Harul nu se impartaseste doar prin Sacramente

[Decebal]

De multe ori am auzit pe ortodocşi vorbind despre har şi despre cum vine harul şi tot de multe ori am simţit ca subînţeles din partea lor că harul le vine ortodocşilor doar prin Sfintele Taine. Totuşi tot teologia ortodoxă, spre exemplu cea a lui Grigorie Palama sau a lui Simeon Noul Teolog, vorbeşte despre împărtăşirea harului şi chiar despre îndumnezeirea prin har dar în afara a ceea ce de obicei este denumit sacrament al Bisericii. Din punctul de vedere ortodox prin urmare harul dumnezeiesc nu se împărtăşeşte doar prin sacramente, iar dacă totuşi vrem să menţinem această poziţie că harul se împărtăşeşte numai prin Sfinte Mistere atunci probabil soluţia ar fi extinderea noţiunii de Sfânt Mister; îndumnezeirea prin har de care vorbeşte Grigorie Palama sau Simeon Noul Teolog este propriu-zis o experienţă tainică, misterică sau misterială chiar dacă ea are loc propriu-zis în afara unui sacrament administrat de Biserică.

Asta nu înseamnă că spun că harul sfinţitor şi îndumnezeitor lucrează pentru cei care nu sunt încorporaţi în Trupul Mistic sau Tainic al Bisericii prin Sfintele Taine, dar spun că ortodoxia învaţă, spre deosebire de ceea ce susţin mulţi iubitori de preoţi care taie frunza la câini, că harul, pentru cei încorporaţi în biserică şi implicit în viaţa sacramentală, nu lucrează exclusiv prin Sacramente.

Dacă există obiecţii ortodoxiste, sau ale celor care iubesc tăierea ortodoxistă a frunzelor la câini, sau ale unor încrâncenaţi, le aştept.

Fii bun si da-ne si cateva referinte concrete (o carte, un link ceva catre scrierile sfintilor amintiti) ca sa putem cugeta mai bine, te rog!

[Decebal]

În prealabil postat de ioan cezar

Fii bun si da-ne si cateva referinte concrete (o carte, un link ceva catre scrierile sfintilor amintiti) ca sa putem cugeta mai bine, te rog!

Din Tomosul Aghioritic [august 1340] redactat de sfântul Grigorie Palama

[...]nu suntem în neştiinţă cu privire la raţiunile mărturisirii celor propovăduite cu îndrăzneală pe faţă şi ale celor arătate mai dinainte în chip tainic în Duhul celor vrednici: unii fiind iniţiaţi în ele prin experienţă -- şi anume câţi pentru viaţa evanghelică s-au lepădat de agoniseala avuţiilor, de slava oamenilor şi de plăcerile care nu sunt bune ale trupurilor, dar nu numai aceasta, ci au întărit această lepădare prin supunerea faţă de cei ce au ajuns la vârsta lui Hristos, căci făcându-şi printr-o isihie fără împrăştiere răgaz pentru ei înşişi şi pentru Dumnezeu, ajungând prin rugăciune adevărată mai presus de ei înşişi şi, ajungând în Dumnezeu prin unirea tainică cu El mai presus de minte, au fost iniţiaţi în cele mai presus de minte --, iar ceilalţi prin respectul, credinţa şi afecţiunea faţă de unii ca aceştia. (Tomosul Aghioritic, prolog)

Oricine afirmă că unirea desăvârşită cu Dumnezeu se săvârşeşte numai prin imitare şi relaţie, fără harul îndumnezeitor al Duhului, ca la cei ce au aceleaşi purtări şi se iubesc unii pe alţii, iar harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu îl numesc o deprindere a firii/naturii raţionale care vine doar prin imitaţie, şi nu o strălucire suprafirească şi negrăită şi o energie dumnezeiască văzută în chip nevăzut de cei vrednici şi înţeleasă în chip neînţeles, acesta să ştie că a căzut, fără să o ştie, în amăgirea mesalienilor [...] Fiindcă toată virtutea şi imitarea lui Dumnezeu pe cât ne stă în putinţă îl face pe cel ce a dobândit-o capabil de unirea dumnezeiască, dar harul săvârşeşte însăşi această negrăită unire [...] (Tomosul Aghioritic, 2)

Oricine spune că lumina care i-a fulgerat pe apostoli pe Tabor e o nălucă şi un simbol care se face şi desface, dar nu există propriu-zis şi nu este o energie/lucrare dincolo de orice înţelegere a minţii, ci e inferioară intelecţiei minţii, acela contrazice în chip limpede opiniile sfinţilor. Fiindcă atât în cântările cât şi în scrierile lor, aceştia o numesc negrăită, necreată, veşnică, atemporală, neapropiată, inaccesibilă, infinită, nemărginită, nevăzută pentru îngeri şi oameni, frumuseţe arhetipală şi neschimbabilă, slavă a lui Dumnezeu, slavă a Duhului, rază a Dumnezeirii şi altele asemenea. (Tomosul Aghioritic, 4)

Dar atunci când se împărtăşesc cu simţirea şi cu mintea de un har şi de o putere duhovnicească şi supranaturală, cei învredniciţi văd cele mai presus de orice simţire şi orice minte ca să vorbim potrivit marelui Grigorie Teologul „cum ştie singur Dumnezeu şi cei care suferă lucrarea unora ca acestea”. (Tomosul Aghioritic, 6)

sursa: Sfântul Grigorie Palama, Scrieri, vol 1, editura Deisis, 2005, pag. 156-163

[Eugen7]

În prealabil postat de Decebal

Din Tomosul Aghioritic [august 1340] redactat de sfântul Grigorie Palama

[...]nu suntem în neştiinţă cu privire la raţiunile mărturisirii celor propovăduite cu îndrăzneală pe faţă şi ale celor arătate mai dinainte în chip tainic în Duhul celor vrednici: unii fiind iniţiaţi în ele prin experienţă -- şi anume câţi pentru viaţa evanghelică s-au lepădat de agoniseala avuţiilor, de slava oamenilor şi de plăcerile care nu sunt bune ale trupurilor, dar nu numai aceasta, ci au întărit această lepădare prin supunerea faţă de cei ce au ajuns la vârsta lui Hristos, căci făcându-şi printr-o isihie fără împrăştiere răgaz pentru ei înşişi şi pentru Dumnezeu, ajungând prin rugăciune adevărată mai presus de ei înşişi şi, ajungând în Dumnezeu prin unirea tainică cu El mai presus de minte, au fost iniţiaţi în cele mai presus de minte --, iar ceilalţi prin respectul, credinţa şi afecţiunea faţă de unii ca aceştia. (Tomosul Aghioritic, prolog)

Oricine afirmă că unirea desăvârşită cu Dumnezeu se săvârşeşte numai prin imitare şi relaţie, fără harul îndumnezeitor al Duhului, ca la cei ce au aceleaşi purtări şi se iubesc unii pe alţii, iar harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu îl numesc o deprindere a firii/naturii raţionale care vine doar prin imitaţie, şi nu o strălucire suprafirească şi negrăită şi o energie dumnezeiască văzută în chip nevăzut de cei vrednici şi înţeleasă în chip neînţeles, acesta să ştie că a căzut, fără să o ştie, în amăgirea mesalienilor [...] Fiindcă toată virtutea şi imitarea lui Dumnezeu pe cât ne stă în putinţă îl face pe cel ce a dobândit-o capabil de unirea dumnezeiască, dar harul săvârşeşte însăşi această negrăită unire [...] (Tomosul Aghioritic, 2)

Oricine spune că lumina care i-a fulgerat pe apostoli pe Tabor e o nălucă şi un simbol care se face şi desface, dar nu există propriu-zis şi nu este o energie/lucrare dincolo de orice înţelegere a minţii, ci e inferioară intelecţiei minţii, acela contrazice în chip limpede opiniile sfinţilor. Fiindcă atât în cântările cât şi în scrierile lor, aceştia o numesc negrăită, necreată, veşnică, atemporală, neapropiată, inaccesibilă, infinită, nemărginită, nevăzută pentru îngeri şi oameni, frumuseţe arhetipală şi neschimbabilă, slavă a lui Dumnezeu, slavă a Duhului, rază a Dumnezeirii şi altele asemenea. (Tomosul Aghioritic, 4)

Dar atunci când se împărtăşesc cu simţirea şi cu mintea de un har şi de o putere duhovnicească şi supranaturală, cei învredniciţi văd cele mai presus de orice simţire şi orice minte ca să vorbim potrivit marelui Grigorie Teologul „cum ştie singur Dumnezeu şi cei care suferă lucrarea unora ca acestea”. (Tomosul Aghioritic, 6)

sursa: Sfântul Grigorie Palama, Scrieri, vol 1, editura Deisis, 2005, pag. 156-163

Domnule Decebal, multumim pentru postarea inechivoca.
Consider ca acesta este un model de refinta pentru discutii oneste si obiective.


Slava Domnului. Minunat este Domnul intru Sfintii Sai!

[Eugen7]

În prealabil postat de Eugen7

Domnule Decebal, multumim pentru postarea inechivoca.
Consider ca acesta este un model de refinta pentru discutii oneste si obiective.
Slava Domnului. Minunat este Domnul intru Sfintii Sai!

Totusi, pentru evitatea echivolului scrierilor Sfantului Grigorie Palama, doresc sa reafirm in acest context, precizarea cu privire la aceste pasaje facuta pe alt topic.
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...3&postcount=46

In acest sens doresc sa subliniez lucrarea harului inainte si dupa Taina Sfantului Botez.
a) Pentru cei nebotezati harul se limiteaza la indemnul vietuirii firesti virtuoase, la pocainta a carei tinta prezenta este: Taina Sfantului Botez, invierea intru Hristos Iisus si inceput al hristificarii. Astfel pentru cel nebotezat harul nu poate nicidecum lucra hristificarea, sfintirea pe nivelul indumenzeirii.
b) Pentru cei Botezati, care au primit in ei pe Hristos Iisus cel care se salasluieste tainic in adacul inimii omului (minte), care incep viata duhovniceaca intru Hristos Iisus prin conlucrarea directa cu Hristos Iisus in mantuire... manifestata prin colucrea directa cu harul lui Dumnezeu in hristificare, doar pentru acestia este posibila indumnezeirea (prin har), doar pentru acestia este posibila congnitia luminii necreate (harul, energia lui Dumnezeu). Desigur ca Sfintele Taine mai ales Taina Sfintei Euharistii au un rol extrem de important in potentarea conlucrarii cu harul lui Dumnezeu ce are drept scop hristificarea omului in starea taborica: "nu mai traiesc eu ci Hristos Traieste in mine" (galateni)"

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

[Decebal]

În prealabil postat de Eugen7

Domnule Decebal, multumim pentru postarea inechivoca. Consider ca acesta este un model de referinta pentru discutii oneste si obiective.

Le aveam în minte de la bun început şi încă mai există multe altele. Poate unii nu credeau, însă după ce vor citi măcar câteva cărţi din cei pe care i-am numit, dar şi din alţii, vor înţelege că ceea ce am spus la începutul topicului este o învăţătură conformă cu Tradiţia autentică a Bisericii. Am dat un exemplu mai extrem, cum este cazul lui Palama, pentru a scoate mai pregnant în evidenţă adevărul din titlul topicului, însă lucrurile nu merg totdeauna atât de departe, pentru că majoritatea dintre noi nu suntem de aşa nivel spirituale şi de aşa chemări de la Dumnezeu. Fiecare om care este chemat de Dumnezeu este chemat între anumite limite între care se poate dezvolta; exemplul lui Palama nu este neapărat universal pentru toţi, ci în primul rând pentru cei de categoria lui spirituală (a "greilor" să zicem), însă opera lui este o foarte bună ocazie ortodoxă pentru a scoate în evidenţă necesitatea trăirii unei vieţi spirituale şi nu bazarea doar pe şmecheriile unora sau ale altora care îşi fac ei iluzia că au pus monopol pe Dumnezeu.

Evident că Dumnezeu nu lucrează doar prin ceea ce a experimentat Palama şi alţii ca el, dar aici avem în vedere contextul eclezial, sfinţit, sacru şi sacralizat al Bisericii lui Christos iar nu vreun context desacralizat, sărac şi sărăcit al unei secte protestante sau neoprotestante. Neavând nici acte veritabile de sfinţire, semn că nici nu au sfinţi cum sunt în Biserică, neavând harul sacramental preoţesc pe care ortodocşii îl au de la apostoli care şi ei l-au primit direct de la Christos, neavând nici backgroundul pe care şi l-a construit Biserica în 2000 de ani, neavând deci ocazia de a gusta nici măcar în vise ceea ce descrie Sfântul Grigorie Palama, sectele protestante şi neo- pun accentul pe o viaţă aşa zis creştinească dar care este lipsită de suflul sacramental şi de suflul mistic şi misteric al Sfântului Spirit. Din lipsa spiritualităţii autentice vine şi această alunecare pe panta emoţionalismului şi pietismului gol al penticostalismului; nu că anumite manifestări, sau cântări ar fi rele în sine, dar ele fac parte dintr-un sistem desacralizat care are o anumită nevoie de sacru veritabil dar nu are cu ce să şi-o acopere şi atunci apar aceste fenomene emoţionaliste de tip penticostal. Toate aceste alunecări protestante vin însă din căderea din harul sfinţitor al Bisericii, har care i-a fost dat chiar de Christos. În lăuntrul acestei vieţi de sfinţenie sacramentală pun şi înţeleg viaţa de asceză şi de mistică prtin care se poate împărtăşi har şi luminare dumnezeiască inclusiv în afara a ceea ce îndeobşte numim sacramente, după cum foarte clar mărturiseşte Sfântul Grigorie.

Alunecarea greşită care s-a făcut în ortodoxie şi de care în primul rând sunt vinovaţi ierarhii Bisericii din trecutul istoric este că s-a pus prea mult accentul pe acest har sacramental necorelat cu spiritualitatea autentică a omului, şi asta pentru că au existat şi încă mai există oameni care au vrut şi vor să creeze o dependenţă psihică sau psiho-religioasă a celor mai puţin luminaţi de Spirit faţă de ritualismul şi sacramentalismul Bisericii fără a lega aceste aspecte de observarea unei vieţi spirituale autentice. Tot felul de interese paraecleziale au prevalat în trecut şi mai prevalează chiar şi în ziua de azi, interese care i-au îndepărtat pe oameni de Spirit în favoarea a tot felul de puteri acaparate de ierarhii şi de preoţii care au transformat treptat spirtualitatea vie liturgică a Bisericii într-un ritual la care privitorii urmăreau interpretând într-o cheie magică, superstiţioasă evenimentele. Bineînţeles că ierarhii şi preoţii, sau măcar unii dintre ei, nu vor să recunoască pe faţă greşelile majore, sistematice care s-au făcut şi le-au făcut pe seama Bisericii Ortodoxe, însă ei fac într-o anumită măsură o astfel de recunoaştere indirectă prin apropierea pe care o manifestă faţă de ecumenism şi de ecumenismul protestant; oricât ar încerca să acopere adevărul ierarhii ortodocşi, cedările în faţa ecumenismului, şi mai ales în faţa celui protestant, sunt semne majore ale erorilor flagrante şi foarte grave care s-au comis de-a lungul timpului de clericii care au încetat să mai asculte de Spirit şi de Tradiţie şi au început să asculte de tradiţii omeneşti, de ei înşişi, de tot felul de pofte şi interese omeneşti.

[Tartaruga]

În prealabil postat de Decebal

Le aveam în minte de la bun început şi încă mai există multe altele. Poate unii nu credeau, însă după ce vor citi măcar câteva cărţi din cei pe care i-am numit, dar şi din alţii, vor înţelege că ceea ce am spus la începutul topicului este o învăţătură conformă cu Tradiţia autentică a Bisericii. Am dat un exemplu mai extrem, cum este cazul lui Palama, pentru a scoate mai pregnant în evidenţă adevărul din titlul topicului, însă lucrurile nu merg totdeauna atât de departe, pentru că majoritatea dintre noi nu suntem de aşa nivel spirituale şi de aşa chemări de la Dumnezeu. Fiecare om care este chemat de Dumnezeu este chemat între anumite limite între care se poate dezvolta; exemplul lui Palama nu este neapărat universal pentru toţi, ci în primul rând pentru cei de categoria lui spirituală (a "greilor" să zicem), însă opera lui este o foarte bună ocazie ortodoxă pentru a scoate în evidenţă necesitatea trăirii unei vieţi spirituale şi nu bazarea doar pe şmecheriile unora sau ale altora care îşi fac ei iluzia că au pus monopol pe Dumnezeu.

Evident că Dumnezeu nu lucrează doar prin ceea ce a experimentat Palama şi alţii ca el, dar aici avem în vedere contextul eclezial, sfinţit, sacru şi sacralizat al Bisericii lui Christos iar nu vreun context desacralizat, sărac şi sărăcit al unei secte protestante sau neoprotestante. Neavând nici acte veritabile de sfinţire, semn că nici nu au sfinţi cum sunt în Biserică, neavând harul sacramental preoţesc pe care ortodocşii îl au de la apostoli care şi ei l-au primit direct de la Christos, neavând nici backgroundul pe care şi l-a construit Biserica în 2000 de ani, neavând deci ocazia de a gusta nici măcar în vise ceea ce descrie Sfântul Grigorie Palama, sectele protestante şi neo- pun accentul pe o viaţă aşa zis creştinească dar care este lipsită de suflul sacramental şi de suflul mistic şi misteric al Sfântului Spirit. Din lipsa spiritualităţii autentice vine şi această alunecare pe panta emoţionalismului şi pietismului gol al penticostalismului; nu că anumite manifestări, sau cântări ar fi rele în sine, dar ele fac parte dintr-un sistem desacralizat care are o anumită nevoie de sacru veritabil dar nu are cu ce să şi-o acopere şi atunci apar aceste fenomene emoţionaliste de tip penticostal. Toate aceste alunecări protestante vin însă din căderea din harul sfinţitor al Bisericii, har care i-a fost dat chiar de Christos. În lăuntrul acestei vieţi de sfinţenie sacramentală pun şi înţeleg viaţa de asceză şi de mistică prtin care se poate împărtăşi har şi luminare dumnezeiască inclusiv în afara a ceea ce îndeobşte numim sacramente, după cum foarte clar mărturiseşte Sfântul Grigorie.

Alunecarea greşită care s-a făcut în ortodoxie şi de care în primul rând sunt vinovaţi ierarhii Bisericii din trecutul istoric este că s-a pus prea mult accentul pe acest har sacramental necorelat cu spiritualitatea autentică a omului, şi asta pentru că au existat şi încă mai există oameni care au vrut şi vor să creeze o dependenţă psihică sau psiho-religioasă a celor mai puţin luminaţi de Spirit faţă de ritualismul şi sacramentalismul Bisericii fără a lega aceste aspecte de observarea unei vieţi spirituale autentice. Tot felul de interese paraecleziale au prevalat în trecut şi mai prevalează chiar şi în ziua de azi, interese care i-au îndepărtat pe oameni de Spirit în favoarea a tot felul de puteri acaparate de ierarhii şi de preoţii care au transformat treptat spirtualitatea vie liturgică a Bisericii într-un ritual la care privitorii urmăreau interpretând într-o cheie magică, superstiţioasă evenimentele. Bineînţeles că ierarhii şi preoţii, sau măcar unii dintre ei, nu vor să recunoască pe faţă greşelile majore, sistematice care s-au făcut şi le-au făcut pe seama Bisericii Ortodoxe, însă ei fac într-o anumită măsură o astfel de recunoaştere indirectă prin apropierea pe care o manifestă faţă de ecumenism şi de ecumenismul protestant; oricât ar încerca să acopere adevărul ierarhii ortodocşi, cedările în faţa ecumenismului, şi mai ales în faţa celui protestant, sunt semne majore ale erorilor flagrante şi foarte grave care s-au comis de-a lungul timpului de clericii care au încetat să mai asculte de Spirit şi de Tradiţie şi au început să asculte de tradiţii omeneşti, de ei înşişi, de tot felul de pofte şi interese omeneşti.

Stiti ce mi-a raspuns un protestant cand am incercat sa-i vorbesc de mistica si asceza ortodoxa (asa saracacios cum m-am priceput)? Mi-a raspuns ca talharul de pe cruce s-a dus cu Domnul in Rai, si nu este canonizat de biserica. Deci pe ei nu ii intereseaza pur si simplu asceza sfintilor ci se ghideaza dupa oamenii simplii pe care i-a mantuit Domnul in Evanghelii fara sa fi fost sfinti sau mari asceti. Eu cred ca fiecare primeste dupa masura straduintei lui. Parabola cu tanarul bogat cred ca este foarte graitoare. Cand a intrebat ce sa faca pentru a avea viata vesnica, parea sa ajunga implinirea poruncilor pe care le facea din copilarie. Pentru desavarsire insa trebuia sa lase totul pentru a-l urma pe Domnul, iar asta nu putea face. Desavarsirea deci cere renuntarea la lume, lucru pe care putini il fac. Cei care insa raman in lume, se multumesc din start cu mai putin, este si cazul protestantilor. Ei nu au pretentia sa devina ca sfintii, ci se multumesc sa ajunga in Rai asa cum a ajuns talharul. Doar Dumnezeu ii poate judeca, cred eu.

[catalin2]

În prealabil postat de Decebal

Alunecarea greşită care s-a făcut în ortodoxie şi de care în primul rând sunt vinovaţi ierarhii Bisericii din trecutul istoric este că s-a pus prea mult accentul pe acest har sacramental necorelat cu spiritualitatea autentică a omului, şi asta pentru că au existat şi încă mai există oameni care au vrut şi vor să creeze o dependenţă psihică sau psiho-religioasă a celor mai puţin luminaţi de Spirit faţă de ritualismul şi sacramentalismul Bisericii fără a lega aceste aspecte de observarea unei vieţi spirituale autentice.

Eu nu impartasesc aceasta opinie in totalitate si ca dovada este ca inainte de Sfanta Impartasanie este Sfanta Spovedanie. Poate te referi mai mult la catolici, care nu se mai spovedesc intotdeauna inaintea impartasaniei lor (care nu e). La Sfanta Spovedanie credinciosul marturiseste faptele si daca nu e vrednic de Sfanta Impartasanie e oprit. Putem spune doar ca in unele cazuri e mai multa ingaduinta la spovedanie, dar asta vine pe fondul slabirii credintei adusa de secularism si ecumenism. mai e si problema inmultirii credinciosilor mai alea la orase, unde preotul nu mai are posibilitatea sa cunoasca pe toti cei din parohia lui. Bine, cu efort si interes poate face si asta.
Dar in ultimul timp mi se pare ca e chiar invers, se pune accentul mai mult pe credinta (nu dreapta credinta, ci credinta generala in Hristos, in sens protestant) si fapte, in detrimentul harului si Sfintelor Taine, din cauza patrunderii conceptiilor ecumeniste care aduc desconsiderarea protestanta a acestora. Ma refer in special al credinciosi.

[Tartaruga]

În prealabil postat de Decebal

Din Tomosul Aghioritic [august 1340] redactat de sfântul Grigorie Palama

[...]nu suntem în neştiinţă cu privire la raţiunile mărturisirii celor propovăduite cu îndrăzneală pe faţă şi ale celor arătate mai dinainte în chip tainic în Duhul celor vrednici: unii fiind iniţiaţi în ele prin experienţă -- şi anume câţi pentru viaţa evanghelică s-au lepădat de agoniseala avuţiilor, de slava oamenilor şi de plăcerile care nu sunt bune ale trupurilor, dar nu numai aceasta, ci au întărit această lepădare prin supunerea faţă de cei ce au ajuns la vârsta lui Hristos, căci făcându-şi printr-o isihie fără împrăştiere răgaz pentru ei înşişi şi pentru Dumnezeu, ajungând prin rugăciune adevărată mai presus de ei înşişi şi, ajungând în Dumnezeu prin unirea tainică cu El mai presus de minte, au fost iniţiaţi în cele mai presus de minte --, iar ceilalţi prin respectul, credinţa şi afecţiunea faţă de unii ca aceştia. (Tomosul Aghioritic, prolog)

Oricine afirmă că unirea desăvârşită cu Dumnezeu se săvârşeşte numai prin imitare şi relaţie, fără harul îndumnezeitor al Duhului, ca la cei ce au aceleaşi purtări şi se iubesc unii pe alţii, iar harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu îl numesc o deprindere a firii/naturii raţionale care vine doar prin imitaţie, şi nu o strălucire suprafirească şi negrăită şi o energie dumnezeiască văzută în chip nevăzut de cei vrednici şi înţeleasă în chip neînţeles, acesta să ştie că a căzut, fără să o ştie, în amăgirea mesalienilor [...] Fiindcă toată virtutea şi imitarea lui Dumnezeu pe cât ne stă în putinţă îl face pe cel ce a dobândit-o capabil de unirea dumnezeiască, dar harul săvârşeşte însăşi această negrăită unire [...] (Tomosul Aghioritic, 2)

Oricine spune că lumina care i-a fulgerat pe apostoli pe Tabor e o nălucă şi un simbol care se face şi desface, dar nu există propriu-zis şi nu este o energie/lucrare dincolo de orice înţelegere a minţii, ci e inferioară intelecţiei minţii, acela contrazice în chip limpede opiniile sfinţilor. Fiindcă atât în cântările cât şi în scrierile lor, aceştia o numesc negrăită, necreată, veşnică, atemporală, neapropiată, inaccesibilă, infinită, nemărginită, nevăzută pentru îngeri şi oameni, frumuseţe arhetipală şi neschimbabilă, slavă a lui Dumnezeu, slavă a Duhului, rază a Dumnezeirii şi altele asemenea. (Tomosul Aghioritic, 4)

Dar atunci când se împărtăşesc cu simţirea şi cu mintea de un har şi de o putere duhovnicească şi supranaturală, cei învredniciţi văd cele mai presus de orice simţire şi orice minte ca să vorbim potrivit marelui Grigorie Teologul „cum ştie singur Dumnezeu şi cei care suferă lucrarea unora ca acestea”. (Tomosul Aghioritic, 6)

sursa: Sfântul Grigorie Palama, Scrieri, vol 1, editura Deisis, 2005, pag. 156-163

Decebal,

In ce context/situatie au fost spuse cele redate de dvs. aici? Pentru ca la o prima vedere pare ca si cum ar fi dorit sa contrazica pe cineva ce se baza pe ratiune si a-i demonstra valoarea experientei/experimentarii mai presus de ratiune. Nu pare un discurs care sa doreasca sublinierea faptului ca Duhul Sfant se obtine si prin altele decat Sfintele Taine ci scopul discursului pare cu totul altul, de a se opune cunoasterii rationale a lui Dumnezeu. Ca si cum s-ar fi contrazis cu ceva filozof/filozofie ce era in favoarea cunoasterii prin ratiune. De aceea va intreb daca stiti cumva in ce context au fost spuse aceste cuvinte.

[Decebal]

Nu mai contează contextul acum, era un context ortodox, nu sectar. Faptul că era vorba despre o altă discuţie nu înseamnă că se anulează şi celelalte implicaţii pe care le are poziţia în sine. Dar aici vorbim despre un context ortodox, adică despre Biserica Ortodoxă, nu despre vreo sectă protestantă sau neoprotestantă unde li se pare lor că Duhul e peste tot şi l-au prins pe Duhul de picioare.