Sa ne intrebam constiinta...

[fallen]

În prealabil postat de laurastifter

Da, sigur că este preferabil să-ţi faci procesul de conştiinţă în faţa duhovnicului sau în faţa unei alte persoane în care ai încredere, decât în cadrul unui interviu de angajare. :)
Felicitări pentru calităţile pe care le-aţi menţionat!!
Voi încerca să enumăr şi eu câteva calităţi şi defecte personale.

Calităţi:
1. credinţa neîndoielnică în Dumnezeu,
2. sinceritatea,
3. optimismul,
4. consecvenţa,
5. simţul umorului.
Desigur, toate calităţile menţionate se datorează iubirii lui Dumnezeu, fiind daruri ale Sale, iar nicidecum meritele mele.

Defecte:
1. încăpăţânare,
2. restanţă la smerenie (de exemplu, acum îmi este mult mai uşor să-mi identific calităţile decât defectele) :),
3. tendinţa de a uita ce am de făcut (de exemplu, uit că am de dat un telefon etc),
4. dezinteresul total faţă de activităţile care nu-mi plac sau mi se pare că nu-mi sunt utile,
5. tendinţa de a-i judeca (doar în gând) pe anumiţi semeni (de exemplu, pe atei sau pe cei duplicitari şi dispuşi să accepte compromisuri morale).

Calităţile pe care le-am menţionat se datorează lui Dumnezeu, iar defectele, lipsei mele de maturitate în viaţa spirituală. :)

Slăvit să fie Domnul!

Felicitari si tie pentru calitati. Esti "angajata"! Pot sa dau "copy-paste"? Am glumit.
(ma rog, intr-o firma de atei poti inlocui la pct. 1 cu incredere neindoelnica in mine insami" - cu toate ca nu chiar ok dpdv. moral, stim bine...varianta corecta e cea enuntata de tine). Dpdv al defectelor...nu stiu ce sa zic, daca e ok sa le dai pe fata sau nu, probabil depinde unde si cand, nu cred ca la angajare e bine sa spui de exemplu ca obisnuiesti sa uiti, sa intarzii, te lenevesti, sa te "prinzi"in activitati care-ti plac si sa le neglijezi pe cele care sunt importante in contextul respectiv, etc.
Nu stiu daca chiar toate calitatile pe care le poate avea un om se datoreaza exclusiv lui Dumnezeu sau sunt rezultatul (sau rezultanta) propriei vointe, ambitii, constiintei, moralitatii, tariei de caracter, rezistentei la ispite, educatiei duhovnicesti a fiecaruia, anturajului ( depinde unde a cazut "samanta", nu?). Desigur, daca ai dragoste nemasurata pentru Dumnezeu, toate iti vin mai usor, dar si dragostea asta presupun ca trebuie sa ti-o cultive cineva sau ceva in suflet, ori parintii, ori profesorii, ori preotul, ori vreun bunic, cine stie....

[luciand]

În prealabil postat de adam000

Cand cineva spune "preot", deja il numeste - numele lui este "slujitor al Lui Hristos", investit cu putere de Insusi Hristos.
Cand tu spui "persoane religioase (nu credincioase, ci doar religioase)" ..." care au comis acele acte de fariseism şi habotnicie" deja le-ai pus o eticheta persoanelor, prin prisma interpretarii tale a faptelor lor, deja este o judecata.

In fata Lui Hristos la judecata, oare tot asa ii vom vorbi despre slujitorii Lui?

Si spui ca asta este "discernamant duhovnicesc" in opinia ta?!...

Aşa cum am spus, exemplele pe care le-am dat sunt reale (îţi vine să crezi sau nu). Iar părerea mea este că aceste exemple sunt exact o mostră de iubire”abstractă”.
Nu că mi-ar plăcea mie (sau altora) termenul, dar el desemnează acea pseudo-iubire autosuficientă, în care nu-l poţi vedea pe cel în suferinţă de lângă tine. E starea în care te crezi îndreptăţit în orice ai face, iar ceea ce te îndreptăţeşte este tocmai viaţa ta „virtuoasă”, „obligaţiile creştineşti” pe care le îndeplineşti fără greşeală, toată tipicăreala măruntă care ţine de formă şi eludează fondul, care ţine de literă şi ucide duhul.
Faptul că cineva observă aceste lucruri şi le aduce în atenţie la rubrica „aşa nu!”, nu înseamnă că automat îl şi osândeşte pe omul care se comportă astfel. Trebuie să discerni între faptele bune şi cele rele, iar asta nu înseamnă nicidecum judecată în sensul de osândă. Exact asta spunea şi Sfântul Vasile cel Mare, să alegem tot timpul nectarul din flori, adică să discernem între lucrurile bune şi cele rele.
Iar despre preot (în general) ai observat bine că este un slujitor al lui Hristos şi al altarului. Dar este şi un slujitor al oamenilor, după cum le-a arătat Hristos ucenicilor în joia spălării picioarelor! Cel care vrea să fie mare, trebuie să se facă mic! Iar cel care se comportă ca în exemplul de mai devreme, se află în starea celui care împarte cele ale Stăpânului său, ca şi cum ar fi ale sale. „În dar aţi luat, în dar să daţi!”
Cât despre judecată, fiecare merge cu faptele sale, iar preotul este un mijlocitor între noi şi Hristos, tocmai pentru a ne feri de „abstract” în momentul mărturisirii păcatelor. Şi încă ceva şi închei cu vorbăria! Sacerdotul este Episcopul, preotul având doar un "mandat" limitat. Iar asta ar trebui să-i facă pe slujitorii altarelor să fie mai smeriţi şi să nu caute atât cinstea oamenilor aici pe pământ, riscând să piardă cinstea din Ceruri...

În prealabil postat de celmandru

... Mărturisirea și ascultarea cu mare, mare, mare luare aminte de duhovnic.
... Grija noastră trebuie să fie întâi la inima noastră. Cu rugăciune, și cu strădanie continuă de a înmuia inima, toate celelalte vor veni în dar de la Domnul dacă ne chinuim măcar un pic, să nădăjduim la Mila Lui.

Amin! Amin! Amin!

Si totusi, desi sunt cu totul in asentimentul tau pe ansamblu, am mari dubii, de fapt cred tare ca nu e a buna treaba cu chinuiala... Nu, nu de chin e vorba... Dimpotriva!
Pocainta nu e chin, frate. Unde e chin, lucreaza dracu nu Domnul!
Duhul Sfant este Mangaietorul. Iar cind renuntam pur si simplu sa ne tinem in corsajul obisnuintelor mintale ale mandriei, cand ne punem putin in paranteza ambitul si caposenia, imediat vine mangaierea si lucrarea e grea, de acord, insa nu e chin. Cand simt ca bate chinul la usa eu unul ma opresc si imi torn, ca sa zic asa, o galeata de apa rece in cap. Ceva nu e in regula. Ma nevoiesc eretic. Iti spun aceasta cu toata dragostea si m-as bucura sa cugeti o clipa la experienta ta personala si sa vezi de nu cumva e si la fratia ta asemanator cu experienta mea. Eu cred ca asa e la toti cei ce tanjesc dupa Dumnezeu, laudat fie Hristos Domnul in veci!

Viata crestinului nu este chin. Este nevointa, ceea ce implica pe Mangaietorul. Chin e doar supravietuirea in bambiliciul labirintic al mascariciului vrajmas, care ne poarta din placere in durere pana experiementam, tot mai chinuit, toata durerea.
Chinul e rodul pacatului, al bolii, al vrajmasului.

Domnul aduce in nevointa noastra, in viata fiecaruia si a comunitatii euharistice: pace, bucurie, rodnicie. AMIN!+

[fallen]

În prealabil postat de ioan cezar

Amin! Amin! Amin!

Si totusi, desi sunt cu totul in asentimentul tau pe ansamblu, am mari dubii, de fapt cred tare ca nu e a buna treaba cu chinuiala... Nu, nu de chin e vorba... Dimpotriva!
Pocainta nu e chin, frate. Unde e chin, lucreaza dracu nu Domnul!
Duhul Sfant este Mangaietorul. Iar cind renuntam pur si simplu sa ne tinem in corsajul obisnuintelor mintale ale mandriei, cand ne punem putin in paranteza ambitul si caposenia, imediat vine mangaierea si lucrarea e grea, de acord, insa nu e chin. Cand simt ca bate chinul la usa eu unul ma opresc si imi torn, ca sa zic asa, o galeata de apa rece in cap. Ceva nu e in regula. Ma nevoiesc eretic. Iti spun aceasta cu toata dragostea si m-as bucura sa cugeti o clipa la experienta ta personala si sa vezi de nu cumva e si la fratia ta asemanator cu experienta mea. Eu cred ca asa e la toti cei ce tanjesc dupa Dumnezeu, laudat fie Hristos Domnul in veci!

Viata crestinului nu este chin. Este nevointa, ceea ce implica pe Mangaietorul. Chin e doar supravietuirea in bambiliciul labirintic al mascariciului vrajmas, care ne poarta din placere in durere pana experiementam, tot mai chinuit, toata durerea.
Chinul e rodul pacatului, al bolii, al vrajmasului.

Domnul aduce in nevointa noastra, in viata fiecaruia si a comunitatii euharistice: pace, bucurie, rodnicie. AMIN!+

Exact asta am incercat sa spun si eu, cu alta ocazie.... imi pare rau daca s-a inteles altceva. Probabil ca vrajmasul mi-a impleticit "limba" si mi-au iesit alte vorbe din gura, dar va asigur ca ideea de baza era exact aceasta enuntata mai sus.