Casatoria perfecta

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de paraschevaiasi

[font=Arial]Daca intr-o familie (cu copii) cei doi soti nu se mai inteleg, nu mai sunt in armonie, nu mai au aceleasi principii de viata, ce este de facut?!

Ce să facă oare mai bun decât: să pună osul la treabă şi să se înţeleagă!
*
Să îşi construiască armonia, smerindu-se! Măcar unul să se smerească, pentru început.
*
Să înveţe să se iubească în ciuda unor diferenţe între principiile de viaţă. Măcar unul să înveţe, pentru început.

Că doar a fi în armonie şi iubire nu înseamnă a ne fi clone unul altuia. Ci mai degrabă a renunţa la a-l târî pe celălalt în poftele şi patimile mele, în ciuda neplăcerii şi supărării pe care mi-o pot stârni nesatisfacerea nevoilor şi prinţipurilor (pe care le cred, ori poate că şi sunt deplin justificate, uneori).

Dar dacă liniştea, bucuria, puterea şi împlinirea vieţii mele atârnă prea mult de ceea ce face, spune, ori vrea celălalt,
atunci da, e foarte greu de trăit cu aproapele iar jugul căsniciei poate deveni unul foarte greu, de nesuportat.


*
Am descoperit că nu putem ierta pe cel de lângă noi (şi e lângă mine întrucât refuz ori nu ştiu să fiu aşa încât să fie cu mine)
întrucât voim ca el (sau ea) să se conformeze (deîndată!) credinţelor, convingerilor, nevoilor, scopurilor, aspiraţiilor, sensurilor noastre. Rămânem în supărare şi derută pentru că Universul, viaţa toată, nu se conformează nouă.

Nici pe Dumnezeu nu Îl putem ierta, din acelaşi motiv. Că nu voieşte să Se conformeze nouă, când batem din picior ci, parcă spre a ne face în ciudă, cu atât mai mult se îndepărtează (credem noi) şi ne lasă "la greu". Nu-i aşa?....

Nu, nu-i deloc aşa.

*
Pacea şi îmbogăţirea vieţii unei familii nu pică din pom, ci se construiesc, cu migală în şlefuirea de sine şi cu înţelepciune, cu răbdare şi încredere, cu acceptarea faptului că iubirea este un dar iar nu o proprietate a cuiva.
Să învăţăm mereu să ne tăiem voia proprie, mai întâi, de vrem să avem o familie sănătoasă şi frumoasă!
Iar pentru aceasta, musai să ne deprindem a pune în gânduri, la început şi pe parcursul lor, ca întrebare, cerere ori mirare, înălţarea prin cuvântul "Doamne!..."

*

"Doamne, omul ăsta iar a cheltuit banii... Doamne, eu ce mă fac acuma, că am de dat la şcoală banii pentru băiat... Doamne, ce-o să facem cu fetiţa, că e bolnavă iarăşi...Ajută-mi, Doamne, nu ne lăsa!"
"Doamne, nevasta mea iar a luat-o razna, precum îmi pare... Doamne, a făcut iar cutare şi cutare... Doamne, iar nu avem bucurie în casă... Ce să fac, Doamne? Cum să fac? Unde greşesc, unde nu fac bine? Ajută-ne nouă, Doamne, să trecem şi peste necazul ăsta! Doamne, învaţă-mă să fac voia Ta, Doamne smereşte-mă, Doamne nu mă lăsa!"

Când fiecare gând al nostru se împleteşte, umil şi plin de nădejde cu "Doamne!", iată, noi ne îmbisericim încontinuu şi le ducem pe toate, cu pace, în bucuria nădejdii învierii noastre şi a împlinirii ca oameni; păcătoşi cum suntem, nu-i vorbă, însă necontenit ai lui Hristos.
Când am pierdut răbdarea, când ne-au năvălit dracii cu tărăboiul furiei şi al poftelor smintite, când ne-a cuprins acreala ori deznădejdea, sau dimpotrivă, visarea nelegiuirii, când toate cele care ne păreau fireşti şi bune s-au spulberat prin fapta noastră sau prin a omului în care aveam, poate, cea mai mare încredere (soţul, soţia, copilul, părinţii etc.), atunci să ne prindem de Cer şi să spunem "Doamne!..."

Că nu degeaba a înviat Hristos!