TRIODUL - Perioada pocaintei!

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

1 . Duminica Vameşului ( Luca 18,9-14 ) ; 2 . Duminica Fiului Risipitor( Luca 15,11-32 ); 3 . Duminica înfricoşatei judecăţi ( numită şi Duminica lăsatului sec de carne - Matei 25,31-46 ) ; 4 . Duminica Izgoniri lui Adam din Rai, numită Duminica iertării sau lăsatului sec de brânză ( Matei 6,14-21 ) ; 5. Duminica Ortodoxiei ( Ioan 1,43-51 ) ; 6. Duminica Sfintei Cruci ; 8 . Duminica Sfântului Ioan Scărarul ; 9 . Duminica Sfintei Maria Egipteanca ; 10 . Duminica Floriilor sau a intrării Mântuitorului în Ierusalim.
"Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă , că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu tot totul spurcat. Ci , ca un Îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale !".

Duminica fiului risipitor, a doua a Triodului, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcere acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune : De la părinteasca slava Ta depărtându-mă ne înţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte îndurate ! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca unul din slujitorii Tăi. În acelaşi spirit,la Utrenia acestei duminici se cântă Psalmul 136, al înstrăinării ,cântat de evrei în captivitatea babilonică ,pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în ultimele două duminici dinaintea Postului.
Despre acest Psalm,am vorbit la Topicul Rugăciunea în thread-ul creat de Anca.

[geo.nektarios]

Frumoasa pilda... frumos ne mai da Domnul Hristos exemplu... ba chiar ne invata cum sa ne spovedim... cum sa:
1) constientizam pacatul
2) sa ne hotaram sa nu mai pacatuim
3) sa marturisim pacatul
4) sa cinam la Masa Imparatiei prin Sf.Taina a Euharistiei prin care redobandim comuniunea cu Tatal Ceresc, dar si reinfierea ca fii ai Tatalui prin punerea inelului - simbol al iubirii parintesti vesnice a lui Dumnezeu pt noi!
Acestea sunt cele 4 trepte ale Spovedaniei prin care Domnul Hristos ne ajuta cum sa ne indreptam, ne spune El cum trebuie sa facem sa redobandim infierea!
Ce mai putem dauga la aceasta pilda? Numai un singur lucru ce ni-l spune Acatistul Domnului Hristos: eu sunt oaia cea pierduta, iesi in cautarea mea!

[cristiboss56]

În prealabil postat de geo.nektarios

Frumoasa pilda... frumos ne mai da Domnul Hristos exemplu... ba chiar ne invata cum sa ne spovedim... cum sa:
1) constientizam pacatul
2) sa ne hotaram sa nu mai pacatuim
3) sa marturisim pacatul
4) sa cinam la Masa Imparatiei prin Sf.Taina a Euharistiei prin care redobandim comuniunea cu Tatal Ceresc, dar si reinfierea ca fii ai Tatalui prin punerea inelului - simbol al iubirii parintesti vesnice a lui Dumnezeu pt noi!
Acestea sunt cele 4 trepte ale Spovedaniei prin care Domnul Hristos ne ajuta cum sa ne indreptam, ne spune El cum trebuie sa facem sa redobandim infierea!
Ce mai putem dauga la aceasta pilda? Numai un singur lucru ce ni-l spune Acatistul Domnului Hristos: eu sunt oaia cea pierduta, iesi in cautarea mea!

"Omule nebun şi ticălos, pentru ce-ţi pierzi vremea în lene ? Gândeşte-te la viaţa ta şi te întoarce către Dumnezeu, ca să plângi faptele tale cu amar". . .
Geo a amintit de Acatistul Domnului nostru Iisus, iar eu completez cu marele folos şi puterea ce o are acest Canon de Pocăinţă ! La îndemâna oricui , numai să vrem. El ne trezeşte, ne ruşinează, ne îndeamnă la POCAINŢĂ ! ! !

[geo.nektarios]

Parabola rostită de Mântuitorul Iisus Hristos şi relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în acelaşi timp, inima plină de compasiune şi de iubire milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, deoarece tatăl despre care vorbeşte parabola este simbolul iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, Tatăl Cel ceresc.

Cei doi fii reprezintă două atitudini faţă de Dumnezeu: una de fidelitate, de ascultare faţă de El, de împlinire a voii Lui, de perseverare în a rămâne locuitor al casei Lui. Fiul cel mare este arhetipul omului fidel sau credincios, care în toată viaţa sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor, al poruncilor lui Dumnezeu şi în acelaşi timp un lucrător al voii Lui.

O altă atitudine ce transpare din parabolă, din comportamentul fiului mai tânăr, este cea a libertăţii dezordonate, care nu-i decât o manifestare a înclinaţiei păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot să reprezinte şi două categorii de oameni, dar şi două stări sufleteşti pe care le cunoaşte aceeaşi persoană, în momente diferite ale vieţii, libertatea sfântă şi libertatea păcătoasă.

Evanghelia ne spune că fiul cel mai tânăr, probabil după ce a atins vârsta majoratului, a dorit să facă experienţa libertăţii ca îndepărtare de tată şi de casa părintească. În mod oarecum neaşteptat, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său, semn că libertatea croirii propriului drum este respectată de Dumnezeu. Omul are, aşadar, libertatea de a-şi folosi energia vieţii sale, darurile sale naturale şi personale după cum doreşte, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar şi atunci când ştie că noi o folosim într-un alt fel decât doreşte El.
Pe lângă această realitate, a respectului arătat de Dumnezeu libertăţii omului, Evanghelia acestei duminicii ne arată, în cuvinte foarte simple, o mulţime de înţelesuri duhovniceşti, printre care distingem şi drama sau eşecul libertăţii ca înstrăinare a omului de Dumnezeu.

[geo.nektarios]

Ţara depărtată“ în care pleacă fiul tânăr este îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de limitele libertăţii ziditoare. „Ţara depărtată“ este un spaţiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este căutat, iar libertatea umană devine robie a păcatului, chiar dacă cel ajuns în această stare crede că această libertate defineşte persoana sa ca fiind matură.

După ce a cheltuit tot ce a avut de la tatăl său în desfătări, în viaţă dezordonată şi mai ales în plăceri pătimaşe, care reduc viaţa omului la nivelul biologic şi la nivelul simţurilor, tânărul din parabolă a avut de înfruntat o situaţie la care nu s-ar fi aşteptat: foamea trupească. „Foametea mare“ din ţara aceea, cauzată de o secetă prelungită, poate fi, de asemenea, înţeleasă ca o pedagogie a lui Dumnezeu, ca folosire a dificultăţilor exterioare, materiale, pentru o schimbare interioară, sufletească.

Cine a programat acea secetă? Cine a îngăduit foametea în acea „ţară depărtată“? Nu ni se spune, dar se poate presupune că a fost tot un rezultat al îngăduinţei divine, pentru că, de obicei, atunci când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă, începe să lucreze înţelepciunea lui Dumnezeu, iar când nu ne înfrânăm de bunăvoie ajungem să postim de nevoie.
Foametea din „ţara depărtată“ reprezintă toate încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, a generaţiilor, a istoriei, ca o pedagogie, ca să ne aducem aminte că ceea ce posedăm este totuşi limitat, inclusiv viaţa de pe pământ. Că viaţa noastră, deşi este un dar de la Dumnezeu, poate fi dusă în pragul morţii când planul nostru se îndepărtează de planul lui Dumnezeu. Libertatea noastră este o libertate în relaţie cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească, prin grija Sa faţă de destinul veşnic al oamenilor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări şi câteodată suferinţe, pentru a ne reaminti că izvorul existenţei noastre este dincolo de noi, în Dumnezeu.

Când s-a făcut foamete mare în acea ţară a libertăţii înstrăinate de Dumnezeu, tânărul din Evanghelia acestei duminici a ajuns, inevitabil, din om liber o slugă. A ajuns mai întâi rob al păcatului, iar apoi a ajuns şi rob la oameni. Dorind să-şi salveze viaţa sa biologică - întrucât viaţa spirituală deja o pierduse -, fiul risipitor „s-a lipit de unul din locuitorii acelei ţări“, care l-a angajat păzitor de porci.

Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau consideraţi animale necurate. Iar mai presus de această umilinţă, fiului risipitor nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor. Sărăciei lui spirituale i se adăugase şi o cruntă sărăcie sau mizerie materială.

Când îşi aduce aminte de traiul din casa părintelui său, unde slugile duceau o viaţă îmbelşugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar din hrana porcilor, acest tânăr rătăcit şi sărăcit „îşi vine în fire“. Cu alte cuvinte, trece de la starea nefirească, depărtarea de Dumnezeu, la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.

[geo.nektarios]

Evanghelia ne arată că păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu nu sunt stări fireşti, ci nefireşti, chiar dacă, uneori, se ajunge la obişnuinţă cu păcatul şi înjugare cu moartea, iar toată dezordinea din viaţa oamenilor ajunge să fie privită ca ceva „natural“ sau normal.
Păcatul şi moartea nu sunt naturale, ci sunt accidente ale falsei libertăţi ca înstrăinare de Dumnezeu şi cădere din comuniunea cu El. Însă „venirea în fire“ stimulată de postul de nevoie (foametea) a fost ocazia decisivă a salvării celui pierdut. Atingerea limitei existenţei biologice l-a determinat pe tânărul trufaş şi risipitor de odinioară să-şi schimbe modul de a gândi şi de a fi, să se convertească. După ce şi-a venit în sine, după ce a realizat că se află pe un drum greşit, că drumul pe care apucase nu fusese unul al libertăţii, ci unul al robiei, a zis: „Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi“. Această schimbare bruscă de atitudine, de trezire a conştiinţei păcatului şi de recunoaştere a stării nefireşti în care se afla, este începutul căinţei, începutul regretului pentru o viaţă risipitoare de averi, de daruri sufleteşti, şi de epuizare a persoanei.

Când spune „mă voi scula“, tânărul se referă în primul rând la o ridicare spirituală, o hotărâre de a părăsi starea de decădere. În acel moment, iubirea lui Dumnezeu Tatăl se arată şi ea era o iubire care aştepta ridicarea, întoarcerea, căinţa fiului risipitor şi înstrăinat.

[geo.nektarios]

Evanghelia ne spune că tatăl, „pe când era încă departe“ fiul său înstrăinat, a ieşit în întâmpinarea lui. Nu a aşteptat ca acesta să ajungă acasă, să bată în uşă, ci a pornit spre el, ca semn de preţuire a pocăinţei acestuia.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu şi face paşi către El, Dumnezeu îi iese în întâmpinare. Mâinile pe care Dumnezeu le întinde, să cuprindă şi să îmbrăţişeze pe cel ce se pocăieşte, sunt toate lucrările Bisericii prin care ea caută să salveze, să scoată din moartea păcatului şi din plasa înşelăciunii şi a ispitelor pe toţi cei ce sunt căzuţi şi înstrăinaţi, din cauza păcatelor şi a patimilor egoiste.

Când Evanghelia vrea să arate această întâmpinare a omului păcătos de către Dumnezeu Tatăl, foloseşte simboluri. Un simbol al înnoirii vieţii şi al iertării păcătosului este haina cea nouă.

Noi primim haină luminoasă la Botez, dar apoi o pătăm prin păcatele pe care le săvârşim. Însă prin pocăinţă, prin spovedanie, prin mărturisirea păcatelor primim iertarea prin care înnoim haina de la Botez. Astfel ni se redă haina începutului bun, haina curăţirii de păcate, haina harului sfinţitor. De aceea Pocăinţa a fost numită „al doilea Botez“, pentru că Botezul „din apă şi din Duh“ (cf. Ioan 3, 5) se săvârşeşte o singură dată, însă „botezul lacrimilor“ sau „botezul pocăinţei“ se poate săvârşi în fiecare zi, până la sfârşitul vieţii noastre, pentru că în fiecare zi păcătuim, cu gândul, cuvântul sau fapta. Haina nouă a iertării înlocuieşte hainele pătate şi rupte de păcatele care desfigurează şi întunecă sufletul omului.

Inelul de aur pus pe mână simbolizează reînfierea celui înstrăinat prin păcat, e semnul reprimirii omului care se pocăieşte în iubirea neîntreruptă a lui Dumnezeu.

Sandalele pe care le primeşte fiul risipitor dar pocăit, adică încălţămintea nouă, înseamnă harul de a călca peste spinii ispitelor păcătoase şi de a merge pe căile Domnului, pe căile împlinirii poruncilor Lui, iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Când Tatăl iartă, nu mai reproşează nimic şi nici nu cere inventarul averii risipite, ci se bucură de mântuirea păcătosului

Evanghelia Fiului risipitor ne arată o bunătate neaşteptată a lui Dumnezeu Tatăl faţă de păcătos. Tatăl din Evanghelia acestei duminici nu face nici un fel de reproşuri fiului reîntors acasă şi nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, ci pune preţ doar pe sufletul salvat. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin economic, copleşeşte dreptatea după care ar fi putut fi pedepsit fiul risipitor şi trezeşte gelozie şi tulburare în fiul mai mare, care nu a înţeles reacţia tatălui său. Însă tatăl milostiv îi spune fiului invidios şi neiertător: „Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“.

Sfinţii Părinţi arată că viţelul cel gras, care a fost pregătit pentru ospăţul bucuriei, simbolizează Taina Euharistiei. De aceea, toţi cei care sunt iertaţi prin Taina Sfântă a Spovedaniei, adică prin mărturisirea păcatului şi împlinirea canonului, sunt chemaţi şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau Euharistie, prin care ni se dăruieşte încă din lumea aceasta arvuna vieţii veşnice, a bucuriei din Împărăţia Cerurilor.

[cristiboss56]

În scrierile lor Sfinţii Părinţi este subliniat faptul că conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care păzeşte pe om. Când ea te mustră , înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. << Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să ne pălmuiască conştiinţa prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim >> ( Părintele Paisie) .

[lareine]

Eu sunt abia la inceput si am impresia ca lucrurile multe pe care le-am citit din carti si de pe forum, desi mi-au placut foarte mult si mi-au infrumusetat sufletul, ca sa zic asa, mai mult rau mi-au facut pentru ca au venit INAINTE sa am trairea. Am citit despre lacrimi inaintea de-a le avea, acum mi-e si frica sa le mai cer, sa nu zic pe urma in sinea mea, ooo, am primit darul asta, sunt tare. Sunt multe pe care in clipa aceasta as dori sa le uit sau sa nu le fi stiut niciodata, ca ar fi gasit Dumnezeu alta cale si pentru mine, cu siguranta.

Citesc si aud despre Dumnezeu Care ne vine in intampinare, Care ne imbratiseaza, Care ne iubeste, si in acelasi timp imi dau seama ca nu am voie sa-mi permit sa si simt (si cu atat mai putin sa caut efectiv sa simt) lucrurile acestea, pentru ca fix atunci cad, cand cred ca L-am simtit pe Dumnezeu.

Acea mangaiere, pace si dulceata - cum sa stiu de unde vine? Ca de dorit mi-e teama sa o doresc tocmai ca sa nu faca misto de mine al rau, dandu-mi dulceturi de sa-mi mearga fulgii. Oricum nu sunt eu la nivelul ala de mangaieri, daca merit ceva, alea-s bice pe spate. Daca ma rog pentru un lucru simplu si acel lucru simplu se implineste (de exemplu sa pot prezenta un referat fara sa ma fac de ras), am voie sa ma gandesc ca Dumnezeu m-a ajutat, fara ca asta sa fie trufie? Daca rugandu-ma sa scap de desfranare - chiar scap pentru o vreme, asta a fost ajutorul lui Dumnezeu care mi-a ingaduit putina pace sau e lucrarea celuilalt, care si-a incetat razboiul ca sa ma insele intr-un fel? Daca am, chiar si pentru o fractiune mica de timp pocainta si pe urma ma simt usurata, asta a fost mangaierea lui Dumnezeu sau o forma de mandrie (ca iata, m-am pocait, acum sa ma odihnesc un pic) indusa de celalalt?

Treaba asta cu gandurile mi se pare extrem de complicata, nu se ia niciodata pauza? Si ma preocupa foarte mult aspectul asta, al gandurilor, pentru ca sunt si genul ala de personalitate care simte nevoia unei recompense si care traieste cu impresia ca daca un lucru pe care-l fac nu primeste feedback clar, atunci nu e valid de nici o culoare. Si constienta de asta sau nu, reflexele mele de gandire tot alea-s, care la randul lor declanseaza altele: acum m-am prabusit iar in iad? Dar am fost vreoadata altundeva?

Vrea cineva sa-mi aprinda si mie becul in legatura cu lucrurile astea, va rog?

[andrei_im]

lucrurile sunt mai simple decat par. desi Imparatia lui Dumnezeu se obtine prin silire, greutatea acestei lupte o aducem noi, datorita patimilor si pacatelor noastre. de fapt totul este foarte simplu - trebuie sa ne pocaim. atat. pur si simplu atat. darurile care vin de la Dumnezeu - linistea, bucuria, usurarea ispitelor.. acestea nu sunt scopuri in sine. daca ele sunt veritabile, sunt urmari ale pocaintei. noi trebuie sa cautam in primul si in primul rand sa ne vedem pacatele, sa ne pocaim pentru ele si sa ne luptam cu patimile. Dumnezeu ne mai trimite si pace sufleteasca, chiar si usurarea ispitei uneori, pentru ca daca am fi asaltati cu aceasi intensitate in fiecare secunda am pieri imediat. insa momentele acestea sunt tot pentru intarire. in aceste momente trebuie sa ne rugam mai mult, sa ne pregatim mai mult pentru cand va veni ispita si tulburarea. mereu cand simtim darul lui Dumnezeu sa spunem din adancul sufletului: "DOAMNE, NU SUNT VREDNIC DE DARUL TAU!" si atunci se va vedea de la cine este. se va vedea daca este chiar un dar sa o inselare. chiar si bucuria poate fi uneori prost inteleasa. nu e o stare in care trebuie sa te pierzi, sa iti iesi din fire. trebuie sa ne bucuram "cu cutremur", asa scrie in Sfanta Scriptura. sa pastram si o mica rezerva, orice stare am avea.
despre navala gandurilor, chiar si a gandurilor care uneori par bune, cum sunt cele de care ai pomenit - "oare e bine ce simt acum? oare e de la Dumnezeu? oare e bucurie sincera sau mandrie?"... e greu sa raspundem noi la intrebarile astea. "Doamne, arata-mi Tu ce e bun, arata-mi Tu daca ma pacaleste vrajmasul!" . insa uneori gandurile acestea pot veni si pentru a ne risipi in vreun fel. se poate sa avem asemenea ganduri atunci cand nu avem o ocupatie concreta si ne cuprinde lenea. Doamne ajuta!