Postul negru

[vsovivivi]

Continuare:

Dar defapt soluţia e problema, căci atunci când îi vine lui 'soluţia', la momentul culminant al furiei amăgite, se răzbună cu ea ca soldatul prost, ca robotul virusat, ca subalternul speriat, ca ştiinţificool sadic, ca muncitorul beţiv şi fumător cu ciocanu-n mână, ca ţăranul lacom şi fudul cu sapa-n mînă, ca şi copilul naiv ce vede jucării scumpe sau ca tânărul ce vrea la footbal sau la discotecă şi nu e lăsat de părinţi, şi îşi pune toată forţa, toată încrâncenarea, toată priceperea şi lepădând totul cu nepăsare: viaţa curată, orice iubire, viitorul luminos.. renunţând la tot ce avea bun ca boieru' ce-şi permite că doar nu el a muncit pentru ele, acuză lovind necruţător fără să-i pese că prin faptele astea şi el pierde tot, şi urând pe toţi până şi pe Dumnezeu ca neghina sinceră ţinteşte ca orbul încrezut exact viceversa de parcă dacă loveşte greşit, strâmb, viclean, în cine nu e de vină, atunci e mai mare şi mai tare şi mult mai bun.. exact ca dracool terorist ce se înmbracă în haină de miel ca să împrăştie neghină vopsită ca lucrare de foarte mare valoare 'duhovnicească'.

Deci e greu să găseşti ac de cojocul.. lui Iov, adică pardon, de cojocul lui.............. viceversa!

[vsovivivi]

"Domnul ne-a poruncit sa nu facem înaintea oamenilor nici milostenie, nici post, nici alte fapte bune, socotind acest lucru drept o cautare fatarnica a slavei desarte. Tatal nostru cel din ceruri, care este într-ascuns si vede într-ascuns (Mt. VI 1-18), nu binevoieste sa primeasca asemenea fapte. Dar nu numai porunca lui Dumnezeu ne cere sa ascundem vointa noastra launtrica de ochii straini, ci si instinctul duhovnicesc normal, ca un imperativ categoric ne interzice sa divulgam taina sufletului. Rugaciunea de pocainta în fata Celui Preaînalt este locul cel mai intim al duhului nostru. De aici vine dorinta sa ne ascundem ca nimeni sa nu ne vada, nimeni sa nu ne auda, ca totul sa ramâna între Dumnezeu si suflet. Asa mi-am trait primii zece ani ai pocaintei mele înaintea lui Dumnezeu". Arhim Sofronie.

"Inspirand si expirand aerul, punandu-si in miscare aripile si folosindu-si capul si celelalte madulare ale trupului, pasarea reuseste sa zboare, si altfel nici nu poate sa faca asta.

Nici inaltarea prin rugaciune catre Dumnezeu din biserici nu este cu putinta decat daca in noi se afla credinta, nadejdea si dragostea, care alcatuiesc capul duhului ce se inalta in zbor; starea cu cugetul inaintea lui Dumnezeu este inima, deschisa pentru primirea insuflarilor Domnului; pacea in toate este aripa lui cea dreapta; mintea neimprastiata, slobozirea de grijile si de impatimirile lumesti este aripa lui cea stanga; osteneala mersului la biserica si a starii in ea este partea din spate.

Daca vreuna dintre aceste dispozitii sufletesti lipseste, lucrarea rugaciunii se stramba ori se curma, dupa cum se curma, de pilda, zborul pasarii atunci cand ramane lipsita de o aripa. Fiecare poate face cunostinta pe propria piele cu acest fapt, daca va voi.

Oricine doreste si stie sa se roage se va intalni neaparat cu toate dispozitiile acestea, si fiecare om care se roaga cu adevarat le are deja pe toate. Cel care nu le are, inca n-a inceput sa se roage asa cum trebuie, iar fara rugaciune nu este viata, nu este inaltare catre Imparatie." Sfantul Teofan Zavoratul.

“În vremurile din urma, glasuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevarat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu întelepciune de oameni si nu vor face semne si minuni printre ei, ca în vremea de fata. Ei vor pasi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie si în împaratia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Parintii, care s-au proslavit prin semne” (al 4-lea raspuns al Cuviosului Nifon)”.

Deci creştinul nostru cel foarte apostol şi foarte teolog şi tot creştinul cu numele nu vrea decât să-şi dea liber la păcate cu competenţă în timp ce ţine toate de ochii gLumii. Poate fi ceva mai rău de atât? Păi se pare că a fost depăşit în viclenie însuşi satana ce se dezcompune... şi atunci dacă cu el este scris ce va fi şi ce se va alege de el, darmite atunci cu noi cei foarte mari... în fărădelegi? Întreb şi eu ca prostul... omul de azi nu mai are inimă, nu mai are suflet şi nu-i mai pasă ce va fi cu el după formula: ''om trăi şi om vedea.'' Păi dacă nu mai aveţi credinţă şi ea nu mai este credincioasă cum atunci veţi trăi?

[vsovivivi]

În prealabil postat de vsovivivi

Creştinul ar trebui să se revolte, să se răscoale, să lupte şi să se opună milei amăgitoare care-l înfurie şi-l grozăveşte.. ca să scape.

Dar cu ce să lupte? Păi..

Întâi omul se încântă cu păcatul, apoi în carul cu fete goale, tinere şi frumoase, el caută acul.

Cu acul ăla idolicesc el îşi coase pe chip sfinţenia coruptă cu care ademeneşte şi ispiteşte arătându-se frumuşel, puternic, vioi, drept, credincios, de nădejde, bun, plin de plăceri şi fericire, adică îşi pune pe el moda cea mai cool care-i asigură prilejul ivirii păcatelor şi punându-şi toată nădejdea în moda asta el se lasă dus cu ochii închişi în păcat nădăjduind în ac.
........................
Deci pe astea trei ar cam trebui să le postească omul ce se numeşte creştin:

1. Încântarea cu păcatul.. (ca să vadă, să ştie, să guste, să se lase sub slăbiciuni, să facă, să simtă cu simţul coruţiei fetele...)

2. Căutarea să arăţi cât mai frumos şi atractiv şi bine îmbrăcat şi curat pentru păcat făcut pe curat cu fecioare curate goale şi spălate, necdunoscute necunoscătoare... pentru bani şi pentru neputinţa ta deznădăjduitoare ca un cre-emo de foartă mare valoare.

3. Revolta amăgită, furia amăgită, mila amăgită, războiul smintit şi amăgitor pe care-l porţi ca prostul cu nădejdea ta, cu Iisus Cristos şi Cuvântul lui Dumnezeu, cu sfinţii, cu sfinţenia, curată, cu drepţii, cu nevinovaţii, cu fecioarele, cu copiii orfani, cu săracii... în loc să te revolţi pe duhurile rele din peştera cea plină cu tâlchari din inima ta!

Însă unii poate că se întreabă: ''..şi ce înseamnă aia să te încânţi?''

Păi e vorba de interesul viclean care stă în spatele oricărei dorinţe omeneşti, motivând hotărârea şi umplând vrerea cu putere 'grozavă', ajungând aşa grozav ca fariseul lăudăros mai ceva ca faraonul sau ca bogatul nemilostiv şi pururea necredincios şi neliniştit şi plin de griji 'vrednice' chiar înaintea lui Avraam.

Ea, încântarea, este ca fetele-bomboană, ca un material fin, plăcut vederii şi pipăirii, îţi alunecă degetul mare pe luciul respectiv, e ceva foarte artistic de parcă e vrăjit, drogat, apetisant, deochiat, atractiv, ca o creaţie plină de putere creativă ce răspândeşte minuni creative ce-ţi câştigă mintea, inteligenţa, interesul, defapt e o artă a 'dreptăţii', dar e o artă de clasă înaltă, e ceva de lux, exclusivist, înălţător, faraonic, fariseic, e culmea gastronomiei şi a perversiunilor viclene şi ascunse la un loc care la început se arată nevinovate, blânde, cu puteri tămăduitoare miraculoase şi cu o înaltă ţinută morală, ştiinţifică, dovedită... e ca o melodie din gură de sirenă, căci sirenele aveau coadă de peşte şi practic ele nu au cum să fie cunoscute ca fecioarele ce au căzut în păcat, el rămân o atracţie ce pare că nu poate fi pângărită... deci încântarea asta este defapt o neghină idolească vopsită, şi ea acţionează ca momeala din cârlig, prin câştig, îmbătându-te cu sporul satanicesc sportiv şi cu timpul nebuniei când eşti liber să faci ce vrei căci nu mai trebuie să te ocupi cu strânsul recoltei, cu semănatul, cu muncile gospodăreşti căci îţi pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă şi eşti prost dacă nu profiţi... deci e vorba de timpul fărădelegii şi al privilegierii când liber fiind de constrângerile trupeşti poţi să-ţi permiţi să te corupi şi să te ocupi de păcate şi plăceri ca vrerexy eregi care-şi pot permite războaie crunte pe seama supuşilor duse pentru trufia şi neascultarea lor şi a preşedinţilor şi democraţiei lor.


Pe scurt, e vorba de focul trupesc ce apare ori de câte ori ne frecăm buricele degetelor şi pieliţele de la unghii sau ne frecăn unghiile uhor pe helanca făcută din păcura viclenilor înrăiţi ca să iasă scântei şi fulgere mititele.

Oare nu e mai uşor şi mai drept să-ţi recubnoşti sincer greşala şi păcatul înaintea Domnului şi a celui păgubit decât să te revolţi şi să-ţi ceri îndreptăţire urlând ca din gură de şarpe cu tupe de mare mahăr care nu se sfieşte să prade şi să risipească şi să distrugă tot fiindcăţşi permite să joace la cacealma ultima lui carte... apărându-şi orgoliul nemăsurat şi desfrânat?

Aici e ceva mai rău ca moartea, e pieire, e descompunere şi dezvoltare... exact ca buruienile ce se hrănesc cu păcat, cu păcatul omului ca să se mândrească cu grăsimile lor şi cu puterea lor cică tămăduitoareoareoare!

Vai nouă..........

[vsovivivi]

Ca să poţi să te pocăieşti folosind psalmul 50 al regelui prooroc David e musai să-l legi cu încă 2-3 psalmi, ca să priceapă bine mintea ta.. şi să ajungi la Cuvântul din inima Ta împreună cu glasul proorocului ce strigă în pustie.

Cred că optim ar fi să citeşti în ordinea asta: psalmul 7, apoi 50, apoi 55, apoi 139 şi apoi 142.

Aceşti 5 psalmi pot să-ţi ofere o pocăinţă şi o îndreptare asemenea regelui David ca să poţi ieşi din fărădelegi şi să nu mai intri în ispită.. căci nimeni dintre cei 'vii', dintre mădularele tale, nu sunt drepţi-drepte înaintea Domnului, nu sunt vii, deci ''să nu mai intrii cu tine la.. judecată şi la 'curăţenie' drăcească!..

Peste toate păcatele astea pomenite mai sus pe firul acesta de discuţie şi în psalmi, în spatele lor dar şi în faţă ca un motor cu 6 cilindrii în V stă trufia cruzimii viclene, nedreptatea răutăţii!.. nebăgată în seamă şi neobservabilă lesne, care te duce şi te păcăleşte şi te amăgeşte mereu amăgind şi pe Dumnezeu în ascunziş prin spărtură:

-îţi poartă ochii după sulimeneala şi înfrumuseţeara poftei de a fi fapta rea, păcatul, cât mai plăcut-ă-e, îţi umple gura şi limba de venin, după paravan şi sub buze meştereşti capcane şi otrăvi, bârfe, minciuni, denigrări cu interes de împrăştierea neghinei vopsite ca să pui sare pe rană, benzină pe foc, spurcăciuni în mâncare, pietre în cale, goliciuni în ochi şi care te cheamă la a fii mai mare ca omul limbut, adică deşert, 'înşeleptul' care toată ziua lucrează făţărnicia în cămări sau în pustie înălţându-se pe sine şi care nu se va îndrepta niciodată... ci ca o putoare de mare valoare îşi slujeşte umbrei minciunii adică din credulitate ca un naiv cretin îşi ascultă îndemnurile mincinoase ale minţii trupeşti şi ale dreptăţii mortăciunilor făţarnice care se înfoaie şi se îngâmfă jertfiind idolilor şi nebuniei lor punând mereu pe alţii să facă ceea ce ei ar fi trebuit să facă.. de foarte multă vreme. Ei cred că dacă alţii vor face ceea ce lui i s-a poruncit atunci va fi şi el fericit şi mântuit, nu, ci asta este prostia cea numai absurdă a viermelui şi a omizii, a leneşului trufaş ce se crede înţelept nădăjduind în superstiţii şi într-un 'dumnezeu' de departe!

Practic e vorba de flocăiala ispititoareoare şi plină de cruzime necunoscătoare care 'te face', 'te curăţă' fără să-ţi dai seama silindu-te să faci toate păcatele fără oprelişti socotindu-le viaţă normală, aşa după cum te învaţă psihologii şi psihiatrii normalităţii să lepezi poruncile căci sunt anormale şi nenaturale şi nefireşti!

E vorba de cruzimea teoriei cărnăriei spurcate din care curge lapte şi miere, şi pentru care omul ce o are drept nărav gastronomic ales e gata să jertfească orice cu nepăsare de boier ce-şi permite!.. îşi permite orice fărădelege cu oricine răpind alintul şi răsfăţul ca şi copiii de bani gata desfrânaţi, de mici, iar săracii revoltându-se râvnesc şi ei acest autoalint blestemat.

Cine oare mă va alinta pe mine afară de Dumnezeu?
Şi la ce-mi foloseşte mie dacă mă va alinta omul şi mă va sluji dracool?.. ca să fiu plăcut de oameni.

Iar satana se asunde în filantropiile şi milele sociale!
În timp ce rânjetul sufletesc al omului nu e altceva decât cruzime şi viclenie şi batjocură la adresa oricui ca ''ciorbu' care râde de boala spartă... dracu şi omu' prost şi rău cred împreună că mă-ncântă primirea satanei şi aşa cred ei că mă sugestionează şi mă molipsesc, dar le răspund aşa: Nu mă-ncântaţi voi cu primirea satanei!.. şi vă râde până şi gLumea, vai de ea, căci satana e 'lumina' ei stînd în rânjala slavei deşarte... fiindcă niciodată gLumea nu l-a primit pe Hristos Lumina lumii... dar lumea viitorului Îl va primi, spre lauda ei.

[vsovivivi]

Este scris în Psalmi să urâţi răutatea şi strâmbătatea şi să nu vă asociaţi cu răutatea, deci ea trebuie urâtă.

Însă ura deseori îşi ia 'drept' tovarăş răutatea şi ispitite fiind la răzbunare din pricina că cineva susţine că e trădată o taină sfântă, că cică cineva e făţarnic şi caută slavă de la oameni dezvăluind, pârând ca să fie pe plac gLumii, iată că ele păcălite aşa se amăgesc şi se ispitesc la a se răzbuna fără milă, necruţător de crud şi de sadic din pricina că ele îţi confundă taina sfântă cu taina bogăţiei... păcatelor pe care o apără cu toată frica morţii... imaginii lor de sminţişori incoruptibili, ca pe banii din seif, ca pe comoara ascunsă în pământ.

Aşa îşi dau mâna, aşa se asociază ura cu răutatea, şi aşa făptuiesc nedreptatea!.. 'triumfând'.

Deci nu vă lăsaţi amăgiţi şi urâţi: ura, răutatea, viclenia, fărădelegea, strâmbătatea, învârtoşarea inimii, lucrarea făţărniciei, furtul, crima, deşertăciuna, hula...

Într-un cuvânt URÂŢI MINCIUNA şi nu vă asociaţi cu RĂUTATEA şi aşa veţi posti şi gura voastră nu va vărsa sângele Cuvântului, vărsare ce vine de la amestecul tainelor (cele sfinte cu cele păcătoase) pentru frica desconspirării averilor... păcatelor şi ispitelor nescoase la lumină, planurile trădării, viaţa lacomă şi plină de răpirea alinturilor de la fete ca să fiţi mângâiaţi de prorocul mincinos care vă gâdilă orgoliul gLumesc!..

Urâţi de moarte MINCIUNA şi nu faceţi răutate pentru ea!.. căci în ochi vi se născoceşte dorinţa nebună de cunoaştere nebună şi necuvincioasă a ceea ce nu este îngăduit a fi cunoscut şi nici a rosti întrebarea obraznică, şi în timp ce ochii caută cu tupeu nebun să cunoască fără să ştiţi de ei, pe ei se depune masca făţărniciei, a sminţişorului credul şi nevinovat care se dezvinovăţeşte învinovăţind prin lucrarea deznădejdii fataliste şi superstiţioase.

E ceva ca viaţa păguboasă trăită în credinţa învârtoşată spre idoli, falnică şi scrâşnitoare stând între credulitatea naivă şi necredinţa îndoielnică şi triumfătoare, veghind să nu cadă... şi plângându-şi de milă că cică nu are cale... de rezolvare, deşi nu se lasă umilită, ci punându-şi încrederea numai în sine, se laudă că munceşte şi că soluţia va veni sigur din superstiţia lui cea trufaşă, căci el crede prea mult numai în ceea ce vede ca în săţietatea neputincioasă a muşchilor lui... iar ce nu vede, aia fără credinţă crede... şi aia nu e de la Dumnezeu ci de la chipul cel necurat spre care tinde, căci şi-a născocit atractivitatea şi s-a visat apreciat şi alintat, ca un zmeu... de carton, tras pe sfoară de un copil... rău.

Nu vă asociaţi cu răutatea!.. şi nici cu asocierea vicleană ce vă încântă cu sporirea prosperităţii prin răutate.

[vsovivivi]

În prealabil postat de vsovivivi

Este scris în Psalmi să urâţi răutatea şi strâmbătatea şi să nu vă asociaţi cu răutatea, deci ea trebuie urâtă.

Însă ura deseori îşi ia 'drept' tovarăş răutatea şi ispitite fiind la răzbunare din pricina că cineva susţine că e trădată o taină sfântă, că cică cineva e făţarnic şi caută slavă de la oameni dezvăluind, pârând ca să fie pe plac gLumii, iată că ele păcălite aşa se amăgesc şi se ispitesc la a se răzbuna fără milă, necruţător de crud şi de sadic din pricina că ele îţi confundă taina sfântă cu taina bogăţiei... păcatelor pe care o apără cu toată frica morţii... imaginii lor de sminţişori incoruptibili, ca pe banii din seif, ca pe comoara ascunsă în pământ.

Aşa îşi dau mâna, aşa se asociază ura cu răutatea, şi aşa făptuiesc nedreptatea!.. 'triumfând'.

Deci nu vă lăsaţi amăgiţi şi urâţi: ura, răutatea, viclenia, fărădelegea, strâmbătatea, învârtoşarea inimii, lucrarea făţărniciei, furtul, crima, deşertăciuna, hula...

Într-un cuvânt URÂŢI MINCIUNA şi nu vă asociaţi cu RĂUTATEA şi aşa veţi posti şi gura voastră nu va vărsa sângele Cuvântului, vărsare ce vine de la amestecul tainelor (cele sfinte cu cele păcătoase) pentru frica desconspirării averilor... păcatelor şi ispitelor nescoase la lumină, planurile trădării, viaţa lacomă şi plină de răpirea alinturilor de la fete ca să fiţi mângâiaţi de prorocul mincinos care vă gâdilă orgoliul gLumesc!..

Urâţi de moarte MINCIUNA şi nu faceţi răutate pentru ea!.. căci în ochi vi se născoceşte dorinţa nebună de cunoaştere nebună şi necuvincioasă a ceea ce nu este îngăduit a fi cunoscut şi nici a rosti întrebarea obraznică, şi în timp ce ochii caută cu tupeu nebun să cunoască fără să ştiţi de ei, pe ei se depune masca făţărniciei, a sminţişorului credul şi nevinovat care se dezvinovăţeşte învinovăţind prin lucrarea deznădejdii fataliste şi superstiţioase.

E ceva ca viaţa păguboasă trăită în credinţa învârtoşată spre idoli, falnică şi scrâşnitoare stând între credulitatea naivă şi necredinţa îndoielnică şi triumfătoare, veghind să nu cadă... şi plângându-şi de milă că cică nu are cale... de rezolvare, deşi nu se lasă umilită, ci punându-şi încrederea numai în sine, se laudă că munceşte şi că soluţia va veni sigur din superstiţia lui cea trufaşă, căci el crede prea mult numai în ceea ce vede ca în săţietatea neputincioasă a muşchilor lui... iar ce nu vede, aia fără credinţă crede... şi aia nu e de la Dumnezeu ci de la chipul cel necurat spre care tinde, căci şi-a născocit atractivitatea şi s-a visat apreciat şi alintat, ca un zmeu... de carton, tras pe sfoară de un copil... rău.

Nu vă asociaţi cu răutatea!.. şi nici cu asocierea vicleană ce vă încântă cu sporirea prosperităţii prin răutate.

I-am vorbit Domnului de răutate căci omului şi creştinului degeaba-i vorbesc de la Dumnezeu căci numai Hristos poate pricepe şi se lasă cu adevărat în umilinţă ca să înveţe în noi pentru iubirea de Dumnezeu cu sfinţii, drepţii şi oamenii.

Şi dacă i-am vorbit de ură şi asocierea cu răutatea poate vrem să vedem acum ce este acea ura şi răutatea şi asocierea lor în fpata necurată a blestemului şi împlinirii lui prin răzbunare pentru bucuria de răul altuia spre slava sofismului ispitei egoiste şi molipsitoare.

Pentru ca să pricepem mai bine trebuie să ne gândim ca avem un vas cu pământ în care creşte un pom sălbatic altoit de Dumnezeu şi mai avem în pământ o râmă cu multe inele, furnici şi o omidă flocoasă cu multe picioruşe care s-a suit pe acest pom pentru că a văzut că i s-au frăgezit frunzele.

Omul care a pus pomul ăsta în geam, nu ca să-i mânce roadele ci ca să fie privit şi admirat de trecători a depus prin fapta sa murdară mult păcat la rădăcină şi acesta s-a depus în râmamona cea plină de inele care cu cât o tai cu atât se multiplică, în furnicile care şi-au făcut muşuroi pe păcatele sădite de om, şi fireşte că în omida care auzind că frungele s-au frăgezit s-a suit cât mai sus pe pom ca să fie cea mai admirată pentru funcţia ei înaltă şi pentru viaţa fără griji la loc luminos şi plin de verdeaţă şi crudităţi.

Acuma să vedem de unde vine ura şi asocierea cu răutatea şi ce înseamnă ele?

Râmamona văzând că pământul din vas se transformă în muşuroi şi că acesta devine ca un supermarket plin cu de toate şi văzând că pomişorul sălbatic îşi întinde rădăcinile se teme că nu o să-i mai ajungă pământul. Şi privind ea la asemănarea ei mai flocoasă şi mai frumoasă, la omidă, se umple de nemulţumire pe Dumnezeu creatorul şi de pismă pe poziţia înaltă a omidei care iată că niciodată nu o roade grija că inundarea vasului o să-i provoace înnecare. Deci râmamonei îi e foarte ciudă pe omidă şi-i poartă pică, din frică, invidie şi pismă... căci numai la ea se uită toţi trecătorii, la omidă.

Omida, ştiind cât suferă râmamona acolo jos, ca să-i facă în ciudă, cere de la trecători ca miloaga pateu, şi cu pateul acesta îşi unge câte două frunze aşa cum ai unge două felii de pită cu unsoare pe interior făcând un sanwitch, şi mănâncă apoi cu poftă mare aşa încât s-o vadă râma şi furnicile dar casnicul să nu vadă şi să nu ştie ce are sanvitch-ul la interior şi lăsându-l să creadă că ea mâncă numai frunzele coapte şi prea bătrâne şi galbene ajutând astfel lucrarea de creştere.

Furnicile culeg sudoarea omizii gâdilând-o, căci secreţiile omizii au un gust dulce ca mierea, dar nu e miere ci e fiere, şi sudoarea aia o stârng în muşuroiul de la umbra pomişorului.

Şi de unde vine atunci ura sofisticată şi asocierea cu răutatea pentru fapta beroică a nedreptăţii?

Păi ea se naşte din putoarea nerepetoare de mare valoare egoistă şi se asociază din egoismul viclean pentru speranţele deşarte cu răutatea căci răutatea nu e altceva decât o superstiţioasă deznădejde fatalistă care îşi pune speranţa în blestem, rostind ea blestemul cu superstiţie idolească pentru ca să nădăjduiască în împlinirea lui de către idoli şi slujitorii lor ascunşi de parcă l-ar împlini dreptatea Domnului şi ca apoi să se bucure şi el de răul altuia săvârşit de alţii, de cei păcăliţi de el, participînd foarte frumos aranjat la comemorarea bine sulimenizată a răzbunării fericiţi în iluzia închipuirii credule că ştiu ei că cică Dumnezeu a minţit şi că cică dragostea Lui curată şi lucrător-tainică pentru slava Lui cea altruistă şi milostivă nu e altceva decât egoism.

Şi această minciună şi ură şi răutate se trage de la cei care au interpretat scriptura susţinând că Adam şi Eva a fost blestemat de Dumnezeu după ce au păcătuit şi s-au dezvinovăţit nevăzând că Domnul a făcut dreptate omului şi creaţiei Sale, resădindu-le în suflete nădejdea pierdută a credinţei în mântuirea lor. Deci a făcut un act de dreptate şi nu un act de blestem, căci omul primise împreună cu şarpele să sădească în creaţie blestemul prin iubire spurcată, vicleană şi spurcăcioasă şi prin neascultarea şi renegarea lui Dumnezeu.

[vsovivivi]

Dacă am vorbit de ura care-şi găseşte tovarăş de răzbunare tocmai răutatea, acuma să vedem ce anume lipeşte ura de răutate ca să se răzbune ele împreună cu viclenie împlinind blestemul şi lepădând binecuvântarea.

Păi proorocii ne vorbeau despre un semn, un simbol al mândriei, notat astfel: &&, care este un copil al semnului 666, care este un copil al satanei ce sulimenizează tăinuind păcatul la nivel de gaşcă mică, mijlocie şi mare, adică un fiu mare după chipul şi asemănarea păcatului mic.

Şi ce avem deci? Păi avem dreapta ură&&răutatea dreaptă = sofismul infiltrat care răstoarnă interesul cel bun al binecuvântării spre interesul împlinirii blestemului făcând în aparenţă pe placul interesului divin.

Şi să vedem cum se traduce această bârnă de piatră inerţială împinsă de înţelepciune în voire şi în interes ca să vadă pofta perversă împlinită... păi acest simbol && se traduce foarte simplu: e învoiala pe târgul gLumesc de cuvinte prin care omul se lasă rob păcatului primind ispita, ca să-şi preschimbe privirea asemenea regelui Irod într-o scursură sau într-o descărcare nervoasă după vorba cea 'înţeleaptă' a beţivilor: '..nu contează', 'nu-i bai', 'ce dacă', 'ce contează'... care în aparenţă se referă la grijile vieţii dar în taină ea se lipeşte de om ca un şarpe mândru şi lipicios pentru a socoti că nu contează că păcătuieşti, cât păcătuieşti, căci oricum mori sau dacă nu mori atunci Dumnezeu te iartă oricât ai păcătui.

Aşa este Dumnezeu te iartă oricât păcătuieşti şi orice păcat ai săvârşi dar tu, tu dacă ai păcătuit nu contează cum te prezinţi apoi? Nu contează cum ţi-e inima şi sufletul şi haina când se va vedea clar în lumină, când se va vedea toată viaţa ta?

Pentru unii însă e invers, contează tot textul până la exasperare, ei ţin seama în mod perfect de fiecare chichiţă, de fiecare sens din text, şi se ceartă pe fiecare virgulă, susţinând sus şi tare că fiecare literă, şi virgulă, şi punct, şi spaţiu, şi aliniat... contează. Dar asta nu o fac ei ţinând seama de porunci şi de Domnul care a zis despre cirta şi iota care nu vor trece şi că cine le va desfinţa, mic se va chema în împărăţia cerurilor. Şi atunci de ce susţin ei atât de pătimaş exactitatea şi corectitudinea textelor? Pentru că le trăiesc şi le împlinesc întocmai? Nici-vorbă, ci doar pentru că şi-au idolizat bârna care ţine 'cortul lui Moise' care ascunde păcatele învoite şi nărăvite după cuvîntul &&: nu contează, nu-i bai, ce dacă, ce contează... şi astfel ei în ascuns se răzbună împlinind cu viclenie blestemul căci au lepădat primirea binecuvântării.

[vsovivivi]

Binecuvântarea şi bbblestemul sunt un fel de proorocie... şi dacă Domnul a cerut omului să mănânce numai din binecuvântare, omul lepădându-se a poftit să mânce şi din blestem şi a mâncat chiar cu preţul morţii, crezând el că cică nu se va împlini... oricât va păcătui. EROARE!.. şi astfel a aflat că a păcătuit şi va muri... dar culmea este că nu s-a pocăit atunci când a aflat... ci ca credulul a mers mai departe cu superstiţiile şi halucinaţiile lui, crezându-se tot mai mare cât era superstiţia de mare şi tot mai bun cât era superstiţia de bună... idolii lui cu care s-a încurcat şi s-a blestemat.

Blestemul este voirea cea rea ce vine din ură asociată prin viclenie cu răutatea şi pe care omul îl rosteşte sperând să-l împlinească ispititorul, dar e invers, ispititorul îţi stârneşte blestemul prin ispită, te duce cu ce-ţi arată, şi omul îl împlineşte răzbunându-se pe nedrept.. deobicei pe iubire, pe aia curată şi pe împlinirile ei sfinte, ca să se bucure că a scăpat de insistenţă împreună cu sporul ce vine de la putoarea nerepetoare de cea mai mare valoare, căci el nu vrea nicidecum să i se repete lui mustrarea cea aducătoare de binecuvântare şi viaţă sfântă în el prin îndreptare, ci dacă a muncit atunci e bai, căci tot ce a făcut îşi revendică de parcă singur a făcut totul şi se laudă că singur le va face pe toate în timp ce se mândreşte pe moment cu capacitatea, competenţa, talentul, diplomele, poziţia ierarhică şi cu problematica în curs de rezolvare, defapt el e un hoţ de merite din trecut, de faimă şi lăudăroşenie din viitor şi de şefie din prezent şi toate astea ca să fie cât mai mare prin egoism şi altruismul egosit al slavei deşarte pentru ca părându-i-se că-i mare să-i revină încrederea şi să nu se mai teamă din pricina că se ştie atât de handicapat, prost şi neputincios şi neştiutor... însă asta i-a băgat şcoala în cap, că cică el trebuie să se descurce singur şi să facă totul singur... iar dacă eşti singur în munca ta cum atunci mai eşti credincios şi cum lucrezi împreună cu harul Domnului dacă vrei să faci singur? Cum? Deci ferească-ne Dumnezeu de munca omului căci omul cade uşor în judecăţi egoiste şi fură toate meritele tuturor, iar dacă poate, şi banii şi tot ce prinde, pradă, răpeşte şi violează fără niciun regret.

Însă dacă-l vezi politicos şi plin de cuviinţă şi curat la exterior sau smolit ce să caină să ştii că e fariseu făţarnic şi se preface perfect că nu se preface deloc căci în ascuns e vorba de pofta păcatelor, de plăcerea spurcării, de cruzime şi sadism... şi astfel omul spurcă fără să ştie, sau preferând să creadă că nu ştie ce face, aproape tot timpul, ochii lui caută femele frumoase şi tinere chiar necurate cu care să se împreuneze ca un tată, ca un şef, sau dacă e foarte pervers, atunci nu mai contează cu cine ci important îi e să se satisfacă cât mai mult, să bea cafea, să fumeze, să mânce carne şi fripturi bând bere, vin sau 'tărie' în timp ce face sex cu ficele sale, cu băieţii săi, cu mamele, cu sorele, cu vecinele, cu colegele, cu fraţii, cu copiii sau chiar singur cu animalele sau cu obiectele ce i se potrivesc... şi abea aşteaptă să-şi închipuie şi să descopere, să se descopere ca să vadă ceva ca un martor corupt şi corupător din poziţia de sminţişor, din ascuns, ca să-i placă şi lui şi să se simtă adult prin adulter, să revadă impreunarea cu toţi la un loc însă folosind soţia, prietena, iubita... sau ce îi oferă prilejul... internetul sau filemele sau revistele sau închipuirea proprie sau creativitatea căci de multe ori se crede artist şi creator... când defapt nu e artist ci e peşte, proxenet, fotbalist, sportiv, jmecher, jucăuş... dj, ornamentalist dansator, cântăreţ care face atmosferă distractivă... spune bancuri, poveşti, basme, e dezinvolt şi jovial... e simpatic, e cool... şi din ascuns priveşte şi potriveşte ca sminţişorul, e mort după păcate şi după păcătuire...

Şi cum spurcă?.. Păi spurcă numa' din cuvinte şi priviri, adică prin privire i se scurge mândria şi perversiunea, prin ochi, în timp ce are mici erecţii şi descărcări, sau dacă e mai versat, se spurcă doar în interior fără să apară scursuri şi descărcări, le trăieşte numai cu ochii şi inima stricând tot ce-i iese în cale... căci nu-i mai pasă crezând că nu contează, sau nebunul iată-l că a ajuns la revelaţia, la descoperirea, la desăvârşirea de a socoti şi a crede că păcatul nu-i păcat şi îndoiala nu-i mândrie ci iată el a izbutit şi a devenit un înţelept care înţelege neputinţele oamenilor şi-i acceptă pe toţi tolerând totul fără probleme... păi nu e vorba de oameni ca inacceptabili ci de năravurile lor spurcăcioase.

Şi astfel se spurcă şi se blesteamă tot pământul pe care merge el plin de tupeu şi trufie şi tot văzduhul şi locul se spurcă şi tot ce atinge şi pipăie el cu ochii şi mâinile şi cu toate simţurile plimbându-se de colo colo ca să se 'odihnească' şi să viziteze sau ca să-şi împlinească 'râvna' credincioasă, habodnicia de tip top model în smerenia şi politeţea de faţadă.

Deci iată cum omul încă de la început a preferat să creadă că binecuvântarea e blestem şi istov iar blestemul e binecuvântare, viaţă şi libertate. Poate cineva să-i scoată omului învârteala asta din cap? Nu ştiu. Şi dacă el însuşi nu vrea şi nu se lasă... atunci ce să-i facă Domnul?.. să-l iubească cu dea-sila? Îl lasă liber împreună cu animalele şi duhurile necurate... dar omul nu e ca animalele, ca fiarele, ca dracii, omul e mult mai blestemat... şi nu de Dumnezeu, ci de propria lui viaţă şi gură spurcată şi de propria lui poftă perversă lacomă, căci omul e lacom şi egoist cu mintea, cu burta, cu gusturile, cu ochii, cu tottottot si peste asta se mângâie păcătuind mândru de viclenia interesului tuturor păcatelor care se arată atît de nevinovată credulului de mai mai că-ţi vine şi ţie să crezi că cică toţi făţarnicii şi prefăcuţii sunt defapt credincioşi şi drepţi învăţători şi exemple bune de urmat, ferească Dumnezeu. Dacă nu le-ai da bani mereu pentru nimic, te-ar mai iubi şi ajuta vreunul? De aia se bucură ei când te văd căci ei ştiu că tu eşti o sursă de venit pentru ei, te iubesc fiindcă le iei marfa.

[vsovivivi]

Omul se dă mereu victimă vrednică, un sminţişor important, şi se caină şi se plânge că nu mai poate, nu mai suportă, nu mai rabdă, şi deznădăjduindu-se ca să se laude cu împlinrea interesului propriu şi personal luat drept poruncă divină, el ajunge într-o stare fertilă judecăţilor egoiste şi atunci îşi spune ceva urât despre altul dezvinovăţindu-se acuzând şi gata, se mânie şi furios ca o fiară scoasă din minţi, ca o fiară închisă sau una hăituită şi încolţită sau rănită, ca o ţintă vie ce vrea să scape, îi vine foarte uşor să blesteme şi să se răzbune aruncând cu pietre sau înjurând, pomenind spurcăciuni şi urlând şi lovind şi spărgând şi bătând... şi iată aşa se scurg spurcăciunile din mintea, din inima şi din pântecul omului afară, aruncând sufletul din lac în puţ, corcind lumina ochilor cu spurcăciunea... şi asta fiindcă omul e foarte supărat şi foarte supărăcios şi încruntat permanent şi încordat speriat şi disperat, făţarnic şi prefăcut ca să acopere interesul păcatelor, şi ţine cu viclenie şi şantaj supărarea ca să iasă întotdeauna nevinovat şi mai deştept şi nu e mulţumit până ce împlineşte blestemul de tot... fiindcă cică aia vrea voirea lui, şi dacă aia vrea voirea atunci e musai ca să ducă la capăt voia asta, aia ce-i vine lui, aia ce-i izbucneşte din autovictimizarea vrednică, şi nu se lasă, se ambiţioneză şi ca un tanc mârâind, scuipând şi scoţând fum, calcă totul în picioare nepăsându-i decât de interesul personal, de 'curăţenie' şi te 'curăţă' complet... de orice împăcare... căci îi place cearta, scandalul, rostirile pătimaşe, batjocura, ironia, şantajul, lupta vicleană, răutatea, răzbunarea răului cu mai rău, şi nu se lasă cu una cu două, ci se simpte păcălit şi fraierit sminţişorul vrednic, şi spunându-şi că a fost un fraier... nu rabdă ci i se umflă ochii, venele şi face mai rău ca dracii, căci se miră şi ei de ce e în stare să facă un amărât de om... pentru tot felul de nimicuri din lene şi importanţă de sine... şi îi pasă doar cu ce rămâne la sfârşit... cu credinţa că a fost păcălit şi că cineva i-a făcut lui rău, bănuind mereu că cineva îi vrea răul şi cu aia rămâne, că i-a făcut rău... şi se victimizează mereu cu frica asta ca nevinovatul, ca sminţişorul.

Tot la fel i se întâmplă când munceşte ceva şi nu-i iese, sau când se joacă şi pierde, sau când se simte el păgubit... dar la Domnul nu se gândeşte niciodată... şi nu-i pasă câte sticăciuni îi face lui Dumnezeu şi lui însuşi... nu-i pasă, iar dacă-şi aminteşte de Iisus, dacă-i vine în minte ceva duhovnicesc, o vorbă, o imagine, o poruncă, un cântec, orice lucru bun, îi sare ţandăra şi e foarte deranjat urând brusc răzbunându-se pe tot că cică a fost scos de la preocupările lui importante: distracţia gLumii şi pierderea vremii cu multe deodată (vise şi speranţe deşarte, plăceri de om nebun).

[vsovivivi]

Hey gipsy, spune-mi cu cine te măreşti ca să-ţi spun ce eşti!.. că cine te crezi se vede.