiresmatele flori ale virtuților.

De fiecare dată când și noi ne plivim grădina inimii, ar trebui să fim în mod special grijulii. Nu doar să ne amintim păcatele noastre ca să ne mărturisim regulat, după tipic, ci să și vedem dacă mai iubim încă acele păcatele și le mai facem cu ușurință. Merită să vedem cum le-am lăsat să prindă rădăcini și să se aprindă.

Spunând aceasta înțelegem o adâncă cercetare lăuntrică. Să găsim persoana noastră cea adevărată, identitatea noastră reală, chipul nostru, icoana noastră lăuntrică fără nici o spoială. Să nu luăm aminte la a părea, ci la a fi. Fără mască, șiretenie, ipocrizie, zâmbet fals, falsă politețe și false împăcări. Faptele nobile, nefățarnice, depline, naturale, curate, sincere. Nu cele nenorocite, evazive, improvizate și superficiale. Merită să ne cunoaștem și să ne împăcăm cu sinele nostru real, astfel încât pe acesta să-l transformăm și nu înfățișarea noastră exterioară, ca să-i facem pe cei buni și să ne cinstească. Această luptă cere voință, răbdare, insistență, grijă, cunoștință și, în mod necesar, ajutor de la Dumnezeu.

Fără El nimic nu putem împlini cum se cuvine. Rugăciunea noastră este aliat, ajutor și putere. Iar cea mai bună întăritură a rugăciunii este smerenia. Să mă prezint înaintea lui Dumnezeu gol, mut, neînvățat, neputincios. Și nu începe cu cei pe care nu-i iubești, cu care nu ești în relații bune și cu care ești certat. Du-te în grădina Ghetsimani și pe Golgotha. Amintește-ți marea dragoste a lui Hristos, multele Lui binefaceri, puternicele și mântuitoarele rugăciuni ale Născătoarei de Dumnezeu și ale sfinților iubitori. Amintește-ți de dragostea prietenilor, a cunoscuților, a rudelor. Astfel se va înmuia inima ta și se va îndulci și va lăcrima. Atunci cu ușurință și cu iertăciune multă îți vei aminti și de cei care te-au rănit, care te-au nedreptățit, te-au îndurerat și te-au prigonit. Cu o asmenea rugăciune străpunsă, smerită și iertătoare, va veni sigur un somn dulce care ne va odihni cu adevărat.

În ciuda neputinței și a oboselii datorate trecerii anilor, Sfântul Apostol Petru zice în întâia lui Epistolă că „omul cel ascuns al inimii” rămâne viu până la sfârșit. Dorința de a iubi este o dorință naturală a inimii. Dacă nu ne împlinim această dorință, suferim. Iar dacă tânjim mult după ea, ne luptăm cu tărie, împrăștiind toate piedicile pe care le găsim în calea noastră, ne întărim și mai mult voința noastră, ca să ne atingem scopul. Această mare dragoste i-a caracterizat pe eroi și pe martiri. Este nevoie de cultivarea inimii pentru jertfelnicie.

În cei mai frumoși psalmi ai profetului David cerem de la Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”[1]. Îl rugăm străruitor pe Dumnezeu să avem o inimă pe care să o caracterizeze lumina, strălucirea, transparența și curăția. Dar altceva cerem și altceva facem. Este o sciziune între cuvintele și faptele noastre, o opoziție, o bolnavă și obositoare antiteză. Trebuie să depunem toți toate puterile noastre, ca să cultivăm inima noastră care suferă și să o facem dreaptă, iar nu strâmbă și pervertită.

(Moise Aghioritul, Omorârea patimilor, Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

[1] Ps. 50, 12.

[cristiboss56]

Amăgirea și dez-amăgirea în relațiile de iubire

Se întâmplă însă ca omul să-și născocească o dragoste idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o imagine pe care și-o „zugrăvesc” singure în minte, atribuindu-i celui „zugrăvit” calități inexistente - și ajung foarte des la starea de fascinație, dar fără a primi răspuns, fiindcă nu au de-a face cu un om real, ci cu o imagine fantomatică.

Pentru a ieșit din relațiile inventate, false, trebuie neapărat să privim lucrurile cu luciditate, duhovnicește. Omul care-i deprins să chibzuiască, să gândească, să analizeze, va înțelege că în cazul respectiv nu trebuie să alerge după cel cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu reproșurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare om este o persoană, și fiecare persoană posedă darul libertății. „Dragoste cu de-a sila nu se poate” - această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, pp. 54-55)

[cristiboss56]

Părinte Iustin, după experienţa dvs. de viaţă, de „îngropare în oameni”, ce credeţi, omul trebuie înţeles sau trebuie iubit?
Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubeşti trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu.
În perioada comunistă am fost intoxicaţi cu marota „omului nou”. Credeţi că am ajuns să avem „omul nou”?
În sensul în care merge materialismul? Poate doar aşa, cum l-au gândit materialiştii, ca om ieşit de sub influenţa bisericii, a duhului sfânt...! Dar omul nou, ca o valoare morală înnoită, e departe. Eu vreau să vorbesc despre omul nou născut întru Hristos, omul care lipseşte, însă, din păcate, României noastre. Înnoirea omului şi a lumii se face prin Înviere, prin înţelegerea acestei profunde Învieri întru Hristos. Acesta este omul nou, cel pe care trebuie să-l viseze fiecare mamă care se pregăteşte să aducă prunci pe lume.
Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată
Einstein considera că „progresul făcut de om, în comparaţie cu dezvoltarea caracterului său, este îndeajuns pentru a îngrozi"…
Da, da… Îmi povestea un părinte care a fost în pelerinaj la Ierusalim ce l-a impresionat mai mult a fost că tineretul, copiii de acolo, atunci când vedeau o uniformă din asta, de călugăr, erau cu bolovanii pe el. L-a apucat aşa o revoltă, că de unde am plecat şi unde am ajuns. Adică tu care porţi cuvântul Mântuitorului, cel care a plecat din Ierusalim, când te duci acolo, la origini, acasă într-un fel, eşti luat cu pietre. Dacă ne uităm în pildele lui Iisus şi ne gândim la ceea ce ni s-a păstrat şi cum a evoluat lumea, cred că acolo găsim şi acest lucru, acest comportament destul de bizar de altfel.
Tot el îmi spunea că la altă vizită a lăsat aşa cam la sfârşit să intre în Biserica Sfântului Ioan. Ei, bine, a stat acolo oră, s-a rugat şi după această şedere acolo nu mai simţea dacă există în realitate sau el însuşi e doar o închipuire pe pământ. Simţea aşa o bucurie şi o dragoste desăvârşită încât nu mai privea lumea asta decât într-o dragoste deplină, ca după un voal cu care o îmbrăţişa şi chiar pe cei de ieri care îl alungaseră cu pietre îi venea să-i îmbrăţişeze. Toată lumea era învăluită în bucuria lui. Câştigase toată lumea prin bucurie. Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată, în sufletul încrâncenat, acrit, tulburat nu încape nimic.
Cum definiţi omul, aşa cum l-aţi închipuit dumneavoastră?
Omul este – sau ar trebui să fie! - jumătate dragoste şi jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău.
Un mare gânditor al veacului trecut, Carl Gustav Jung, spune: „Pentru omul tânăr este aproape un păcat sau cel puţin un pericol să se ocupe prea mult de sine însuşi, pentru omul care îmbătrâneşte însă, este o datorie şi o necesitate să se dedice unui studiu cât mai serios al sinelui său…". Cum vedeţi dvs acest lucru?
La capătul acestei căutări omul trebuie să-l găsească pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, de asta în fiecare om sălăşluieşte Dumnezeu. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în interiorul său, niciodată nu ştie omul când vine sfârşitul…
Spunea cineva că „în creierul gol îşi găseşte sălaş diavolul”…
Aici este vorba de omul care se găseşte mereu cu coşul plin pentru că are grijă de grâul care trebuie măcinat. Iar grâul care trebuie măcinat este rugăciunea permanentă: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”. Dacă vrăjmaşul te găseşte rătăcind cu mintea în lucruri nefolositoare, în lucruri necuviincioase, atunci se aşază diavolul în mintea ta şi te mână aiurea (…)
Există vreo întrebare la care omul este condamnat să nu afle niciodată răspunsul?
Depinde ce vrea să afle fiecare. Omul are toate răspunsurile în sine însuşi. Despre naştere, despre viaţă, despre sensul mântuirii sale. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări fără sens, va fi un nefericit. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări care ţin de credinţa sa, de profesia sa, va găsi lesne fericirea.
Îndoiala creştinului este un păcat?
Da. Dar există şi îndoiala permisă, care nu e păcat. Îndoieşte-te că mai exişti tu însuţi, după o rugăciune fierbinte. Atunci te transformi tu însuţi în rugăciune. Îndoiala asta e permisă oricui.
Spune, la un moment dat, Petre Ţuţea: „Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om”. Ce este umilinţa?
Umilinţa e o auto-evaluare corectă a dimensiunii omului în acest univers. Umilinţa asociată cu răbdarea răstoarnă muntele, aşa de puternică devine pentru oricare creştin…
Care e Golgota creştinului de azi?
Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.
Omul de azi e mai sceptic decât cel de acum cincizeci de ani? Cum îl puteţi încuraja ca să meargă mai departe, să reziste în faţa viscisitudinilor vieţii?
Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă. Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui. Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.
Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia
Banul e important în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.
Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.
Cum vedeţi fericirea azi? Dumneavoastră sunteţi fericit? Ce sfaturi le daţi creştinilor care vin la dumneavoastră şi care spun că sunt nefericiţi?
Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.
Spunea cineva: Fericirea nu-i mai presus de om, nu-i mai prejos, ea este pe măsura omului.
Da, fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă…?
Cred că merită amintită aici o pildă din Patericul Egiptean, demnă de luat în seamă. Cică era un bătrân mare şi văzător cu mintea, şi s-a întâmplat ca el, odată, să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi, când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, altii pâine, iar alţii baligă. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate". Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: „Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: „Aceasta este bună, aceasta este putredă"…. (21-281)
Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia.
( Acesta este un fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Iustin Pârvu. Interviurile vor apărea într-un volum aflat în pregătire pentru tipar, la Editura Doxologia. )

[cristiboss56]

"Tatăl este Iubirea care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Duhul Sfânt este puterea biruitoare a Crucii."

Sfântul Filaret al Moscovei

[cristiboss56]

Oh, binecuvântare de mamă! Binecuvântarea care iese din străfundurile inimii mamei, adăpată de harul lui lui Dumnezeu, este o putere creatoare în viața copiilor ei. Binecuvântarea mamei ne este necesară pentru reușita în lucrările noastre și pentru dobândirea fericirii în viață.
De aceea, mulți se grăbesc, vin chiar din străinătate, fără să ia seama la osteneli și cheltuieli ca s-o apuce pe mama lor înainte să-și dea sufletul, să primească binecuvântarea ei, să-i închidă ochii, s-o înmormânteze și s-o îngroape. Și consideră acest lucru o îndatorire și o necesitate, o cinste și o binecuvântare.
Mamelor, dăruiți, trimiteți binecuvântarea voastră asupra copiilor, fie că viețuiți aici pe pământ, fie că vă aflați în Ceruri! Binecuvântați-i pe copiii voștri!
( Atanasie I. Skarmoghiani)