Omule, incotro?

[Mosh-Neagu]

De ce m-o fi respingand Părintele?!
L-am intalnit şi eu pe Parintele Paisie Olaru in pelerinajele făcute la Manastirea Sihastria si Schitul Sihla singur, cu colegii de scoala si in special cu vrednicul de pomenire Parintele Profesor Constantin Galeriu, inteligenta calauza in cercetarea si descoperirea comorilor duhovnicesti.
In discutiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:

– Parintele Paisie si Cleopa sunt cu adevarat monahi si mari duhovnici. Multi altii, mai bine si-ar gasi altceva de facut.

Am scos bilete de tren din Bucuresti pentru Moldova. Cu toate ca m-am grabit sa prind trenul, acesta a plecat. Nemultumit de intamplare si plin de nerabdare, m-am intors la casa de bilete si m-am hotarat sa iau urmatorul tren care pleca din Bucuresti, chiar daca as fi facut ocolul Romaniei. Am luat urmatorul tren care mergea Brasov – Ciceu – Onesti – Adjud – Bacau – Piatra Neamt, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos pana la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris marunt in dorinta de a avea cat mai detaliata marturisirea in fata acestui om sfant.

Parintele locuia in chilioara din deal din dreapta Bisericutei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii si pelerinii parintelui.

L-am gasit pe părintele Paisie Olaru in partea de sud, afara, intr-o mica gradina, printre stanci. M-am apropiat, i-am sarutat mana, cerandu-i binecuvantare si rugandu-l staruitor, dar abrupt sa ma spovedeasca. Mi-a spus foarte direct ca nu se poate.

M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gandit ca n-am fost destul de politicos si cuviincios si ca ar fi trebuit sa stam un pic de vorba si apoi să-i adresez rugamintea de a-mi asculta marturisirea. Am incercat o mică discutie si iar l-am rugat sa-mi asculte marturisirea. Din nou, Parintele ma respinge. Am facut cel putin cinci incercări de a-l convinge pe Parintele sa-mi asculte marturisirea. Raspunsul a fost de fiecare data "nu".

Nemultumit, sfasiat, revoltat, l-am intrebat:

– De ce nu?

Cu voce adanca, mi-a raspuns:

– Nu pot pentru ca sunt orb.

Raspunsul a fost napraznic pentru mine, a avut un impact ca de trasnet.

M-am gandit: "Doamne, eu n-as putea purta crucea lui, să nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitura fatala. Recunosc ca nu as putea purta astfel de Cruce. De ce i-ai dat-o Doamne ucenicului Tau iubit?! – dar, nu-i treaba mea". Ma gandeam: „mai bine mort, decat orb”.

M-a descumpanit greutatea crucii lui. Totusi, incapa*tanarea mea egoista mi-a adus in minte acest gand: "Dar, de fapt, eu doresc sa ma asculte, nu sa ma vada." Am gandit, fara sa o spun. Apoi, el ma intreaba:

– Stii unde este cel mai rau loc?

Am raspuns ca nu stiu. Imi spune:

– Cel mai rau loc este acolo unde sunt eu.

Il rog, din nou, sa-mi asculte spovedania.

Indarjit de refuzul lui, un gand m-a ravasit:

"De ce m-o fi respingand Parintele?! In fond, eu sunt un om destept, el este un om simplu."

Ma trezesc in fata unei avalanse, Parintele spune:

– Ce cauti tu la mine, un om simplu si prost cum sunt – adresandu-mi-se direct, pe nume – de ce nu mergi sa te spovedesti si sa discuti cu profesorii si indrumatorii tai ilustri: Paritele Staniloae, Parintele Galeriu si ceilalti?

In prezenta lui ma simteam ca-ntr-o alta lume. Spatiul, timpul si adancimea cuvintelor lui capatau dimensiuni noi, parca venite dintr-o alta lume. Surprins din nou de faptul ca eu, desi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt indrumatorii mei, sunt uimit de precizia informatiilor ce mi le expune. Mă uit in jur, nu vad oameni, nu văd nici linie electrica, nici telefonica si stiam precis ca n-am destainuit nimanui decizia, planul meu de a merge si a ma spovedi la Parintele Paisie. Am inteles ca este un harismatic, ca stie tot, ca are darul inainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist, din nou, sa ma primeasca…

– Stiti, Parinte sunt sarac, am făcut un efort mare ca sa ajung pana aici si sa ma spovedesc.

Imi raspunde:

– Stiu ca ai pierdut trenul in Bucuresti. Stiu ca ai venit prin Brasov, Ciceu, Adjud, Bacau… pe ocolite, dar nu pot … si apoi mi se pare ca deviaza discutia spunand ce greu sunt de miscat pietroaiele acestea. Am inteles ca se referea la impietrirea inimii mele si ca, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformati inimile voastre de piatra, macar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le innoiască." Puterea rugaciunii lui launtrice sfarama stâncile inimii mele impietrite.

Un gust amar pentru refuzul sau si orgoliul meu ranit. Am hotarat sa mai insist incă o data. De data aceasta justifica refuzul spunandu-mi:

– Eu sunt un mare ticalos, incapătanat si tare mandru.

Am inţeles ca-mi tot arata oglinda vietii mele launtrice. M-am hotarat sa renunt. Un gand mi-a spus: "Nu-l mai necaji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugaciune, saruta-i mana, cere binecuvantare si pleaca."

N-am terminat bine gandul acesta ca sunt nevrednic si Parintele ma surprinde, din nou, spunandu-mi:

– Acuma dar, tatucuta, acuma te pot spovedi.

M-a luat de mana, m-a dus in chiliuta lui cu geamuri mici, si-a pus epitrahilul si felonul, a aprins o lumanare si a inceput sa rosteasca, pe de rost, rugaciunile de spovedanie. Intre timp, eu mi-am scos toate hartiile din buzunar, doream sa fac o marturisire completa. Incercam sa prind o raza de lumina de la lumanare si gemulet ca sa pot citi tot ce era scris in insemnările mele.

Din nou, surpriză. Dupa terminarea rugaciunilor, Parintele incepe sa ma intrebe si sa-mi spuna pacatele mele in ordinea in care le scrisesem pe hartiile mele. Simteam ca iau foc. Furtuni de ganduri si emotii ma copleseau. M-a lovit, insa, un gand rau. Cam la jumatate de ora dupa ce incepuse sa-mi spuna – de fapt, sa ma intrebe de pacatele personale – mi-am zis: "Stiu că Parintele este un om sfant, dar nu-i Dumnezeu."

La inceput am crezut ca este coincidenta, ca s-a nimerit sa stie cateva lucruri, doar cand dupa aproape 45 de minute imi spunea cuvant cu cuvant ce era scris in hartiile mele, m-am revoltat, e prea mult…

Cu un glas intristat imi spune:

– Tatucuta, da' de ce te mai indoieşti si acum?!

Am inteles atunci ca eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel incapatanat si mandru si celelalte, de care el se acuza ca sa ma ajute sa ma trezesc la smerenie, pocainta si lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.

Imi spunea ce am in mintea mea, in inimă si ce era scris pe hartie, timp de aproape inca trei ore. Parca iritat se opreste, deranjat de tacerea mea si, ca sa-şi ascunda, discret, darurile care salaaluiau in el, imi spune:

– La inceput m-ai necajit un ceas ca vrei sa te spovedesti, spune odata ce ai de spus.

Ii raspund:

– Parinte, mi-ati spus totul … Nu mai am nimic de spus …

Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obisnuia mama mea să ma alinte in copilarie; apoi imi spune numele Parintilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, varsta, profesia, detalii semnificative si multe amanunte din viata fiecaruia, sute si sute de nume. Fapt pentru care ma face sa gandesc ca cele mai teribile institutii cu menirea specifica de a inregistra fiecare amanunt in parte la dosarul personal sunt mici copii, comparativ cu imensitatea coplesitoare a atator informatii ce mi le-a oferit Parintele.

Culmea surprizei a fost cand a inceput sa-mi spuna si despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezentata istoria binecredinciosului Stefan cel Mare si Sfant la Manastirea Putna ca sa nu deranjam si sa tulburam autoritatile politice atat de ostile Bisericii in vremea aceea ca si astazi.

In momentul cand a inceput sa faca rugaciunea de dezlegare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfasurau imi reveneau in amintire cuvintele ce mi le-a spus Parintele Sfant. Au fost marturii care s-au desfasurat in timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematica de care Parintele ma avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea si profunda bucurie ce-am trait-o in momentul rugaciunii de iertare. - Protosinghel Constantin Chirila de la Catedrala Mitropolitana din Iasi

(Extras din "Canonizare intarziata" – titlu din cartea "Parintele Paisie Olaru, povatuitor spre poarta Raiului”, pag. 153-157, Ed. Trinitas, 2005; reeditata de Ed. Doxologia, 2010)

[cristiboss56]

De folos cele postate , Culai :)
De pe blogul dedicat Parinelui , îndrăznesc sa pictez câte ceva :

“Omul slab la minte şi încrezut pentru toate cele ce i se par nu după planul lui se supără, se mânie, se tulbură, cârteşte şi nu primeşte chiar de ar fi de folos.
Omul încrezut şi mândru se prinde de o craca uscată şi nu ştie că sfatul mai multora este sfatul lui Dumnezeu”.
***
“ Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.
Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.
Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.
Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Ca omul se schimbă. Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte. Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată . Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos.”
***
“ Cea mai mare faptă bună este a îngriji de cei bolnavi! Numai porunca ascultării de cel mai mare şi slujirea bolnavilor în vremea rugăciunii ne scuteşte de a merge la biserică. Dar şi atunci suntem datori să ne rugăm cu rugăciunea minţii.
Mare lucru este a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui! “
***
“Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului Care zice: «Pentru tot cuvântul deșert vom da seamă în ziua judecății» , iar un sfânt părinte zice că «de câte ori am vorbit m-am căit» .
Mare este darul tăcerii! Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorbă deșartă și învățăm a ne ruga. Părinții noștri vorbeau «șapte vorbe pe zi » cum se spune, dar cu inima și cu buzele se rugau neîncetat. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morții și ziua judecății, încet-încet dobândim darul tăcerii și al rugăciunii.
Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele psalmistului David: « Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele » . (Psalm 140,3)
Să vezi şi să nu vezi … să auzi şi să nu auzi … Multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti! “
***
“Să socotim pe aproapele nostru mai bun decât noi, să-i cerem sfat în loc să-i dăm noi, iar lipsurile lui să i le completăm cu dragostea noastră. Faceți aceasta și vă mântuiți!”
***
“ Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care pazește pe om . Când ea te mustră înseamnă că Dumnezeu te ceartă și trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre ca să ne pălmuiască conștiința prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune și să nu mai greșim . Și lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău ca să-l lovească peste obraz pentru a nu se înălța cu mintea.
Conștiința pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește . Hristos a venit pentru mântuirea păcătoșilor. Deci să avem nădejde și curaj, să nu mai greșim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere și așa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu”.
***
“O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul și a cerut canon. Iar el i-a răspuns:
Canonul bolnavului este patul. Patul suferinței! Să rabzi boala cu mulțumire și te mântuiești. Cât mai poți, zi Tatăl nostru, rugăciunea Doamne Iisuse, Sfinte Dumnezeule, Crezul, Doamne ajută și, dacă nu cârtești în boală și te spovedești regulat, dobândești viața veșnică înaintea multora”.
***
“Mare este smerenia pentru calugări și pentru creștini! Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimăm pe noi înșine nu avem smerenie, ci atunci cand altul ne ocarăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam și zicem: «Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele », aceasta este smerenia adevarată . De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare și smerenia, care spala păcatele și biruiesc diavolul”.
sursa: Blogul dedicat parintelui Paisie Olaru

[Mosh-Neagu]

Cristian, stii ce inseamna toate citatele puse la dispozitia celorlalti? Praf in ochi, frate, si nimic altceva. Pentru ca fiecare trece cu viteza luminii, oprindu-se doar la: "Ia ui-te si la asta! Daca si-ar insusi macar o particica din ce citeaza, i-ar fi in primul rand lui de folos si abia mai apoi, noua!"
Lumea este intr-o continua alergare, Cristian, nu pentru a se lumina pe sine, ci pentru a-i lumina pe ceilalti. Fiindca nimeni, Cristian, nu se recunoaste pe sine, cu adevarat slab si neputincios. Chiar daca pe ici-pe colo, cineva mai scapa cate un "Vai mie, ca sunt pacatos!", se gasesc imediat destui sa sustina ca este fatarnicie, nicidecum un moment trecator de smerenie... In plus, poti sa fii ani la rand cuminte in banca ta, fara sa superi pe nimeni, daca o singura data ti-a scapat un gand mai ne-la-locul lui, este de-ajuns sa fii pus la zid si toata lumea sa-si aminteasca cine esti, cine ai fost, cine vei fi si unde ti se cuvine sa mergi dupa ce vei muri!... Dragoste crestin-ortodoxa... De-aia parca uneori inclin sa-i dau circumstante lui Ioan, desi... un singur si micut adevar, nu scuza nimanui dispretul, aroganta si mandria! Cat timp nu ne smerim (valabil pentru toti, indiferent de tabara si "adevarul" sustinut) suntem in aceiasi barca. Cat timp nu e iertare, NU facem voia lui Dumnezeu. Cat timp inca ne tulburam si ne maniem pentru vorbele spuse de altul si nu gasim in noi nici dragoste, nici bunavointa catre un dialog ziditor care sa-i linisteasca inclusiv pe cei ce privesc, nu doar pe cei implicati, suntem de plans, fiindca... nu aducem rod bun, ci facilitam dezbinarea... Stiu asta din experienta de viata, fiindca in loc ca vorbele mele despre credinta si Dumnezeu, sa-si gaseasca culcus in sufletele celor foarte dragi si apropiati (frati si cumnati), care sunt de-altfel extrem de pasnici si cu certitudine inmultitori de talanti, fata de mine, bun de nimic, n-am reusit decat arareori sa conving cat de cat... Si am plans amar, fiindca Dumnezeu mi-a dat mie sarcina sa "transmit", iar eu am ratat fiindca n-am stiut sa fiu bland in cuvant, ci mai degraba patimas si extrem de transant! Iar cumnatul cu pricina, "a plecat" nemantuit, la 56 de ani!... Dealtfel mare "filozof", care-ti vorbea ore in sir despre Platon si Socrate, Eschil, Sofocle, dar mai ales... mai ales Neitzeche... Nu puteai sa-l contrazici fara sa-ti zambeasca ingaduitor in superioritatatea sa, raspunzandu-ti: "EU STIU! Fiindca am citit!" Si a plecat "citit", uimitor de rapid, nu fara a primi o trista si ultima revelatie pe patul suferintei de la Cluj, cand ii spunea surorii lui (sotiei mele): "Ma rog cum pot, din ce-mi mai aduc aminte!" Desi am incercat cu doi ani inainte sa-l conving sa se spovedeasca, iar mai apoi inainte cu un an, nu l-am putut convinge. Desi nimeni, absolut nimeni nu anticipa ce avea sa urmeze. Dimpotriva, obisnuia sa spuna atunci cand cineva ii cerea sa puna in regula anumite proceduri notariale: "Ai rabdare ca doar nu mor!"
Nu pe el mi-e ciuda ci pe mine ca nu am fost in stare sa-l conving, desi Dumnezeu s-a bizuit pe mine! Nu mint si nu exagerez cand spun ca NU SUNT BUN DE NIMIC! Si ma tot rog sa fiu si eu bun la ceva, ca in jurul meu toti isi inmultesc talantul in fel si chip. Unul face case, unul face sobe, unul este bun profesor altul medic, altul preot... Unul stie sa faca bani si da de munca multor oameni, altul stie sa faca agricultura, si tot asa si tot asa... Pe cand eu... cu ce sa ma laud? Dar poate tocmai aici este raspunsul... Daca as fi stiut sa zidesc case, sau sa vindec bolnavi sau sa fac bani... probabil m-as fi laudat cu asta, ca si cum as fi reusit singur! As fi spus: "EU STIU!", cand de fapt habar nu am de nimic, cu cat cred ca stiu mai mult!...
Fiecare, in linistea sufletului lui, ar trebui sa se intrebe: "Incotro, omule? Incotro?" De cativa ani, mi-am facut un obicei sa spun "Stapane, Doamne, ajuta-ne sa daruim Iubire, ca sa putem cunoaste mila Ta!" O data, de doua ori, de zece, de cincizeci de ori pe saptamana... nu stiu, dar o spun. Si asa, pe nesimtite, am observat ca jignirile altora nu ma mai afecteaza si nu ma mai tulbura, ci dimpotriva, parca imi arata si o alta eventualitate a chipului meu care mie imi scapa, fiindca sunt trufas... Nu, nu am scapat de tot de tulburare si maniere... Dar le iau ca pe un semn ca Dumnezeu ma cerceteaza inca si nu a ridicat chiar toate ispitele... Inca mai am destule cu care ma lupt si nu de putine ori sunt ingenunchiat de ele... Dar ma resemnez usor cand vad ca pana si inaltpreasfintitii sunt incercati astfel, cu atat mai mult eu, neica nimeni...
Asadar, Cristian, sa avem rabdare, rabdare, rabdare, rabdare... Iar cand nu mai putem, sa incepem din nou sa avem rabdare, rabdare, rabdare, rabdare...

[crincrin]

Cel putin cumnatul tau a plecat de aici cu dispozitie buna, de rugaciune. Rolul tau salvator cred ca abia dupa plecarea lui a inceput. Si cat ai de lucru, mai ales ca stii ca n-a mai avut vreme de pocainta! Cei adormiti asteapta ajutorul nostru.

Dar mantuirea sufletului tau iti da prea putin de lucru? Unde mai pui ca esti "cap" de familie, de tine depinzand intr-o anumita masura mantuirea sotiei si a copiilor tai.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de crincrin

Cel putin cumnatul tau a plecat de aici cu dispozitie buna, de rugaciune.

As vrea sa cred ca-i tine de cald, dincolo!... Multi preoti il au in rugaciunile lor ca si ctitor, fiindca niciodata n-a refuzat sa ajute bisericile. Doar ca binele facut era "in sine", la fel cum ar face si un mahomedan, si un budist si un sectar...

În prealabil postat de crincrin

Rolul tau salvator cred ca abia dupa plecarea lui a inceput. Si cat ai de lucru, mai ales ca stii ca n-a mai avut vreme de pocainta! Cei adormiti asteapta ajutorul nostru.

Cred ca ne-am ocupat de asta mai mult decat de oricare altcineva! Si n-o sa renuntam vreodata!

În prealabil postat de crincrin

Dar mantuirea sufletului tau iti da prea putin de lucru? Unde mai pui ca esti "cap" de familie, de tine depinzand intr-o anumita masura mantuirea sotiei si a copiilor tai.

Dar e mai mult decat firesc... Unde este meritul meu in asta? Numai ca eu consider mult prea putin, ca sa nu spun... mai nimic... Nu depinde nimeni de mine, mai mult decat depind eu de ceilalti si toti de mila lui Dumnezeu... Care ne da, desi... nu meritam fiindca - cel putin in ce ma priveste - eu nu vad sa dau rod bun!...

Pare complicat, nu-i asa?

[crincrin]

Ai face bine sa crezi, pentru ca doar Dumnezeu cunoaste inima fiecaruia.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Asadar, Cristian, sa avem rabdare, rabdare, rabdare, rabdare... Iar cand nu mai putem, sa incepem din nou sa avem rabdare, rabdare, rabdare, rabdare...

Esti in ton cu Duhovnicul meu , care-mi zice mai mereu astfel :)
Fiecare avem de câștigat când lecturam cu răbdare textele selectate , căci este imposibil sa nu ne regăsim în ele frământările si problemele noastre .
Un text selectat cu atenție si răbdare este de folos atât celui care il selectează, cât si celui care il citește, tot cu răbdare :)

[simpllu]

Dragă Moshule, cândva ţi-am recomandat cartea "Despre bolile tainice ale sufletului". Te rog citeşte-o! Frate, smereşte-te în taină în cămara sufletului tău, mustră-te în faţa Domnului şi nu în faţa lumii dacă vrei ca pocăinţa ta să devină lucrătoare. Exteriorizeaz-o prin atitudinea ta faţă de Dumnezeu şi faţă de apropele prin lucruri fireşti, simple. Omenii adevărat duhovniceşti sunt cei care-şi ascund lucrarea, care sunt fireşti în contactul cu lumea. Cred că mult te vatămi când vorbeşti de tine în gura târgului!
Iartă-mă că iarăşi am îndrăznit să-ţi scriu.

[ioan67]

În prealabil postat de simpllu

Dragă Moshule, cândva ţi-am recomandat cartea "Despre bolile tainice ale sufletului". Te rog citeşte-o! Frate, smereşte-te în taină în cămara sufletului tău, mustră-te în faţa Domnului şi nu în faţa lumii dacă vrei ca pocăinţa ta să devină lucrătoare. Exteriorizeaz-o prin atitudinea ta faţă de Dumnezeu şi faţă de apropele prin lucruri fireşti, simple. Omenii adevărat duhovniceşti sunt cei care-şi ascund lucrarea, care sunt fireşti în contactul cu lumea. Cred că mult te vatămi când vorbeşti de tine în gura târgului!
Iartă-mă că iarăşi am îndrăznit să-ţi scriu.

......:) Ce frumoasă e puterea unui cuvânt simplu!

[cristiboss56]

În prealabil postat de ioan67

......:) Ce frumoasă e puterea unui cuvânt simplu!

Deci ti'ai facut două conturi , domnule profesor.
Simplu , nu :)