Sunt sfintii supraoameni ?

Sfintenia, din cate am inteles pana acum - urmarind aici topicul, precum si in afara lui, poate fi inteleasa in doua ipostaze: potential si implinire.
Ca potential: toti oamenii au "bagajul" ereditar de a deveni sfinti, macar ca toti avem trup si suflet, fiind fapturile Domnului.
Ca implinire, e starea la care ajung oamenii dupa multe nevointe si prin harul lui Dumnezeu.
Deci problema este, imi pare, de a face ce depinde de mine (in impreuna-lucrare cu Dumnezeu) pentru a fi "in act" ceea ce sunt deja in potenta.
Daca oamenii, mai exact daca omenitatea din homo sapiens nu ar avea si potentialul sfinteniei, atunci nu vad cum ar deveni cineva sfant. Nu pot deveni ceea ce nu sunt deloc. Nu pot deveni crocodil daca sunt doar om, si nu poate deveni om elefantul, chiar presupunind ca ar voi.

Ca sa devin sfant, prin harul lui Dumnezeu, se pare ca trebuie sa fiu deja, in potentialul sau virtualitatea omenitatii mele. "Fiti desavarsiti", spune Domnul, adica impliniti-va potentialul sfinteniei sau pur si simplu al omeniei dinlauntrul vostru. Aduceti pe toate ale voastre, inteleg ca spune Domnul, la masura (inaltimea) sfinteniei: trupul, insusirile sufletesti, faptele. Prin lucrarea curatiei, prin lucrarea intru smerenie. Peste care vine partea Domnului, prin Harul Sau.

Asadar, propunerea unui crestin de a se apuca de treaba pentru a deveni sfant, nu mi se pare deplasata in sine, caci crestinul deja este cu un pas mai nainte pe drum, cata vreme e botezat in Hristos, e parte din Biserica, e deja in locul cel mai potrivit pentru "germinatie".
Doar ca lucrurile se complica mult atunci cand trecem la treaba, cand incepem constient si voluntar (altminteri e doar inclinatie sentimentala, insuficienta sau chiar pagubitoare uneori), lucrarea intru sfintenie. Aici se dau bataliile cu sudoare, cu sange. Fie ca toti crestinii sa le poarte pana la capat, prin Mila Domnului nostru Iisus Hristos, laudat fie in veci.AMIN

[Daniel_7]

Prin aceasta postare ati explicat multe lucruri care nu se intelegeau pana acum.

În prealabil postat de ioan cezar

Asadar, propunerea unui crestin de a se apuca de treaba pentru a deveni sfant, nu mi se pare deplasata in sine, caci crestinul deja este cu un pas mai nainte pe drum, cata vreme e botezat in Hristos, e parte din Biserica, e deja in locul cel mai potrivit pentru "germinatie".

Doar ca lucrurile se complica mult atunci cand trecem la treaba, cand incepem constient si voluntar (altminteri e doar inclinatie sentimentala, insuficienta sau chiar pagubitoare uneori), lucrarea intru sfintenie. Aici se dau bataliile cu sudoare, cu sange. Fie ca toti crestinii sa le poarte pana la capat, prin Mila Domnului nostru Iisus Hristos, laudat fie in veci.AMIN

Corect ce spuneti,din punctul meu de vedere.Sa te apuci de treaba este un indemn si al Apostolului Pavel in Epistola catre Evrei 12:1.In versetele 2 si 3 din capitolul 12 ne indica si modelul si motivatia.In versetul 4,cu referire la bataliile pana la sange,se spune: ,,În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge." In versetele 5,6,7 Apostolul da un sfat extrem de important si explica si de ce iar in versetul 8 pune o concluzie dura.

In versetele 12,13,14,15 din capitolul 12 al Epistolei catre Evrei chiar se indica si un model de realizare faptica.

Spunti-mi va rog,in ortodoxism,cum anume procedeaza un om cand se decide sa mearga pe o asemenea cale?Nu ma refer la calugari sau preoti, acolo este o alta discutie.Ma intereseaza cum procedeaza un simplu credincios,care este implicat si in viata sociala.Dupa ce anume isi da seama ca merge pe calea cea buna, ca a urcat duhovniceste? Cu multumiri.

[dobrin7m]

/////mesaj sters//////

In primul rand va multumesc pentru precizari.Ati facut un gest curajos sa renuntati,in aceste timpuri,la un job bine platit.Sa va calauzeasca Dumnezeu pasii in continuare dar sa stiti ca nu toti vor lua acest gen de decizie.Mai ales cei care au de intretinut o familie.Este o fraza cheie in ce spuneti:,,Concluzia este ca omul in lume duce o lupta puternica pentru a putea sa ajunga macar sa se mantuie, nu zic de sfintenie, lupta cu duhul lumii care e mai puternic ca oricand , cu firea sa si cu duhurile necurate care nu dorm nici ele."

Eu inteleg ca dvs sunteti angajata in lupta cu pacatul in vederea mantuirii.Este o lupta grea,zilnica, ce va tine pana in ultimele clipe.Ati precizat mai multe actiuni pe care le-ati facut si reguli(spovedania,ascultarea de duhovnic)pe care le urmati.Aceste reguli/actiuni va dau o posibilitate spre mantuire sau va asigura mantuirea?Ma intereseaza foarte mult distinctia ca sa inteleg exact.

Ramin cu o intrebare:daca mantuirea este atat de greu de obtinut,mai ales cand esti ancorat in lume,cum poti totusi sa atingi sfintenia?Poate fi atinsa sau este doar teoretic o posibilitate cat timp esti in lume?Daca mergi pe acesta calea a mantuirii,conform invataturii ortodoxe,este calea doar spre mantuire sau este si calea spre sfintenie?Parintii Bisericii ce spun cu privire la acest demers al credinciosului,de a nazui spre sfintenie?Ce sfaturi dau?

[xanixade]

În prealabil postat de Daniel_7

Este sfintenia ceva de neatins pentru oamenii obisnuiti? Sau distanta dinre noi si un sfant este ca distanta dintre noi si Eminescu (de ex) ,un geniu care nu poate fi ajuns de ceilalti?

Mai este sfintenia un obiectiv pentru crestini,sau cautam doar mantuirea ?

Odata l-a luat Dumnezeu pe Sf. Antonie si i-a aratat un taran obisnuit si i-a zis : iata acesta este cat tine.

[sophia]

1. Mai intai ar trebui sa definim ce este sfintenia, pentru ca exista multe interpretari.
Si sfintenia este una vazuta de oameni si alta vazuta de Dumnezeu. Noua nis epare ca unul sau altul pe pamant este sfant (adeseori chiar automat), dar oare si Dumnezeu vede la fel? Poate ca El are alte criterii? Nu stiu.

2. Dumnezeu nu ne vrea sfinti, ci pur si simplu oameni, dar buni. Nicaieri nu a spus sa devenim sfinti. Nu stiu, eu nu vad mantuirea ca sfintenie.

3. Sfintii au puteri suplimentare de la Dumnezeu. Mi-a spus asta si un preot batran si mi-a spus ca noi nu putem face ceea ce faceau unii oameni acum 2000 ani. Sfintii au mai intai puterea de a rezista trupeste si sufleteste la multe.
Citind viata unor imi dau seama despre aceste puteri. Erau schinguiti, omorati si Dumnezeu ii readucea la viata. Ori El nu face asta decat cu cei putini la care vrea. Aceia primeau semne cu ceea ce aveau de facut, ce avea sa li se intample. Aveau cum se spune viziuni divine.

In concluzie: da, sfintii sunt supraoameni. Noua ne-a cerut Iisus Hristos sa fim mai buni, sa ne iubim unii pe altii si atat. Asta trebuie sa ne straduim si nu sa cadem in extreme si mandrii : "eu ma fac sfant".
Si parca...sfintii se fac dupa ce au trecut la Domnul si nu aici pe pamant.
Nimeni nu este si nu va fi sfant decat cu voia lui Dumnezeu.

[George.m]

În prealabil postat de xanixade

Odata l-a luat Dumnezeu pe Sf. Antonie si i-a aratat un taran obisnuit si i-a zis : iata acesta este cat tine.

Bun exemplu.
Sfantul Antonie cel Mare spune ca "Sfant se numeste omul curatit de patimi si de pacate. De aceea, cea mai mare izbanda a sufletului, care place lui Dumnezeu, este sa nu mai fie pacat in om".

Rugaciunea: Ajuta-ne, Doamne, in ziua aceasta, fara de pacat sa ne pazim noi, nu e rostita numai de monahi, ci si de noi, cei din lume. Ii cerem asta lui Dumnezeu, pentru ca stim ca pacatul ne desparte de El.
Vietuirea in lume nu presupune vietuirea in pacat, instrainarea de Hristos.
Razboiul se da in launtrul nostru. In inima poate fi raiul sau iadul, poate fi Dumnezeu sau diavolul, indiferent de locul in care ne aflam, in lume sau in manastire.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Spunti-mi va rog,in ortodoxism,cum anume procedeaza un om cand se decide sa mearga pe o asemenea cale?Nu ma refer la calugari sau preoti, acolo este o alta discutie.Ma intereseaza cum procedeaza un simplu credincios,care este implicat si in viata sociala.Dupa ce anume isi da seama ca merge pe calea cea buna, ca a urcat duhovniceste? Cu multumiri.

Of, daca as sti cu adevarat sa va spun, cu o certitudine care sa poata fi impartasita fara teama de greseala, de pacat... V-as spune cu bucurie.
Eu unul incerc sa ma tin de cele din Biserica, asa cum le impartasim cu totii la slujbe. In relatiile sociale, ce pot sa fac (si reusesc uneori) este: "Duhul umilit, inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi". Exersez aici, cu destule rateuri. Dar exersez zilnic.
De neinlocuit este pentru mine ascultarea de duhovnic. In Taina Marturisirii imi gasesc un reper distinct. Nu ma refer la ascultarea deplina (caci o incalc frecvent, din neputinta, apoi ma spovedesc iarasi si iar incalc si iar ma spovedesc ... cel putin in anumite zone ale neputintei mele) ci la hotararea mea de a ramane in Sfanta Taina.
Dar sunt totusi sigur de ceva: rugaciunea este indiciul. Cel putin petru mine. Acolo in starea de pocainta, cand imi da Domnul darul si inima mea nu mai e impietrita, acolo simt daca scad sau sporesc, macar pentru o vreme... Pe mine, sunt sigur, daca ma paraseste rugaciunea, sunt pierdut (asa ma simt in perioadele cand rugaciunea merge prost - si merge prost cand ma semetesc din nepasare porcina). Asa e cu mine, imi cer iertare ca nu pot raspunde mai bine la intrebarea Dumneavoastra.

Va multumesc pentru modul cum ati inteles sa raspundeti.Sinceritatea este o haina rara a omului in ziua de astazi.O sa va spun si eu ce cred,cat mai clar pot eu,avand aceleasi limite ca si dvs dpdv al luptei zilnice cu pacatul.Ma uitam ieri la o icoana cu Sfanta Paraschiva,frumos pictata,si am observat,pe langa impresionanta figura ascetica tipica picturii rasaritene,ca tinea in mana un pergament pe care scria un verset din Fericiri: ,,Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu!"(Matei 5:8).Vazind acest lucru mi-am amintit un verset din Profetul Isaia(40:21-25) unde Cel de Sus spune asa:

,,Nu stiti? N-ati auzit? Nu vi s-a facut cunoscut de la inceput? Nu v-ati gandit niciodata la intemeierea pamantului? El sade deasupra cercului pamantului, si locuitorii lui sunt ca niste lacuste inaintea Lui; El intinde cerurile ca o marama subtire si le lateste ca un cort, ca sa locuiasca in el. El preface intr-o nimica pe voievozi si face o nimica din judecatorii pamantului. De abia sunt saditi, de abia sunt semanati, de abia li s-a inradacinat tulpina in pamant; si El sufla peste ei de se usuca, si un vartej ii ia ca pe niste paie. "Cu cine Ma veti asemana, ca sa fiu deopotriva cu el? - zice Cel Sfant."

Cumva te blochezi cand citesti asa ceva.Daca asa este Dumnezeu,Sfant in esenta Sa,cum pot eu sa ma aseaman cu EL,sa incerc sa fiu desavirsit,sfant? Sfantul Grigore din Nyssa,comentand Fericirile spunea ca desi aparent nimeni nu poate sa-L vada pe Cel de Sus,prin despatimire,curatare interioara a inimii,care vine prin smerenie si pocainta,poate vedea lumina,chipul divinitatii, pus de Cel de Sus in fiecare om,creat dupa ,,dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra".

Toti Parintii Bisericii,toti ascetii din Pateric indeamna spre asta.Despatimire,smerenie,pocainta.Exact ce a lipsit omului mereu,posibilitatea de a vedea chipul dumnezeirii din el,eliberator si transformator.Primul pas spre sfintenie cred ca acesta este,o despatimire,o lepadare dura si fara oprire de buruienile pacatului ce cresc in noi.Daca ne gandim cate pacate savirsim zilnic,cu gandul,fapta sau vorbire ne ingrozim.Colcaim de pacate,despatimirea pana la obtinerea inimii curate pare un pod prea indepartat.Nu a spus nimeni ca drumul spre sfintenie este usor.Multi alergam spre mantuire dar putini spre sfintenie,asa cum remarca si dna Dobrin.Si asta cam arata cam cat putem noi ca oameni si cam cat reusim in mod normal.Daca ne-ar fi lasat Cel de Sus strict in faptele si putintele noastre eram teminati demult.

Omul care ajunge la acest indemn al Fericirilor cred ca a inceput sa calce pe greul drum spre sfintenie.Odata ce implineste acest lucru face voia Tatalui si implineste ce a spus Mantuitorul,marea porunca: ,,"Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau." (Matei 22:37).Exista dovada de iubire mai mare fata de Cel de Sus decat ascultarea prin lupta cu tot ce inseamna pacat?Oare cel care face asta nu urmeza sa-si iubeasca si semenii?Exista oare iubire egoista de Dumnezeu sau iubirea fata de EL implica si "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." (Matei 22:39)?

Iubirea de aproape.Cat de grea,cat de mult ne luptam cu noi insine.Nu doar iubirea normala,naturala, ci aceea care este cel mai greu de atins:iubirea aratata de Hristos.In Biblie se arata o cale de ajunge la desavirsire,care are la baza aceasta iubire predicata de Hristos,izvorata chiar in faptele vietii sale: ,,Dar Eu va spun: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc, ca sa fiti fii ai Tatalui vostru care este in ceruri; Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati?Voi fiti, dar, desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit."

Nu le-a cerut oare Mantuitorul Apostolilor: ,,Va dau o porunca noua: sa va iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii." (Ioan 13:34-35)? Nu punea Apostolul Pavel: ,,Acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea"(I Corinteni 13:13)? Nu i-a spus Mantuitorul lui Nicodim: ,,Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica"(Ioan 13:6)

Esenta lumii,esenta lucrarii Mantuitorului,acesta iubire transformatoare,lipsita de egoism,plina de sacrificiu,poate chiar dureroasa ca efecte in lumea asta.Oare cine reuseste asta,sa urmeze acest indemn,sa-si curete inima si sa iubeasca in acest mod,nu este oare pe drumul spre sfintenie? Nu din acesta dragoste divina pusa in om si aplicata de om iese lumina in lume? Multi incerca, cu greu, sa se lupte pentru mantuire.La acest tip de iubire sfanta parca nici nu ne mai gandim dar sa o mai si aplicam.Lumea si duhul ei parca ne-au intunecat de tot lumina pusa in noi.

Inima noastra,plina de pacat, parca si-a pierdut orice putere de a-L vedea pe Cel de Sus.Apostolul Ioan ne-a avertizat: ,,Vestea, pe care am auzit-o de la El si pe care v-o propovaduim, este ca Dumnezeu e lumina, si in El nu este intuneric. Daca zicem ca avem partasie cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu traim adevarul.Dar daca umblam in lumina, dupa cum El insusi este in lumina, avem partasie unii cu altii; si sangele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curata de orice pacat." (I Ioan 1:5-7).Nu ne-am impotrivit inca pacatului pana la sange,avea dreptate Apostolul Pavel,tot robi ai lui aratam ca suntem.Va las ce spunea Parintele Nicolae Steinhardt:

,,Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi; sau măcar a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi. Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii."

Sa ne ajute Cel de Sus ca prin pocainta si smerenie sa gasim drumul prin intuneric,luptand cu pacatul, spre o inima curata,spre lumina din noi,spre spre iubirea de Dumnezeu si de aproape,asa cum ne-a invatat Hristos.Atunci si doar atunci vom merge pe drumul spre sfintenie.Doamne ajuta.