Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Când omul are Dragostea, pe Hristos, chiar şi mut să fie, se poate înţelege cu milioane de oameni, de orice neam şi vârstă, căci fiecare vârstă îşi are limba ei. Pune doi oameni care nu au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt şi să nu vorbească. Pune şi alţi doi care au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt şi să nu vorbească nici ei.
- Gheronda, cum comunică oamenii duhovniceşte de departe?
- Scriu vreo scrisoare, fie prin telegraf, fie prin semnale morse.
- Cum adică?
- Pentru ca să existe comunicare duhovnicească între oameni, trebuie ca ei să lucreze pe aceeaşi frecvenţă. Acest lucru nu pot să-l prindă oamenii de ştiinţă. Îţi aminteşti de acea întâmplare pe care o povestesc în Părinţi aghioriți? Într-o zi un monah urma să meargă în vizită la un părinte din Kapsala şi se gândea: „Ce să-i duc, oare, de binecuvântare?”. A făcut rost, aşadar, de doi peşti şi i-a curăţat ca să i-i ducă. Între timp, celălalt primise înştiinţare de la Dumnezeu despre vizita lui şi se gândea: „Acum că va veni, cu ce să-l omenesc?”. Şi, pe când fratele curăţa peştele, a venit deodată un corb, i-a luat un peşte şi l-a dus la celălalt călugăr din Kapsala, care se afla la o distanţă de cinci ore şi jumătate de mers. Înţelegeţi? Unul se gândea cum să-l odihnească pe celălalt şi atunci corbul a făcut pe intermediarul.
Când omul are Dragostea, pe Hristos, chiar şi mut să fie, se poate înţelege cu milioane de oameni, de orice neam şi vârstă, căci fiecare vârstă îşi are limba ei. Pune doi oameni care nu au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt şi să nu vorbească. Pune şi alţi doi care au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt şi să nu vorbească nici ei. Cum se vor simţi unii şi cum se vor simţi ceilalţi? Nici primii să nu vorbească, nici ceilalţi. însă aceştia din urmă vor vorbi cu „tăcerea”, fiindcă va exista comunicare între ei. Dimpotrivă, ceilalţi nu vor putea comunica, fiindcă între ei va exista „izolaţie”. Când nu există dragoste, se poate ca doi oameni să se afle aproape unul de celălalt, dar totuşi să fie depărtaţi.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuti, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 228)

[cristiboss56]

Iubirea față de Dumnezeu și aproapele este plină de cele mai adânci suferințe, dar ea este însoțită și de mângâiere cerească (cf. Mt. 10, 29-30). Orice faptă creștinească se leagă, obligatoriu, cu truda; iubirea, ca cel mai înalt lucru, cere și cel mai mare efort. Viața creștinului, în ființa sa lăuntrică, este urmarea lui Hristos: "Ce ai tu? Tu urmează Mie" (In.21, 22). Fiecare credincios, într-o oarecare măsură, - repetă drumul Domnului, dar nu stă în puterea lui să-și ia crucea pe umeri pentru a merge în Ghetsimani și mai departe, pe Golgota: "...căci fără Mine nu puteți face nimic" (In. 15,5). Și cui i s-a dat această înfricoșată binecuvântare, acela și-a anticipat învierea sa; partea altora - credința și milostivirea lui Dumnezeu.
Așa a binevoit Tatăl nostru Cel ceresc: toți cei făcuți din pământ "să-și poarte crucea", pentru a moșteni viața veșnică, (cf. Mt. 16, 24-25). Cei care se sustrag de la purtarea crucii nu vor putea evita robia patimilor "și vor secera din trup stricăciune" (Gal. 6, 8; Rom. 8, 13). Iubirea față de Dumnezeu și aproapele este plină de cele mai adânci suferințe, dar ea este însoțită și de mângâiere cerească (cf. Mt. 10, 29-30); sufletul vede înviind în el acea pace pe care Domnul a transmis-o Apostolilor înainte de Golgota Sa. Când însă duhul omului se introduce în sfera iubirii purtătoare de lumină a lui Dumnezeu și Tatălui Nostru, atunci se uită toate durerile și sufletul, în mod inexplicabil, se bucură de o fericire desăvârșită (In. 12, 50; 17,3). Așa și femeia "când naște copilul, nu-și mai aduce aminte de durere pentru bucuria că s-a născut om în lume" (In. 16, 21). Așa, mai vârtos, se bucură creștinul, când în minte și în adâncul conștiinței se recunoaște pe sine născut în Dumnezeu pentru veșnicie.
(Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune; Tipărit la Publistar, București, 2006, p. 19)

[cristiboss56]

Când omul este sensibil, Dumnezeu nu îngăduie ca el să-şi cunoască patimile dintr-odată. Căci pe cel sensibil îl ispiteşte şi diavolul şi-l aruncă în deznădejde.
- Gheronda, mă chinuie propriile mele patimi.
- Iţi dai seama că înăuntrul tău există patimi?
- Uneori îmi dau seama.
- Asta-i bine. Când omul recunoaşte că are patimi, se smereşte şi atunci vine Harul lui Dumnezeu.
- Gheronda, când o patimă nu se manifestă un timp înseamnă că nu mai există înlăuntrul meu?
- Dacă vreo patimă există înlăuntrul tău, ea se va manifesta la un moment dat. De aceea, când ştii că înlăuntrul tău se ascunde o patimă, trebuie să fii atent. Când ştii, de pildă, că afară de chilia ta se as*cunde un şarpe, dacă ieşi afară, vei arunca o privire într-acolo şi vei fi atent ca nu cumva să te muşte. Nu eşti în pericol când ştii că şarpele se află acolo şi eşti atent când iese ca să-l omori, ci eşti în pericol atunci când nu ştii că se află acolo şi, păşind tu fără grijă, el poate veni să te muşte. Vreau să spun că este un lucru primejdios ca omul să nu se supravegheze pe sine şi să nu-şi cunoască patimile. Când cineva îşi cunoaşte patimile şi luptă împotriva lor, atunci îl ajută şi Hristos la dezrădăcinarea lor.
- Se poate ca un om să nu aibă puterea de a-şi vedea patimile?
- Când omul este sensibil, Dumnezeu nu îngăduie ca el să-şi cunoască patimile dintr-odată. Căci pe cel sensibil îl ispiteşte şi diavolul şi-l aruncă în deznădejde: „De ce să ai această patimă? îi spune. De ce ai făcut lucrul ăsta? Şi cum l-ai făcut pe acela? Deci nu te vei mântui”. Şi aşa poate sfârşi la psihiatrie.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuti, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 22)

[cristiboss56]

Dumnezeu pe toţi îi trimite înzestraţi şi în stare să fie drepţi. Dar, trecând ei prin poarta naşterii pământeşti, iau în spate poveri părinteşti, care-i spetesc şi-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiţi de osteneala vieţii şi de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.
Iisus Hristos decide, în infinitul mic, ce calităţi sau defecte să fie expulzate prin cele două globule polare, care cuprind jumătate din numărul cromozomilor, şi nicidecum hazardul. El înclină să fie una sau alta din configuraţiile probabile pentru noi şi sigure pentru Dumnezeu; El formează destinul nostru în aşa fel încât o aşezare specifică în infinitul mic să aibă urmări imense în configuraţia şi în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolută a lui Dumnezeu, care creează în dependenţă cu omul şi potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu răutăţile lui din urmă şi întorcându-i-le în braţe, sau iertându-l de ele, dacă s-a silit prin lupta cu sine însuşi, să-şi dobândească iertarea.
Ieşirea din înghesuirea aceasta nu e cu putinţă decât trăind prezenţa nevăzută a lui Hristos în noi, trăind învăţătura creştină în toate fibrele fiinţei, ceea ce face cu putinţă lui Dumnezeu să scoată afară, prin mecanismul eredităţii, neghina recesivă şi, în vremea străduinţei celui în cauză, să facă să revină mulţime de geneze recesive în geneze dominante, ceea ce lui Dumnezeu Îi este foarte cu putinţă. Puterile credinţei, amplificate de puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, au influenţă nebănuit de mare asupra eventualelor noastre infirmităţi.
Dumnezeu pe toţi îi trimite înzestraţi şi în stare să fie drepţi. Dar, trecând ei prin poarta naşterii pământeşti, iau în spate poveri părinteşti, care-i spetesc şi-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiţi de osteneala vieţii şi de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.
(Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 86-87)

[cristiboss56]

Exemplul străluceşte tainic, nu numai când celălalt este prezent, ci şi când lipseşte.



Să avem iubire, blândeţe, pace. Astfel îl ajutăm pe semenul nostru, atunci când este stăpânit de rău. Exemplul străluceşte tainic, nu numai când celălalt este prezent, ci şi când lipseşte. Să ne luptăm să răspândim buna noastră dispoziţie. Chiar şi atunci când spunem cuvinte despre viaţa celuilalt, pe care n-o încuviinţăm, el îşi dă seama şi ne îndepărtăm astfel de dânsul. În vreme ce dacă suntem milostivi şi îl iertăm, îl influenţăm chiar dacă nu ne vede.
Să nu ne luăm la ceartă cu cei hulitori, potrivnici lui Dumnezeu, prigonitori ş.a. Răzvrătirea face rău. Să urâm cuvintele şi răutatea lor, însă pe omul care le-a rostit să nu-l urâm, nici să ne răzvrătim împotriva lui. Să ne rugăm pentru el. Creştinul are dragoste şi nobleţe, şi se poartă pe măsură.
Precum un ascet care, fără să-l vadă cineva, foloseşte întreaga lume, căci valul rugăciunii sale îl înrâureşte pe celălalt, împărtăşeşte lumii Duhul Sfânt, tot astfel şi voi să vă răspândiţi iubirea, fără să aşteptaţi răsplată; cu iubire, răbdare, zâmbet...
Iubirea trebuie să fie sinceră. Şi numai iubirea lui Dumnezeu este iubire sinceră. Persoanei care ne oboseşte şi ne îngreuiază, iubirea trebuie să i se dăruiască în chip lin, fără ca celălalt să-şi dea seama că ne străduim să-l iubim. Şi să nu ne manifestăm mult în afară, căci atunci îl facem să se împotrivească. Tăcerea mântuieşte din toate relele. Înfrânarea limbii este mare lucru! În chip tainic, tăcerea iradiază către aproapele.
(Părintele Porfirie, Ne vorbeste părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 306-307)

[cristiboss56]

Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu.
Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-a spus:
- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.
"Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu." (Acatistul Sfintei Cruci)


(Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe, Editura Aramis, pp.31)

[cristiboss56]

sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004

Câte puțin îl descopăr pe Dumnezeu. Îl recunosc pe Dumnezeu. El este Dumnezeu. Îmi place Dumnezeu. Dumnezeu intră acum înlăuntrul meu. Înțelg atunci ce înseamnă că Dumnezeu este lumină, Hristos, lumină din lumină, și Duhul Sfânt, Cel „întru lumină”.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune
Se înfierbântă și mai mult inima mea și caut să-L îmbrățișez. Dar nu pot, trebuie ca Acela să mă îmbrățișeze. Cine sunt eu ? Eu sunt lipsa Aceluia. Strig ! Atunci încep și mai mult să-L deslușesc. Acesta trebuie să fie Dumnezeul meu. Nu L-am mai văzut pe Dumnezeu. Dar El este, nu se poate altfel ! Este ceva Ce „nu este nimic” dintre toate cele ce sunt. Este Cel ce este ! Unicul și neîntrecut și dincolo de orice ființă, este în mod exclusiv Cel ce este ! Simt ce înseamnă Cel ce este, Cel ce ființează. Este singurul care ființează. Înțeleg că nimic nu ființează dintre toate cele ce există, ci El Însuși este Cel ce nu ființează cum ființează celelalte, este unicul, așadar, Care ființează în mod ființial. Este Cel veșnic, Cel fără de sfârșit, și eu dobândesc mai mult loc în viața Lui, în existența Lui, în „istoria” lui Dumnezeu.
Din acest moment în care mă voi uni sau nu mă voi uni în final cu Dumnezeu, pentru că încă mai este pericolul – momentul acela înfricoșător de criză a egoismului meu a trecut, acum înaintăm în arena duhovnicească – și totuși iarăși pot să îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, fiindcă ego-ul a fost lovit, dar continuă să existe înlăuntrul meu.
Câte puțin îl descopăr pe Dumnezeu. Îl recunosc pe Dumnezeu. El este Dumnezeu. Îmi place Dumnezeu. Dumnezeu intră acum înlăuntrul meu. Înțelg atunci ce înseamnă că Dumnezeu este lumină, Hristos, lumină din lumină, și Duhul Sfânt, Cel „întru lumină”. „Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Întru lumina duhovnicească vedem lumina, Îl vedem pe Dumnezeu. Simțim ce înseamnă : lumină Tatăl, lumină Fiul, lumină Duhul Sfânt și imediat toate acelea care erau umbra luminii – dar în esență inexistente – luminate, pier dinaintea noastră. Nu dispar din fața noastră, dar își pierd lucrarea. Devin nelucrătoare. Sunt înecate de lumină. Orice ascunziș se luminează.
Avem acum un al doilea moment serios în care ne primejduim. Fiindcă acum vedem sinele nostru în toate ascunzișurile lui plin de lumină și vedem inexistența noastră. Trebuie să ne cufundăm în dumnezeire, ca să putem să trăim. Adică, trebuie să conștientizăm acel cuvânt care zice : „Cel ce va pierde sufletul lui îl va afla”. Cel care va muri va trăi. În timp ce acela care va găsi sufletul lui acela îl va pierde. Atunci, așadar, simt inexistența mea, moartea sinelui meu.
Și dacă voi avea – aici este nevoie, părinții mei și frații mei, de iubire –, dacă voi avea iubire față de Dumnezeu, dacă voi simți înlăuntrul meu o tresăltare de dragoste și de bucurie care va spune : „Da, Dumnezeul meu !” va fi acceptarea lui Dumnezeu în sufletul meu. Va fi „da-ul” pe care îl voi spune lui Dumnezeu. Acum voi spune acest „da” într-un mod mai conștient, până acum erau numai cuvinte copilărești. Acum că înțeleg că s-a pierdut sinele meu. Iată, pe deplin, totul este Dumnezeu. Dacă Îi spui „da”, va fi bine. Dacă aș vrea să scot din cele nepătrunse, din straturile conștiinței mele, din subconștientul meu sinele meu – unde există o mare frică, dacă ar vrea să iasă la iveală ființa mea – atunci imediat se întâmplă ceea ce spune Simeon Noul Teolog. Și iarăși Îl pierdem pe Dumnezeu și va fi nevoie de ani, ca iar să strigăm și iar să Îl găsim pe Dumnezeu ! Pentru că acum a fost conștientizată lipsa mea. Tăgăduirea mea de mai înainte, despre care am vorbit, atunci când am conștientizat negreala noastră, era o împietrire care ne va îndepărta de Dumnezeu și ne va arunca într-o viață pământească.
(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Ratiunea simtirii, Indiktos, Atena 2004)

[cezar_ioan]

Un cuvânt tulburător, un cuvânt extraordinar, un cuvânt de o mare splendoare, un cuvânt puternic.
Îmi întăreşte ipoteza că monahii nu fac altceva decât..psihanaliză. Dar una cu totul aparte, cu totul înaltă, cu totul izbăvitoare - întâlnirea cu sine şi renaşterea prin Duhul Sfânt. Cu o asumare şi implicare de o autenticitate ameţitoare, uluitoare pentru omul obişnuit...
Cristiane, frate, furnică robotitoare, primeşte de la greiere, te rog, un cântecel şi mii de mulţumiri pentru roboteala ta!
http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...-invierea-ta-h

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

Cristiane, frate, furnică robotitoare, primeşte de la greiere, te rog, un cântecelă şi mii de mulţumiri pentru roboteala ta!
http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...-invierea-ta-h

Multumesc mult pentru cadoul tău deosebit ,şi te rog să primeşti şi din partea mea un " cuvant pentru suflet ",rostit de Teofil Pârian :
http://www.youtube.com/watch?v=hNCO8WdODvQ

[cristiboss56]

Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul.

„Odată m-am gândit şi eu că Sfinţii Părinţi, când au primit în dar harul, l-au păstrat întreaga viaţă. Însă aici se spune să nu nădăjduim la aceasta. Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conştient! Răul trebuie biruit cu pace şi linişte, cu gânduri liniştite şi paşnice. De aceea ni se şi întâmplă multe necazuri şi suferinţe de-a lungul vieţii. Sfinţii Părinţi spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăţa să-l biruim prin pace şi linişte şi să nu îi dăm însemnătate. De aceea, cei ce-L iubesc pe Domnul trec prin multe greutăţi. Mai mult, şi cei mai apropiaţi ai noştri se întâmplă câteodată să ne dispreţuiască, să ne respingă. Trebuie să îi înţelegem cu pace şi deplină înţelegere, să nu-i osândim niciodată! Pentru că noi toţi sântem aici în luptă, toţi aceşti semeni ai noştri, de un sânge cu noi, apropiaţi şi îndepărtaţi, toţi sântem în aceeaşi luptă! Să înţelegem că, atunci când şi noi am fost în situaţia lor, poate că am fost mai răi în purtarea noastră (decât sunt ei faţă de semeni), de aceea trebuie să ne smerim.”
(Starețul Tadei, Pace și bucurie în DUHUL SFÂNT, Editura Predania, p. 30-31)