Cu si despre Parintele Teofil : "Intalniri cu oameni iubitori de Dumnezeu"

[cristiboss56]

Floarea nu poate fi comparată cu nimic altceva. Floarea e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta. Adică ceva ca noi, ca fiecare dintre noi, nu mai există în lumea aceasta, suntem ceva unic. Aşa că există o legătură între flori şi oameni. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta, şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem rostul acesta de la Dumnezeu: să înfrumuseţăm pământul, să aducem ceva din cer pe pământ, să înmulţim ceea ce este frumos, să înflorim aşa cum înfloresc floriile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare înfloreşte prin firea ei, ea nu are cum să se gândească să înflorească pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce este frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi mai ales îi desfată pe cei la care ajunge.
O floare înfloreşte pentru ea, în primul rând, pentru că aşa există, dar înfloreşte şi pentru oamenii care vin în legătură cu ea. Oriunde ar fi, o floare înfloreşte. Există o floare care se numeşte „floarea-reginei" sau „floare-de-colţ". Creşte pe munte, în locuri la care se ajunge greu şi de aceea este văzută de puţini oameni. S-ar putea întâmpla să nu ajungă nimeni la floarea-de-colţ; şi ea totuşi înfloreşte, pentru că e în firea ei să înflorească, pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu. Dar când ajunge cineva totuşi la ea, înseamnă că a înflorit şi pentru acela care o vede şi care o culege. Aşa trebuie să fim şi noi. Fiind în noi ceva unic, trebuie să avem şi ceva din gingăşia unei flori. De altfel, şi florile sunt de mai multe feluri. Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, aşa de mare, plăcut mirositor, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea lui, prin parfumul lui. Sunt însă şi flori plăpânde, de exemplu ghioceii, brânduşele – nuşcelele, cum le mai spune pe aici - sau viorelele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi ce parfum minunat au, mai ales în buchet! Te desfată, pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi, să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie, să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gingăşie, să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie, să avem deci smerenie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu, să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă parfumul lor în jur, să avem şi noi „miros de bună mireasmă duhovnicească", să oferim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim.

Spor de bucurie şi de mulţumire
Când aducem lui Dumnezeu florile pe care le-am primit de la alţii, zicem cumva ca la Sfânta Liturghie: „Doamne, îţi aduc «ale Tale dintru ale Tale». De ce? Pentru că ceea ce îţi ofer eu acum, Tu ne-ai dat. Floarea nu e creată de mine, mi-au dat-o prietenii mei, mi-au dat-o cei care mă iubesc, floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc, şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea, iar acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea, primeşte-le pe ele cum m-ai primit pe mine.

Poetul Vasile Militaru are o rugăciune de seară în care sunt pomenite şi florile. El zice:
„Cu de lacrimi gene ude înalţ rugă Domnului, Sufletul păzeşte-mi, Doamne, în tot ceasul somnului. Gândurile ce mă tulbur' cu-al Tău Duh înfrânge-le, Trupului meu dă-i odihnă, răcoreşte-mi sângele. Somn uşor să mă cuprindă, să dorm lin ca florile Şi cu inimă curată să mă scoale zorile. Să pornesc la muncă sfântă, cum pornesc albinele, Să pot umple ca şi ele fagurii cu binele. Şi să Te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii."

E o alcătuire gingaşă ca florile, e o alcătuire pe care o poţi oferi lui Dumnezeu în rugăciunile de seară, când îi spui lui Dumnezeu: „Aş vrea, Doamne, ca în lumea aceasta să se înmulţească binele - «să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca şi ele fagurii cu binele» - şi să Te slăvesc pe Tine, din lumea aceasta -„de pe valea plângerii, Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toţi îngerii" să mă unesc cu îngerii întru a Te preaslăvi, a Te preaslăvi ca şi florile, cu gingăşie, cu delicateţe, cu smerenie, cu mărturisire. Să înfloresc şi eu ca ele pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire. Să nu fiu ca buruienile, pe care le smulg oamenii pentru că nu au nevoie de ele, ci să fiu ca florile, pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă, pe care le primesc, pe care le sădesc şi la grijesc, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta.
Astfel de gânduri mi-au venit în minte acum, când ne pregătim pentru spovedanie şi când ar trebui să spunem şi dacă suntem ca florile, şi dacă oferim ceva pentru binele altora, când ar trebui să spunem şi dacă suntem delicaţi, şi dacă suntem sau nu suntem gingaşi, când ar trebui să spunem dacă înmulţim binele sau nu îl înmulţim, dacă avem conştiinţa că am putea să fim sau chiar suntem ca florile şi prin aceasta să aducem mai mult bine în lumea aceasta Pentru că am fost creaţi ca să înmulţim binele, ca să fim şi noi ca florile, bineînţeles oameni fiind, şi nu numai flori. Am fost creaţi ca să învăţăm de la flori să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu în lumea aceasta prin florile care cresc şi înfloresc, să ne bucurăm şi prin ceea ce adunăm noi în sufletul nostru spre mărirea lui Dumnezeu. Amin.

Părintele Teofil Paraian, fragmente din cuvântul ţinut la Mănăstirea Brâncoveanu, 8 martie 2002 Apărut în volumul „Calea spre bunătate”

[glykys]

Eu acum am dat peste acest filmulet si tare m-am bucurat:

http://www.youtube.com/watch?NR=1&v=...ture=endscreen

[cristiboss56]

A.S.C.O.R. Bucureşti organizează duminică, 9 decembrie 2012, la Casa de Cultură a Studenţilor, începând cu orele 18:00, conferinţa extraordinară "Părintele Teofil - Darul lui Dumnezeu pentru noi" susţinută de Protosinghel Iustin Miron, Stareţul Mânăstirii Oaşa din judeţul Alba.

Părintele Iustin Miron este renumit în întreaga ţară pentru misiunea sa extraordinară în rândul tinerilor, şi mai ales în mediul universitar şi liceal.

Studenţi şi tineri din toată ţară se strâng pe tot parcursul anului, în taberele naţionale organizate de mânăstire pentru aceştia, găsindu-şi acolo răspunsuri la întrebările lor existenţiale, dar şi bucurii nesperate şi chiar împlinirea mult căutată de fiecare dintre ei.

Astfel, mânăstirea condusă de Părintele Iustin Miron este singura din ţară care s-a angajat, în exclusivitate, la o lucrare de revigorare spirituală a tinerilor noştri. În prezent, există 4 tabere naţionale studenţeşti organizate de mânăstire: Tabăra Naţională de Iarnă care va începe în curând, mai precis, în data de 21 decembrie, şi care are ca activitate predominantă, colindatul tradiţional prin satele din judeţele Alba şi Mureş în straiele strămoşilor noştri; apoi Tabăra de Fotografie (două ediţii), Tabăra Naţională Pr Teofil Părăian şi Tabăra Naţională Civilizaţia Românească (două ediţii).

Părintele Teofil Părăian a fost duhovnicul mânăstirii Oaşa, şi de asemenea conferenţiar, timp de 15 ani în Tabăra Naţională de Vară, care, după trecerea sa la Domnul, îi şi poartă cu cinste, numele.

La acest eveniment sunt aşteptaţi toţi bucureştenii, cu mic cu mare, la o seară de bucurie duhovnicească autentică, împletită cu colindele tradiţionale ale studenţilor.

[glykys]

Multumim, draga Cristi, ca ai mijlocit unora dintre noi o mare bucurie, prin publicarea acestui afis!
Parintele de la Oasa l-a evocat foarte frumos pe parintele Teofil, vazut prin experienta sa de ucenic al lui si chiar a citit o parte dintr-o scrisoare inedita. I-a devenit duhovnic, in adolescenta, la indemnul unui parinte, iar in imaginatia sa, parintele Teofil, orb, nu putea fi decat un om ursuz, redus intelectual, pe care nu il cauta nimeni si de care nu se bucura nimeni. Au fost spuse multe lucruri pe care eu una nu le-am regasit in carti.
In scrisoare, raspunzand emotiei ucenicului care tocmai vizitase Athosul, parintele Teofil ii marturiseste ca manastirea in care l-a pus Dumnezeu sa slujeasca este pentru el si Sfantul Munte, si Ierusalimul, si Sihastria si Frasineiul. Si ca a avut totul pentru ca nu a dorit ce nu s-a putut: orb fiind, nu si-a dorit sa vada, la Sambata fiind, nu si-a dorit sa ajunga la Sfantul Munte, preot fiind, nu si-a dorit sa ajunga nu stiu ce staret. Asta mi-a placut cel mai mult. Aceasta era si sursa bucuriei permanente a parintelui, a conchis ucenicul: el se bucura, de fapt, din Dumnezeul din el. Bucuria nu poate inflori decat intr-un suflet plin si generos. Or el a primit totul, pentru ca a daruit totul. S-a confirmat faptul ca, in ciuda negarilor vehemente, parintele Teofil a avut darul inainte vederii, pentru ca la spovedanie, stia ce avea omul pe suflet.

Parintele era omul depasirii. Aflat la spital, pentru ca isi rupsese piciorul, ucenicul (parintele Iustin de la Oasa) l-a intrebat: parinte, de ce a ingaduit Dumnezeu oare sa va rupeti piciorul? Care e rostul? Iar parintele a spus ca nu stie si ca nici nu il intereseaza, ci tot ce vrea este sa depaseasca situatia. Intra in logica depasirii situatiei si nu in filosofarea ei.

Parintele Teofil era omul muncii. se scula la 3 dimineata, desi slujba incepea la 6. Nu pierdea timpul. Spunea ca trebuie sa muncim nu doar pentru a castiga, ci si pentru a ne castiga, pe noi, pe Dumnezeu si pe cel de langa noi. Noi ne raportam simplist la munca, vedem doar rezultatul imediat - banul. In munca se lucreaza dragostea, intelegerea, rabdarea, credinta. Nemtii lucrau pe gratis la refacerea tarii lor distruse, au muncit, s-au jertfit, au dat si au primit. Noi vrem doar roade, dar fara jertfa. Nu trebuie sa alegi pe X sau pe Y, ci doar sa alegi sa fii bun. Parintele punea mare accent pe bunatate, pe gandul bun. Trebuie sa ne cultivam mereu binele din noi, iar daca pui inainte gandul bun si ai stari bune, esti in stare sa depasesti si circumstantele mai grele din viata. Toate cele primite in viata, insasi viata, sunt darul lui Dumnezeu, dar nu sa faci tu ce vrei cu ele, ci ce vrea Dumnezeu. Totul ii apartine lui Dumnezeu, si noi insine. Viata se traieste prin celalalt, nu prin tine insuti. Prin celalalt este drumul catre cer.

Cateva vorbe celebre de-ale parintelui Teofil:
- "Nu-i asa, Doamne, ca-i faina?" - la rugaciune, parintelui ii mai veneau in minte poezii. Si atunci se oprea din rugaciune si ii recita Domnului o poezie si apoi Il intreba: "Nu-i asa, Doamne, ca-i faina?"
- "Ce faci te si face"
- "Catre Dumnezeu sa avem inima de fii, catre aproapele inima de mama si catre noi inima de judecator" - aici a comentat parintele de la Oasa ca inima de fiu vine din relatia personala cu Tatal. Totul trebuie personalizat prin relatia cu Dumnezeu.

Parintele Teofil era sigur ca se va mantui: dupa ce toata viata si-o petrecuse slujindu-i Lui si raportandu-se la El ca la un tata, nu avea nicio indoiala ca s-ar putea sa ajunga in iad, departe de Dumnezeu.


Eu tare m-am bucurat de ce am auzit, mai ales ca dupa conferinta incepuse sa ninga ca in povesti! Cred ca si parintelui Teofil i-a placut, de sus, conferinta, mai ales in momentele in care toata sala radea cu candoarea la evocarea glumelor si a pataniilor sale, in special cea cu cazutul din pod: Fiind nevazator din copilarie, i se intampla sa cada in pivnita. Si atunci se lovea si striga tare: "mamaaaa, iar am cazut in chimniţă!" Si noaptea avea cosmaruri si striga in somn: "mamaaaa, am cazut in chimnita!" Si spunea parintele ca era tare bine ca atunci cand se trezea, simtea ca e in pat si nu in chimnita.

[cristiboss56]

Nu se poate să nu ne dea bine dacă ne încadrăm în binele pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Cred că v-am mai spus eu şi altă dată şi aş vrea să reţineţi lucrul acesta: la noi la mănăstire a trăit un părinte cu nume mare şi cu viaţă deosebită (e vorba de părintele Arsenic Boca), iar el zicea întotdeauna: "Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare pă*cătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu!".

Noi trebuie să ne încredem în Dum*nezeu, în bunătatea Lui. În psalmul l02 se spune: "Pe cât sunt de departe ceru*rile de la pământ, atât este de mare bu*nătatea Lui spre cei ce se tem de El. Cât de departe este răsăritul de apus, atât a depărtat de la noi fărădelegile noastre". Fiţi atenti, cât e de departe răsăritul de apus! Nu zice: cât e de departe răsăritul de mine sau cât e de departe apusul de mine, ci cât e de departe răsăritul de apus, atât a depărtat El de la noi fărădelegile noastre. Acestea sunt cuvinte adevărate, sunt cuvinte pe care le mărturisim, şi de aceea avem noi încredere, şi de aceea avem bucurie, bucurie din minunea În*vierii, pentru că toate acestea s-au în*tâmplat pentru noi. S-au întâmplat pentru binele lumii, adică Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lumea aceasta, Domnul Hristos a pătimit, S-a răstignit, a înviat din morti. De ce? Pentru binele nostru!
Nu se poate să nu ne dea bine dacă ne încadrăm în binele pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Cred că v-am mai spus eu şi altă dată şi aş vrea să reţineţi lucrul acesta: la noi la mănăstire a trăit un părinte cu nume mare şi cu viaţă deosebită (e vorba de părintele Arsenic Boca), iar el zicea întotdeauna: "Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare pă*cătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu!".
Noi credem. Pentru noi sunt lucruri încurajatoare, nu ne este frică de nimic, pentru că Domnul este cu noi. Dumne*zeu este cu noi! Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate să fie împotriva noastră? "Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii lui"! Când? Atunci când învie în sufletul nostru, atunci când Învierea e o realitate pentru noi, atunci vine şi înnoirea noastră. Şi câtă vreme avem faptele omului vechi, şi câtă vreme suntem în păcatele necredincioşilor, nici n-ar trebui să ne mai numărăm printre credincioşi, pentru că ştiţi care-i măsura credintei? Măsura vietii - cum ţi-e viaţa, aşa ţi-e şi credinţa! Degeaba te numeri la credincioşi, dacă faci fapte vrednice de necredincioşi. Degeaba vrei să te nu*mere oamenii printre sfinţi, dacă faci fapte de om păcătos şi de ticălos. Nu se poate!


(Părintele Teofil Părăian, Învierea lui Hristos, înnoirea vieţii nostre, Editura Doxologia, p. 39-41)

[cristiboss56]

La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul!
Acum vreo 20 de ani, au trecut pe la mănăstirea noastră nişte călugări din Franţa, care au vizitat Sfântul Munte Athos. De la ei am aflat că Părinţii de la Sfântul Munte dau îndrumarea aceasta: „La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om. Şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul!”. Se ştie că fără aer nu putem exista. Din toate câte ne sunt necesare pentru viaţă, pentru existenţa noastră, aerul este condiţia primordială. Gânditorii de Dumnezeu şi-au dat seama că aşa cum pentru viaţa fizică aerul este cel mai necesar, tot aşa de necesar ne este, pentru viaţa spirituală, gândul la Dumnezeu şi rugăciunea. De aceea ei vin cu ideea că la Dumnezeu să ne gândim în măsura în care respirăm. Evident, Dumnezeu nu este un element care poate fi respirat, dar gândul la Dumnezeu, e bine să-l avem fără încetare, dacă se poate tot așa de mult cum avem aerul pe care îl respirăm şi prin care existăm.
Părinţii de la Sfântul Munte fac însă precizarea că „la Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om” adică cu gânduri înalte, cu gânduri mai presus de lume, cu gânduri care ne ridică mai presus de obişnuit şi ne introduc în sfera vieţii divine. Este ceea ce vrea să ne sugereze irmosul din Joia Săptămânii Sfintelor Patimi, în care ni se spune: „Din ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare, veniţi, credincioşilor, la loc înalt, cu gânduri înalte să ne îndulcim“. Sau cum ni se spune în imnul heruvimic din Sâmbăta cea Mare, care începe cu următoarele cuvinte: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur, şi nimica pământesc întru sine să nu gândească“. Când se ajunge la o astfel de stare, rugătorul se simte aproape de Dumnezeu şi i se deschid orizonturi de fericire şi pârtii de lumină, pe care mergând, sufletul lui răsfrânge ca o oglindă mărirea lui Dumnezeu şi se preface în aceeaşi asemănare (II Cor. 3, 18), căci Dumnezeu însuşi Se descoperă pe Sine în omul care se face vrednic de Dumnezeu.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 113-114)

[cristiboss56]

Avantajul tinereţii faţă de celelalte vârste este că la tinereţe omul e modelabil, adică te poţi aştepta să se schimbe, pe când la bătrâneţe nu mai poţi să te schimbi nici în bine, nici în rău, eşti la un fel de rezumat al vieţii.
Avantajul tinereţii faţă de celelalte vârste este că la tinereţe omul e modelabil, adică te poţi aştepta să se schimbe, pe când la bătrâneţe nu mai poţi să te schimbi nici în bine, nici în rău, eşti la un fel de rezumat al vieţii. De exemplu, clipa de faţă ne cuprinde pe fiecare dintre noi cum suntem până în clipa de faţă şi ne pregăteşte pentru viitorul nostru, de aceea este foarte important să faci lucruri bune, ca să creşti în bine, cum se zice undeva că „Omul creşte în ce porneşte”, adică, dacă eşti rău, creşti în rău şi te faci şi mai rău; dacă eşti bun, creşti în bine şi te faci şi mai bun. Iar rezumatul vieţii noastre suntem noi înşine, şi la tinereţe, şi la bătrâneţe, pentru viaţa câtă am trăit-o.
Pentru că vorbim într-un cadru al isihasmului, adică într-un cadru propice pentru rugăciune, într-un cadru care ne atrage atenţia asupra importanţei pe care o are rugăciunea, şi mai ales rugăciunea de toată vremea, putem să spunem (şi aceasta că în fiecare clipă a vieţii noastre, şi mai ales la rugăciune) că noi suntem rezumatul vieţii noastre în raport cu Dumnezeu. Dacă eu mă rog acum şi îmi vin gânduri felurite şi împrăştieri, înseamnă că încă nu am ajuns la o rugăciune curată, pentru că sunt împrăştiat în cealaltă vreme a vieţii mele (sunt împrăştiat şi când nu mă rog) şi atunci la rugăciune se rezumă viaţa mea cu toate împrăştierile mele, care se cumulează atunci când mă rog şi atunci îmi dau mai bine seama de ceea ce sunt, pentru că dacă sunt împrăştiat în cealaltă vreme şi în celelalte acţiuni, înseamnă că sunt împrăştiat întotdeauna. Când ştiu ca acum nu mai trebuie să fiu împrăştiat şi totuşi sunt împrăştiat cu gândul, înseamnă că încă nu sunt curăţit, că nu am ajuns la măsura aceea ca să mi se limpezească mintea, şi gândul încă vagabondează.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 69

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

.... foarte important să faci lucruri bune, ca să creşti în bine, cum se zice undeva că „Omul creşte în ce porneşte”, adică, dacă eşti rău, creşti în rău şi te faci şi mai rău; dacă eşti bun, creşti în bine şi te faci şi mai bun. Iar rezumatul vieţii noastre suntem noi înşine, şi la tinereţe, şi la bătrâneţe, pentru viaţa câtă am trăit-o.

...... Când ştiu ca acum nu mai trebuie să fiu împrăştiat şi totuşi sunt împrăştiat cu gândul, înseamnă că încă nu sunt curăţit, că nu am ajuns la măsura aceea ca să mi se limpezească mintea, şi gândul încă vagabondează.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 69

Prima afirmaţie, trimite la vorba concisă a Părintelui "Ce faci te şi face".
Admirabilă vorbă, deplin adevăr, verificabil de fiecare în parte pe propria piele. Nu e deloc întâmplător în ce activităţi ne implicăm. Acţiunile noastre ne constituie, întrucât în acţiunile care se împletesc înlăuntrul unei activităţi sunt antrenate toate stihiile omului, într-un mod anume. Iar ce dăm la moara minţii se macină şi apoi dospeşte în inimă... Definind astfel profilul omului lăuntric...
Un exemplu: rugăciunea (rostită) naşte rugăciune (a minţii) care naşte rugăciune (a inimii). Cu harul Domnului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul insista mereu, în special în scrisori, asupra incompatibilităţii dintre o viaţă dezordonată şi o rugăciune folositoare, ca să nu mai zic de rugăciunea curată... Sfântul foloseşte termenul de "atmosferă" a rugăciunii atunci când se referă la faptele noastre. Cum e "atmosfera", aşa e şi rugăciunea, aşa-i şi duhul omului.
Ceea ce facem nu piere, ci ne constituie.

În ce priveşte a doua afirmaţie... sunt un pic nedumerit. Pentru că sunt momente, poate chiar minute, când un rugător chiar şi începător îşi poate ţine mintea la rugăciune, fără împrăştiere. După cum sunt zile întregi când, dincolo de orice stăruinţă, mintea nu şade la rugăciune nici 3 secunde ci se agită de colo-colo, ca o maimuţă prin copaci...
Cred că părintele, formulînd de fapt un îndemn şi o binecuvântare, vorbeşte de o stare înaltă a rugăciunii şi a rugătorului. De un avans serios în lucrarea despătimirii. Probabil se referă chiar la propria experienţă şi măsură, despre care, ştim chiar de la Părintele, era cu totul bogată în privinţa stăruinţei (ani şi ani, încă din adolescenţă şi apoi toată viaţa) şi roadelor rugăciunii. Bucurii ale credinţei.

[cristiboss56]

Noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni.”.
Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta vii acasă, că doar tu ai unde veni.”. E ceva atât de înduioşător... Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni...”.
Dacă mama cea pământească poate face aşa ceva, gândiţi-vă la Maica Domnului!
Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi când am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni.”.
Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!
(Arhimandritul Teofil Părăian, Maica Domnului - Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, p. 121)

[cristiboss56]

Domnul Hristos, când a oferit Sfânta împărtăşanie Apostolilor, posibilitatea de împărtăşire cu El, i-a împărtăşit şi pe doi dintre ucenici care, mai apoi, unul l-a vândut şi altul, s-a lepădat de El. Mântuitorul a ştiut lucrul acesta şi, totuşi, a dat posibilitatea aceasta de împărtăşire.

Eu sunt pentru o împărtăşire deasă a credincioşilor şi insist pentru treaba aceasta, dar nu trag de oameni. De ce? Pentru că eu insist să se spovedească. Şi dacă nu se spovedeşte, atunci n-are de ce să vrea să se împărtăşească. Dacă se spovedesc şi doresc să se împărtăşească n-am niciun motiv să-i opresc de la a se împărtăşi. Nu zic să se uite în calendar, să vadă când trec 40 de zile, că numai atunci se poate, şi aşa mai departe. Eu zic că totdeauna se poate pentru omul care are o viaţă mai limpezită, pentru că Sfânta Împărtăşanie nu se dă ca recompensă pentru o viaţă excepţională, ci se dă ca ajutor. Domnul Hristos, când a oferit Sfânta împărtăşanie Apostolilor, posibilitatea de împărtăşire cu El, i-a împărtăşit şi pe doi dintre ucenici care, mai apoi, unul l-a vândut şi altul, s-a lepădat de El. Mântuitorul a ştiut lucrul acesta şi, totuşi, a dat posibilitatea aceasta de împărtăşire. Noi niciodată nu ne putem socoti vrednici, în sensul acesta, că trebuie să aşteptăm vrednicia. N-ai cum aştepta vrednicia, deoarece pentru aşa ceva niciodată nu eşti destul de pregătit. Nici la moarte nu eşti vrednic, dar ne învredniceşte Dumnezeu.
Eu mă împărtăşesc pentru vrednicia pe care mi-o dă Dumnezeu să mă împărtăşesc. Dumnezeu, Care mă cheamă şi mi Se oferă, Acela mă şi învredniceşte. Cum zicem noi: „Învredniceşte-ne, Doamne, în seara aceasta, fără de păcat să ne păzim noi!" sau „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, fără de osândă să Te numim pe tine Tată, Dumnezeul cel ceresc!" sau „Şi ne învredniceşte pe noi, fără de osândă, să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Tale Taine!". Aceasta este credinţa mea. Şi atunci, Domnul Hristos, ştiind că suntem nevrednici, ne învredniceşte El, cum zicem în „Îngerel", când suntem copii: „Eu sunt mic, Tu fă-mă mare, eu sunt slab, Tu fă-mă tare!". Credem, deci, în învrednicirea pe care ne-o dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi suntem mici şi Dumnezeu ne învredniceşte, ne dă El vrednicia. Şi atunci, dacă-i vorba de aşa ceva, e bine, totuşi, să îţi cauţi un duhovnic. Şi, dacă nu-l găseşti, să te rogi lui Dumnezeu să ţi-l descopere, şi, dacă îl găseşti, să te ţii de el. Pentru că un duhovnic n-are motiv să se impună cu severitate între tine şi Dumnezeu, ci trebuie să reflecte dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, intervenind între păcătos şi Dumnezeu, spre binele păcătosului.
Eu, ca duhovnic, trebuie să lucrez cu inimă de părinte, nu trebuie să lucrez cu inimă de judecător, chiar dacă am şi posibilitatea aceasta şi capacitatea aceasta - de a fi judecător. Îl ajut pe om mai mult cu inimă de părinte, pentru că el şi zice către mine că sunt părinte.
(Părintele Teofil Părăian, Învierea lui Hristos, înnoirea vieţii noastre - Conferinţele ASCOR Iaşi, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 57-58)