Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit este omul care înţelege aceasta! Cercetaţi-vă inima şi vedeţi în ce stare duhovnicească vă aflaţi! Fraţii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toţi să fim fericiţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă.
Pentru aceasta a întemeiat Sfânta Sa Biserică, pentru ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne facă prieteni ai Săi, să ne dăruiască binecuvântările Cerului .
Biserica stă mereu cu braţele deschise, ca să ne primească. Să alergăm repede toţi cei care avem conştiinţa împovărată. Să alergăm la Biserică , căci ea este gata să ridice povara noastră cea grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să ne umple inima de bucurie şi de fericire.
( Sfântul Nectarie al Pentapolei )

[cristiboss56]

Există și o direcție a rugăciunii: de obicei ne orientăm către răsărit, pentru că avem cunoștință de faptul că din partea răsăritului se va arăta Fiul Omului, ca un fulger, atunci când va veni să-i învieze pe toți și să-i judece. Rugăciunea cea mai puternică este aceea însoțită de post.
Ştim că se citeşte în biserici o Evanghelie despre un copil demonizat, pe care Sfinții Apostoli, la rugămintea tatălui copilului, nu fuseseră în stare să-l vindece. Întrebat, după aceea, de către ei:
Noi de ce n-am putut, Învățătorule, să-l vindecăm? li s-a spus că Acest neam de demoni nu poate fi scos decât cu post și rugăciune .
De obicei, rugăciunea trebuie asociată cu postul și, din acest punct de vedere, chiar din viața obișnuită, este bine ca, dimineața, rugăciunea să fie făcută înainte de micul dejun. Aceasta presupune și o stare de post; minimă, dar este. Pentru că stomacul îmbuibat nu este prielnic rugăciunii. Asta o știm din practică.
Este foarte important ca rugăciunea să fie însoțită de credință , credința însemnând și participarea intelectului, adică o rugăciune conștientă de ceea ce poate ea.
( Mitropolitul Bartolomeu Anania )

[cristiboss56]

Despre lepădarea omului vechi
Prin petrecerea noastră monahală, fie practică, fie contemplativă, urmărim să ajungem la scopul dorit. Și care este acesta? Este exact să lepădăm omul vechi care este format din patimi și pofte și, prin har, să-l îmbrăcăm pe cel nou, pe cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu , și să provocăm harul dumnezeiesc să vină în noi. Dar nu numai atât, ci și noi care avem pârga Duhului și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru [1] . Acesta este scopul nostru. Părinții, ca să ne conducă la acest scop, ne-au dat diferite tipicoane și programe și rânduieli tipiconale. Este nevoie de mare atenție, totuși, ca nu cumva aceste rânduieli tipiconale să nu fie așezate pe o temelie corectă și să devină ele scopul și ținta noastră, fără să fie, și să pierdem astfel scopul real. De aceea e nevoie de multă înțelepciune și atenție din partea noastră.
Sunt două taine ale vieții noastre, pe care le folosim cum știm și cum le trăim în fiecare zi: făptuirea practică și contemplația. Făptuirea constă din lucrările trupești, care au ca scop să veștejească săltările vieții pervertite împotriva firii a omului. Mintea noastră plecată spre cele rele din tinerețe neîncetat, ca o altă lege împovărătoare, îl trage pe om în afara legilor morale și îl mută la starea aceea pe care o descrie David: alăturatu-s-au dobitoacelor celor fără de minte și s-au asemănat lor. Dacă omul va reuși în nevoința practică, atunci va pune în lucrare și a doua nevoință, cea duhovnicească, cea contemplativă, în care mintea, liberă de înrâurirea pe care o exercită asupra ei robia simțurilor, se va întoarce spre vederea lui Dumnezeu. Se va elibera din robia uitării și nesimțirii și va simți fericirea stării viitoare.
Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am bucurat . Dacă numai pomenirea lui Dumnezeu provoacă bucurie, cu cât mai mult vederea Lui? Totuși, ca să se întâmple aceasta, cum am spus, trebuie să preceadă, în bună rânduială și după canoane, nevoințele trupești, ceea ce în limba Părinților noștri se numește făptuire practică.
Ca să vorbim mai analitic, făptuirea practică se dobândește prin ascultare, osteneală trupească, slujire, toate acestea constituie coloana ei vertebrală, care, în limba Părinților noștri se numește iubire de osteneală . Împreună cu acestea, nevoitorul păzește înfrânarea cuprinzătoare, privegherea și rugăciunea. Acestea toate unite împreună, fără a fi scopul, conduc la rezultatul dorit, omoară pornirile dobitocești, mișcările cele împotriva firii, care, cum am explicat la trapeză, constituie definiția unei stări dobitocești a poftei. Exact așa cum în firea animalelor nu există rațiune, ci există numai instinct. Animalul simte instinctul de foame sau împreunare și are pornirea să și-l satisfacă. De multe ori, în pornirea lui de a-și satisface aceste instincte stă toată viața lui. Nu se gândește totuși la aceasta, fiindcă nu are rațiune. Există numai stârnirea instinctului. Această stare se numește dobitocească și împotriva firii, fiindcă dobitocul nu are rațiune să stea acolo unde trebuie, ci acolo unde îl împinge fiecare patimă, fiecare poftă.
( Gheron Iosif Vatopedinul, Mesaje athonite,
traducere de Laura Enache, în curs de editare la
Editura Doxologia )
[1] Rom. 8, 23.

[cristiboss56]

Ca să dobândim obișnuința de a rămâne cu Dumnezeu, Sfântul Nil Sinaitul ne sfătuiește să întrebuințăm neîncetata, „scurta, însă încordata rugăciune” . Dacă și atunci inima noastră rămâne rece, să împlinim sfatul Sfântului Ioan de Kronstadt, care spune: „Când bagi de seamă că inima ta e rece și te rogi fără dorința de a te ruga, fără tragere de inimă, oprește-te și înfierbânteaz-o printr-o oarecare cugetare vie ca, de pildă, mulțimea binefacerilor lui Dumnezeu și după aceea continuă să te rogi cu un simțământ cald, fără să te grăbești.
Dacă nu izbândești să-ți faci toate rugăciunile la timp, nu e mare pagubă; din rugăciune fierbinte și fără grabă vei primi folos neasemuit mai mare decât dacă ai fi citit toate rugăciunile, însă grabnic și fără simțire, căci socotesc mai bine să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii de cuvinte” (vezi I Corinteni 14, 19).
Dacă rugăciunea îndelungă, scrie Sfântul Ioan de Kronstadt, nu se potrivește cu aprinderea duhului, mai bine să o scurtăm, însă ea să fie fierbinte. Adu-ți aminte că un cuvânt al vameșului, spus dintr-o inimă fierbinte, l-a îndreptățit pe el. Dumnezeu ia aminte nu la multele noastre cuvinte, ci la starea inimii . Mai importantă decât orice este credința vie a inimii și căldura întru pocăința pentru păcate.
( Arhimandritul Serafim Alexiev , Călăuza rugătorului ortodox , traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 30-31)

[cristiboss56]

Exact aceasta este firea, puterea şi vrednicia Tai*nelor: să schimbe lucruri, să prefacă, să preschimbe fapte, să-l facă drept pe păcătos, binecuvântat pe necinstit, să înalţe la cer pe cel de pe pământ.
Într-adevăr, cu „cinci minute înainte” de căsătorie este păcat contactul trupesc al perechii, iar cu „cinci minute mai târziu” nu este păcat. Cu „cinci minute înainte” de binecuvântarea preotului avem pe Sfânta Masă pâine şi vin, iar cu „cinci minute (înţelege o secundă) mai târziu” avem Trupul şi Sângele Domnului nostru cele îndumnezeite. Cu „cinci minute înainte” de Botezul catehumenului împărtăşirea acestuia cu Sfânta împărtăşanie este un păcat greu, iar cu „cinci minute mai târziu” împărtăşirea este o faptă ce se impune şi e sfântă.
Cu „cinci minute înainte” de hirotonia sa în episcop „candidatul” este preot şi nu poate săvârşi hirotonie de cleric, iar cu „cinci minute mai târziu” după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii în care a fost hirotonit, el hirotoneşte preoţi şi diaconi.
Dar de ce oare să rămânem numai la cele dumnezeieşti şi mai presus de fire, adică la Tainele Bisericii noastre? Oare în cele „ale noastre”, adică în cele omeneşti, nu devin ele oare valabile decât atunci când sunt săvârşite asemănător? Cu „cinci minute înaintea” semnării contractului de către notar şi cei în cauză şi a ştampilării lui, el este o simplă hârtie, iar „cu cinci minute mai târziu” este un act public ce pricinuieşte consecinţe legale de netăgăduit (drepturi şi datorii), uneori de nemăsurată întindere. Cu cinci minute înainte de semnarea lui, testamentul nu diferă de o hârtie de ambalaj, dar cu cinci minute mai târziu are puterea să determine soarta unei averi de sute de milioane. Cu „cinci minute înainte” de jurământul Preşedin*telui Republicii, el este un simplu cetăţean, lipsit de orice stăpânire specială, iar „cu cinci minute mai târziu” are puterea să dizolve guvernul şi Senatul. (...)
Biserica în mod oficial şi documentat şi-a exprimat poziţia în privinţa asta. Şi a spus clar şi categoric că legătura trupească a perechii cu „cinci minute înainte” de căsătorie constituie nu un simplu păcat, ci un păcat atât de mare încât el este considerat impediment la preoţie. (Este cunoscut faptul că păcatele numite mici nu constituie impediment la preoţie, căci altfel nimeni nu s-ar fi făcut preot...). Sinodul VI ecumenic spune, confirmând canonul 69 al Marelui Vasile: „Anagnostul dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, fiind oprit un an, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat, adică să rămână în treapta sa. Citeţul care s-a unit trupeşte cu logodnica sa înainte de nuntă (după ce se va pedepsi cu un an de cădere din treaptă), să fie neînaintat, adică să nu se facă nici diacon, nici preot. Acestea le învaţă şi le legiferează Biserica povăţuită de Duhul Sfânt.
( Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste , traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 18-20)

[cristiboss56]

Trebuie să mărturisim că Părinții noștri în vechime se ocupau mult cu Psalmii lui David și cei mai mulți învățau pe de rost întreaga Psaltire, pe care o considerau o slujbă deplină. De la Sfinții Părinți Biserica noastră a preluat obiceiul de a împlini slujba de zi și de noapte cu mulți psalmi. După cum se știe, se citește întreaga
Psaltire toată săptămâna, și mulțime de psalmi completează părțile slujbelor, precum utrenia, vecernia și celelalte. Marea însemnătate a psalmilor care s-au impus atât de mult în ierurgia bisericească și în tradiție este ignorată astăzi în neamul nostru, cu excepția instituțiilor monahale. Și aceasta se datorează mai ales necunoașterii limbii [1] și tendinței de a scurta sinaxele bisericești. Dar să ne întoarcem la tema noastră. Cum am spus mai sus, bogăția înțelesurilor Psalmilor lui David a preocupat mult Biserica primară și pe înșiși Părinții însingurați, până în perioada de vârf a Palestinei în secolele V-VI, când monahii savaiți au introdus imnologia pe opt glasuri și a troparelor, în special la praznicele împărătești și ale Maicii Domnului, dar și la cele în cinstea sfinților. Modul acesta general al imnologiei bisericești în noua formă, care se păstrează până astăzi, privește în principal caracterul ecleziastic al obștii generale a credincioșilor.
Totuși, Părinții, pentru rugăciunea privată a celor ce se roagă deosebi, au născocit rugăciuni scurte de un singur gând, ca fiind mai folositoare în scopul interiorizării și concentrării, în locul diversității Psalmilor și a multor tropare ale sinaxelor bisericești. Uneori repetau începutul Psalmului 50: Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea . Alteori, repetau cuvintele vameșului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului , iar alteori eu, Doamne, ca un om am greșit, iar Tu ca un Dumnezeu iartă-mă . Iar alții iarăși repetau neîncetat cuvintele tâlharului celui recunoscător: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta.
Dar cea mai importantă invocare monologică menținută până astăzi, care s-a impus mulțimilor de credincioși din toate cinurile și pozițiile, a rămas rugăciunea Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.
Acest nume mai dulce decât mierea și fagurele, mai presus de orice nume, întru care nădăjduim și pe care Îl invocăm și întru care putem să ne mântuim, a devenit și a rămas preocuparea stăruitoare și lucrarea permanentă a oricărui credincios conștiincios, care crede și cunoaște modul mântuirii lui.
Dacă rugăciunea este „împreună-ființare și unire a omului cu Dumnezeu”, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, și „convorbire cu Dumnezeu”, potrivit Sfântului Nil, fiecare credincios este dator să încerce mai multe moduri și mijloace care conduc la această reușită, ca să răsplătească Stăpânul nostru intenția noastră bună și să dea El Însuși rugăciunea celor ce se roagă.
( Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia )
[1] În Grecia există această situație, textele Psalmilor și ale slujbelor sunt scrise în greaca veche pe care puțini greci o mai cunosc astăzi. De aceea pentru ei citirea Psaltirii e anevoioasă, precum și înțelegerea ei.

[cristiboss56]

Despre rugăciune
Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui [1] .
Însemnătatea rugăciunii, ca cel mai elementar mijloc de susținere a ființelor raționale, nu au subliniat-o numai Apostolii când L-au rugat pe Domnul pentru aceasta să-i învețe, ci dintotdeauna a fost cel mai important mijloc de comunicare al omului cu Creatorul lui, Dumnezeu. Poate cineva fără exagerare să spună că rugăciunea era cea dintâi datorie și îndeletnicire a tuturor ființelor raționale, nematerialnice și materialnice, a îngerilor și oamenilor și mai înainte, și după cădere, dar mai ales după cădere. Purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, a căror lucrare principală în nevoințele lor ascetice era rugăciunea, în chip felurit definesc și descriu această virtute. Din definițiile lor vom împrumuta și noi câteva, lucru pe care îl considerăm mai de preferat decât să spunem noi ceva de la noi.
Sfântul Ioan al Scării o numește „după calitatea ei, unire a omului cu Dumnezeu ; iar după lucrarea ei, o numește susținere a lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor și invers, fiica lacrimilor, răscumpărare păcatelor, punte în ispite, zid împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor...” și continuă astfel cu mulțime de caracteristici și lucrări și însușiri ale acestei atotcuprinzătoare virtuți.
Sfântul Macarie Egipteanul în cuvântul lui despre rugăciune spune următoarele: „capul a toată sârguința și culme a tuturor faptelor bune este
stăruința la rugăciune , prin care ne agonisim și celelalte virtuți”. Cuviosul Nil Ascetul, în capitolul al treilea Despre rugăciune, spune: „Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu”.
Nu este nevoie, cred, să adăugăm noi nimic la multele păreri ale Sfinților Părinți cu privire la cât de necesară este rugăciunea, mai ales fiindcă este cunoscută porunca Sfântului Apostol Pavel:
rugați-vă neîncetat [2] și vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii [3] .
Și cu privire la Domnul nostru Iisus, cunoaște fiecare cât de mult ne îndeamnă să ne rugăm prin pilda văduvei și a judecătorului nedreptății [4] și a celui ce cere pâine în miezul nopții[5] . Toți cunoaștem, de asemenea, cât de mult insistă să nu pierdem nădejdea în rugăciunile [6] noastre, ci să stăruim cerând, căutând și bătând [7] . Dar Însuși Domnul nostru Se ruga foarte des și iată câteva dintre multele locuri referitoare la aceasta:
Și a doua zi, foarte de dimineață, sculându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo[8] Și în altă parte: Și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu sau Și pe când Se ruga Iisus într-un loc ...
( Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia )
[1] Lc. 11, 1.
[2] I Tes. 5, 17.
[3] I Tim. 2, 1.
[4] Lc. 18, 1
[5] Lc. 11, 5-8.
[6] Lc. 18, 1
[7] Mt. 7, 8 ; Lc. 11, 10.
[8] Mc. 1, 35

[cristiboss56]

Părintele Sofronie nu avea nici putere fizică, nici timp suficient, ar fi vrut să-i citească pe Sfinții Părinți. Spunea „Mă doare că nu am nici timp, nici forță, să mă adâncesc în teologia asta”. Iar Sfântul Siluan îi zicea: „Și socotești că ăsta-i lucru mare?”. Iar Părintele Sofronie a spus că a rămas rușinat, apoi după o clipită de tăcere, Sfântul Siluan a completat: „Singura mare este smerenia, pentru că mândria împiedică dragostea” . Părintele Sofronie spune că niciodată n-a pus la îndoială cuvântul Sfântului Siluan, și vă închipuiți ce autoritate minunată, dulce, dar puternică era!... Am simțit că este cuvântul de pe urmă sau cel din urmă criteriu. Și de ce? E vorba de dragoste, smerenia este una dintre fațetele dragostei, este un element important care face parte din dragoste.
Dragostea mândră nu este dragoste, dragostea poftitoare nu este încă dragoste, ci doar dragostea smerită este dragoste cu adevărat. Simțea Părintele Sofronie că în acest cuvânt se cuprinde toată istoria Bisericii și a omenirii și că în acest cuvânt al Sfântului Siluan putea să trăiască în mod esențial tot ce i-ar fi dat toată teologia sau citirea Sfinților Părinți și tot restul.
( Părintele Rafail Noica , în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul” )

[cristiboss56]

Însoţirea matrimonială constituie cea mai apropiată unire posibilă dintre un bărbat şi o femeie, hărăzită atât procreării şi creşterii copiilor, cât şi orientării spre castitate a poftei trupeşti. De asemenea, ea este „un port sigur” care îi ajută pe soţi să înfrunte luptele şi vicisitudinile vieţii şi să se dezvolte pe deplin ca fiinţe iubitoare. Adresându-se soţilor, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Soţia ta îţi este şi port, şi leac puternic tămăduitor care să-ţi umple inima de bucurie”. Iar în Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 19, detaliază: „La început, Dumnezeu, creându-l pe om, nu l-a lăsat singur, ci i-a dat femeia pentru a-i fi ajutor şi însoţitoarea sa, ştiind că din această însoţire va ieşi un bine mare”. Acest bine este atât trupesc, cât şi duhovnicesc. Spre pildă, în
Omiliile la Facere, citim:
„Nici una din grijile acestei vieţi nu va reuşi să-i mai tulbure pe cei care sunt astfel însoţiţi, nici să le submineze mulţumirea. Vedeţi, acolo unde există armonie şi pace şi legătura dragostei între soţi, toate lucrurile sunt bune, şi cuplul va fi în siguranţă în faţa oricărui vicleşug, fiind la adăpost, protejați de o fortificaţie minunată, anume, armonia dintre ei în faţa lui Dumnezeu. Aceasta îi face mai tari decât oţelul, mai puternici decât fierul, şi le este mai de folos cu mult mai mult decât orice altă avere şi prosperitate; îndreptându-i spre slava cea de Sus, le câştigă în același timp favoarea Domnului într-o mare şi generoasă măsură”.
( David C. Ford , Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur , traducere din limba engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 120-121)

[cristiboss56]

"Nu vă jucați cu moartea. Nu mimați nimic din ce este al morții. Sau n-ați înțeles că în această lume nu există simboluri, ci numai forme ascunse ale realității?
Rămîneți în lumină, jucați-vă de-a lumina, fiți lumină. Pentru a trăi."( parintele Sevastie Bastovoi)