DESPRE RUGACIUNEA LUI IISUS

pai in timpul zilei trebuie spusa rugaciunea lui Iisus , pe cat posibil ; si e bine sa reduci pe cat posibil activitatile si imprastierile mintii , pentru a putea ramane cat mai mult in rugaciune ... foarte mult ajuta la rugaciunea asta sa nu primesti gandurile de impatimire fata de tot ce tine de lumea asta ( deci a evita impatimirea fata de orice lucru sau persoana , adica a nu te gandi prea mult la acestea ; ci imediat dupa ce ai avut contact cu acestea din necesitate , sa revii la Doamne Iisuse , lasand orice problema in voia Domnului ) dar si gandurile de judecare a lucrurilor ce tin de aceasta lume ( pentru ca a te gandi la conflicte inseamna a le hrani si a le multiplica ; este mai bine ca in loc de a te gandi la conflictele existente sa le lasi in voia Domnului si sa revii la Doamne Iisuse ) ... apoi a adormi din Doamne Iisuse inseamna ca atunci cand te culci sa spui aceasta rugaciune ...
aceasta rugaciune este singura cale de biruire a gandurilor pacatoase atat de impatimire cat si de judecare ; totul este sa nu dai atentie la ganduri ci sa iti muti atentia la rugaciune , FARA a te contrazice cu gandurile , caci contrazicerea niciodata nu te va putea duce la eliberarea de ganduri ci te va tulbura tot mai mult , dupa care se naste frica si deznadejdea ... calea de biruire a gandurilor este sa nu discuti nimic cu ele , adica sa nu le dai atentie , ci sa spui Doamne Iisuse cu pace ... de aceea , daca adormi cu Doamne Iisuse , mintea va ramane curata si in timpul somnului , si chiar daca inima nu este inca toata curata decat numai la suprafata , cand vor veni oarecare ganduri pacatoase , harul din minte te va trezi , si spunand in continuare rugaciunea , vei scapa de ganduri ...
o minte fara ganduri pacatoase , este plina de pace si bucurie , linistita , iar atentia mintii nu este concentrata ci este odihnita ; deci mintea curata nu are concentrari , nu se incarca cu pacatele oamenilor , ci ramane odihnita fara a respinge realitatea ... si chiar daca in minte apar foarte mici concentrari ale atentiei asupra a ceva, totusi acestea nu sunt decat niste ganduri foarte mici , foarte simple , linistite si luminoase ...
parintele proclu spunea ca rugaciunea lui Iisus este inconjurata de multe duhuri rele care toate pot duce la ratacire ... practic vrajmasul poate sa insele mintea prin absolut orice gand , si prin virtuti , chiar si prin trairi ale harului , care dupa ce au trecut nu trebuie retinute cu forta in suflet ( caci daca te gandesti prea mult la ele ajungi sa te tulburi ) ;
esential este ca mintea sa ramana netulburata in rugaciune ...

cuvintele acestea arata care este intelepciunea duhovniceasca , dar secretul inca nu l-am spus pe fata ; sf parinti au spus : " sa ai putini prieteni , dar secretul sa nu-l spui la nimeni ! " ... cine citeste sa inteleaga ...
caci acest secret se subantelege din cuvintele intelepciunii , ca si din cuvantul sf parinti pe care l-am scris mai sus ; ghici ciuperca ce-i ...

Cum coordonam rugaciunea cu respiratia? Am citit ca la inceput nu este neaparat necesara aceasta coordonare. Asa e?

Stiu ca numele Domnului nostru Iisus Hristos emana lumina, atunci cand il pronuntam. Nu e de mirare ca la lumina emanata, da navala intunericul, ca sa stinga aceasta lumina, care il deranjeaza, dar impotriva careia nu are forta.

intunericul si respiratia sunt ganduri la care nu trebuie sa dam nici o atentie ...

Multumesc, Rafael, caci mie pare ca nu-mi ajunge aerul...si parca respiratia se accelereaza, in loc sa se linisteasca.
Dar, iertare, ca m-am abatut de la topicul tau, intr-adevar foarte frumos.

daca un mic intuneric patrunde la suprafata sufletului , trebuie sa avem fericita intristare a pocaintei , umilinta aducatoare de bucurie ... dar mai bine este sa ne predam rugaciunii dragostei - " Iisuse al meu " - pentru ca multora pocainta este aducatoare de pacate in suflet in loc sa il usureze ... insa rugaciunea dragostei ne scoate in afara acestei lumi ...
sa ne bucuram duhovniceste si sa avem permanent in noi dragostea simtita fata de Domnul Iisus si Maica Sa ... asa cum unei mame ii este dor de copilul sau pe care nu l-a mai vazut de mult , asa trebuie sa fie aprins si sufletul nostru de dorirea si dragostea Domnului ...

Intr-o zi Bătrânul Teofilact de la Nea Schiti a văzut pe satana trecând pe la chiliile schitului cu limba scoasă, bătându-şi joc de monahi şi spunând:

- Ha, ha, ha! Călugării au lăsat rugăciunea („Doamne Iisuse…”) şi s-au dat la grija lumească. Se ocupă cu multe treburi…

Când unii monahi au făcut instalaţia telefonică în schit, Bătrânul Teofilact 1-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul foarte mâhnit.


Mai jos de Sfântul Vasile, acolo unde cărarea coteşte către Sfânta Ana locuia de demult un slujitor al Marii Lavre care supraveghea ţapii Mănăstirii pe care îi aveau acolo pentru îngrăşat.

Odată, la lăsatul de sec pentru Postul Mare, fiind lună plină, slujitorul Mănăstirii, Părintele Efrem, pe când folosea metaniile a auzit mare zarvă, dar fără scandal, ci numai voci:

„Oh! Oh!…”

„Or fi nişte străini oamenii aceştia şi petrec” s-a gândit Părintele Efrem.

Iese afară la lumina lunii, dar ce să vadă? Cam 300 de diavoli stăpâniţi de nerăbdare erau cu mai marele lor, spunând:

- Ia te uită, un schelet de călugăr să ne ţină în loc zile întregi atâta oaste şi să nu putem merge în lume acum la petrecerile şi chefurile de lăsata secului!

Puterea rugăciunii „Doamne Iisuse…”

Odată un monah de la Mănăstirea Sfântul Pavel a mers la biserica Sfântului Gherasim din Kefalonia. în vremea Sfintei Liturghii stătea în altar şi spunea cu mintea rugăciunea ,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, în vreme ce în biserică se cânta. Au adus la biserică şi un demonizat, ca să fie vindecat de Sfântul Gherasim.

Deci, în timp ce monahul rostea rugăciunea în altar, diavolul în biserică era ars şi a început să strige:

- Bre călugăre, nu mai trage de sfoara aceea că mă arzi. A auzit aceasta şi preotul şi a spus monahului:

- Frate, fă rugăciune cât poţi, ca să se slobozească făptura lui Dumnezeu de diavol.

Atunci diavolul mânios a strigat:

- Bre, popă ticălos, ce-i spui să tragă de sfoară? Nu vezi ca mă arde!

Atunci monahul s-a rugat cu mai multă durere, şi omul chinuit s-a slobozit de diavol.


Multi, citind cartea Sfantului Grigorie Sinaitul si neavand cercarea lucrarii mintii, gresesc in intelegerea cea dreapta a ei, socotind ca aceasta lucrare a fost proprie numai barbatilor sfinti si fara de patima. De aceea, tinandu-se de obiceiul de acum, adica numai de citirea si cantarea psalmilor, a troparelor si a canoanelor, savarsesc numai rugaciunea cea din afara. ei nu inteleg ca acest fel de rugaciune cantata ne-au dat-o Parintii numai pana la o vreme, pentru neputinta si pruncia mintii noastre. Aceasta, pentru ca deprinzandu-ne prin citire si cantare, sa urcam la treapta lucrarii celei cu mintea, nu sa petrecem pana la sfarsit in aceasta. Caci ce este mai copilaresc lucru decat aceasta? Pentru ca citind si cantand numai cu buzele rugaciunea cea din afara, ramanem la o parere bucuroasa de noi insine, socotind ca facem lucru mare si mangaindu-ne numai cu cat facem, iar prin aceasta hranim pe fariseul dinauntru.

Dar Sfintii Parinti luandu-ne de la aceste neputinte ale prunciei noastre, ca pe niste prunci de la sanul celei ce ne hraneste cu lapte, ne arata treapta coborata a acestei lucrari, asemanand cantarea cu glas, cu graiul paganilor. Caci zice acest sfant: Cantarea noastra se cade a fi ingereasca, dupa cum ne este si vietuirea, iar nu trupeasca sau, sa zic, paganeasca. Caci cantarea cu glas si cu strigare a fost data pentru lenevirea si pentru nedestoinicia noastra, ca sa ne ridice la rugaciunea adevarata. Iar roada cantarii din afara a aratat-o Sfantul Simeon Cuvantatorul de Dumnezeu in chipul rugaciunii insotite de a doua luare aminte. El zice:

ˇ A doua luare aminte este aceasta: cand mintea se strange din cele cunoscute cu simturile si pazeste simturile de cele din afara, adunandu-se in gandurile ei, umbla in acestea in chip desert, uitand de cele din afara. caci uneori isi cerceteaza gandurile, alteori da atentie cererilor ce le rosteste catre Dumnezeu, si uneori trage spre sine gandurile robite de demoni, alteori, cuprinsa de vreo patima, incepe iarasi sa revina cu silire la sine. Si nu-i este cu putinta celui ce lupta noaptea, care aude glasurile dusmanilor si primeste ranile de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin, cum lovesc si pentru ce, pentru ca intunericul pricinuieste mintii aceasta neputinta. Cel ce se lupta astfel, nu va putea scapa sa fie zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suporta, dar de plata este pagubit. Ba e furat si de slava desarta, ca unul ce se socoteste ca e cu luare aminte; si e biruit si batjocorit de ea. Pe langa aceea mai si dispretuieste pe altii, ca pe unii ce nu sunt ca el si se da pe sine pastor oilor, asemanandu-se orbului care fagaduieste sa povatuiasca pe orbi. (Simeon Noul Teolog)

Cum putem pazi mintea? Urmand-o in simtirea celor din afara, sau adunand-o din ele, care o risipesc prin ele, cand cauta spre lucrurile supuse simturilor? Vazul privind cele frumoase, sau necuvenite, auzul auzind cele netede sau colturoase, mirosul mirosind cele bine sau rau mirositoare, gustand cele dulci sau amare, pipaitul pipaind cele moi sau tari, pornesc si alearga dupa ele ca dupa frunzele purtate de vant, iar mintea, amestecandu-se cu ele, cugeta la lucrarile lor. Este cu putinta a scapa astfel de gandurile cele de-a dreapta, sau de-a stanga? Nicidecum si niciodata. Deci daca simturile din afara nu pot opri mintea de la ganduri, trebuie ca mintea sa fuga din simturi in vremea rugaciunii, inauntru in inima, si sa stea acolo surda si muta la toate gandurile. Caci de se goleste cineva numai de vedere, de auzire si de vorbire, dobandeste oarecare liniste de patimi si de gandurile rele. Dar cu mult mai mult se va indulci de odihna de gandurile rele si va gusta bucuria cea duhovniceasca, care se pricinuieste prin rugaciunea mintii si prin luarea aminte, cand departa mintea si de la cele cinci simturi din afara si o va incuia in camara cea dinauntru si fireasca, sau in pustie. Caci precum sabia cea cu doua taisuri, oriincotro o vei intoarce, taie cu ascutisul ei cele ce se nimeresc in preajma ei, tot asa lucreaza si rugaciunea lui Iisus: uneori fiind intoarsa spre gandurile cele rele si spre patimi, alteori spre pacat, spre aducerea aminte si de moarte si de muncile cele vesnice.

Iar de va voi cineva, fara aceasta rugaciune, numai cu rugaciunea cea cantata si cu simturile cele din afara, sa surpe atacurile vrajmasilor si sa se impotriveasca oricarei patimi, sau gand viclean, acela va fi biruit degraba si de multe ori. Caci diavolul, aici il biruieste pe cel ce i se impotriveste, aici se supune, facandu-se ca e biruit de impotrivirea aceluia. Prin aceasta isi bate joc de el, facandu-l sa se socoteasca pastor oilor si invatator.

Cunoscand aceasta, Sfantul Isihie zice:

ˇ Nu poate mintea noastra sa biruiasca prin sine singura nalucirile diavolesti. Sa nu deznadajduiasca niciodata ca va putea face aceasta, caci vrajmasii sunt foarte vicleni si se prefac a se supune. Si asa te impiedica cu slava cea desarta, dar nu suporta nici un ceas sa se impotriveasca chemarii lui Iisus Hristos. (Isihie Sinaitul)

ˇ Vezi sa nu te asemenea lui Israil celui de demult, ca sa fie dat vrajmasilor celor ganditi cu mintea. Ca acela fiind izbavit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, si-a nascocit siesi, ca ajutor, idol de lut. Iar prin idol de lut sa intelegi mintea noastra cea neputincioasa, care cand cheama pe Iisus Hristos impotriva duhurilor viclene, usor le izgoneste si cu stiinta maiastra biruieste atacurile nevazute ale vrajmasului. Dar cand se bizuieste pe sine insasi, fara socoteala, se sfarma ca lastunul ce se rostogoleste. (Isihie Sinaitul)

Ajunge aceasta pentru a cunoaste puterea si masura lucrarii mintii si a lucrarii celei din afara, adica a rugaciunii si a cantarii din afara. Dar sa nu socotesti cititorule, ca luandu-ne pe noi Sfintii Parinti de la multa cantare din afara si poruncindu-ne sa ne deprindem cu lucrarea mintii, nesocotesc psalmii si canoanele (troparele). Sa nu fie aceasta, caci acestea sunt date de la Duhul Sfant Sfintei Biserici, intru care se savarseste toata lucrarea de sfintire prin hirotonie si toata taina iconomiei lui Dumnezeu Cuvantul pana la a doua venire a Lui, in care se cuprinde si invierea noastra. Si nu este ceva omenesc in randuiala bisericeasca, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastra si nici o imputinare pentru pacatele noastre.

Dar cuvantul nostru nu se ocupa cu randuielile Bisericii, ci cu pravila si vietuirea cea deosebita a fiecarui calugar, care prin silinta si prin dreptatea inimii s-a deprins a dobandi harul Sfantului Duh, si nu prin simplele cuvinte ale Psalmilor (fara luare aminte), cantate numai cu buzele si cu limba. Caci zice Apostolul: ”Voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decat zeci de mii cu limba”. Deci se cade, mai intai, a ne curata mintea si inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicand intru adancul inimii: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma, si asa a ne urca la cantarea intelegatoare. Deoarece tot cel incepator si inca patimas poate savarsi cu intelegere aceasta rugaciune intru pazirea inimii. Iar cantarea nicidecum nu o poate, pana ce nu va curata, mai intai, mintea cu aceasta rugaciune. Pentru aceasta Sfantul Grigorie Sinaitul, cercand cu de-amanuntul si cercetand vietile, scrierile si experienta duhovniceasca a tuturor Sfintilor mai mult decat toti, prin Duhul Sfant ce locuia el, cere sa se puna toata silinta pentru rugaciune. iar Sfantul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, avand acelasi Duh si dar, porunceste arhiereilor, preotilor, calugarilor si tuturor mirenilor si-i sfatuieste sa zica si sa uneasca cu rasuflarea in toata vremea si in tot ceasul aceasta sfintita rugaciune. El zice impreuna cu Apostolul: ”Nu este alta arma mai tare nici in cer, nici pe pamant ca numele lui Iisus Hristos”.

Sa stii si aceasta, cel ce ravnesti aceasta sfintita lucrare a mintii, ca nu numai in pustie, sau in singuratatea sihastreasca au fost invatatori si cei mai multi savarsitori ai acestei sfintite lucrari. Ci mai mult in marile lavrele, care se aflau in mijlocul oraselor. E de mirare cum sfintitul patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregatoria boiereasca si nefiind calugar, s-a deprins cu aceasta treapta a lucrarii mintii. Ţi atata a sporit incat fata lui stralucea ca a lui Moise, din darul Sfantului Duh ce se afla in el, zice Simeon Tesaloniceanul. El marturiseste ca acela a alcatuit si o carte despre aceasta lucrare a mintii, cu toata intelepciunea filosofica. Mai zice ca si Sfintii patriarhi ai Constantinopolului Ioan Gura de Aur si Ignatie si Calist au scris carti despre aceasta lucrare. Oare nu-ti ajung acestea, o, iubitorule de Hristos cititor, ca lepadand toata indoiala, sa incepi sa deprinzi cu luare aminte a mintii? De vei zice. Nu sunt in viata singuratica, ce folos vei avea? Doar Sfantul patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea mintii in Lavra cea mare a Athosului, slujind la bucatarie. Iar de te indoiesti pe motiv ca nu esti in pustie adanca, a doua pilda a atentiei inimii iti este Sfantul episcop Fotie. Si iarasi, de te vei lenevi in trezvia inimii pe motiv de ascultare, spunand ca ai de implinit oaresce lucrari, te vei face de ras, caci nici pustia, nici viata singuratica nu duce atata spre sporire aceasta lucrare, ca ascultarea cu intelegerea, zice Sfantul Grigorie Sinaitul.

De te temi din partea din dreapta (de pacatul prisosirii virtutii), pe motiv ca nu ai invatator, in privinta aceasta insusi Domnul iti porunceste sa inveti din Scriptura, zicand: ”Cercetati Scripturile si intr-insele veti avea viata vesnica”. Iar de te tragi la stanga, tulburandu-te ca nu ai loc de tacere, si intru aceasta te intareste Sfantul Petru Damaschin zicand:

ˇ Acesta este inceputul mantuirii omului, sa-si lase voia si intelegerea sa si sa-si faca proprie voia si intelegerea lui Dumnezeu. Atunci nu se va afla in toata zidirea lucru, inceput sau loc care sa-l poata impiedica. (Petru Damaschin)

De te impiedici si mai mult, afland pricini spre aceasta in multe cuvinte ale Sfantului Grigorie Sinaitul, care zice multe despre inselaciunea ce se iveste in aceasta lucrare, insusi acest Sfant te indrepteaza zicand:

ˇ Nu se cade sa ne temem sau sa ne indoim a chema pe Dumnezeu, caci chiar daca s-au abatut vreunii, fiind vatamati la minte, intelege ca au patimit aceasta pricina ca au voit sa lucreze dupa voia lor si din inaltarea cugetului. Caci cel ce cauta pe Dumnezeu cu supunere, cu intrebare si cu smerita cugetare, nicicand n se va vatama, din harul lui Hristos, care voieste ”ca tot omul sa se mantuiasca”. Cel ce vietuieste drept si fara prihana, ferindu-se de placerea sa si de inaltarea mintii, de s-ar ridica toate taberele dracesti asupra lui si mii de ispite, va ramane nevatamat, au zis Parintii, dar cel ce umbla dupa randuiala proprie si dupa parerea sa, lesne cade in inselaciune. Iar de se poticneste careva de piatra scrierii (descrierii inselaciunilor), spre oprirea lucrarii mintii, acesta sa stie ca intoarce cele de sus in jos si cele de jos in sus. Acestea nu spre oprirea lucrarii au fost lasate, ci ca sa ne fereasca de inselaciune. Sfintii Parinti ne arata pricinile prin care ne vine inselaciunea, de aceea Sfantul Grigorie Sinaitul porunceste sa nu se teama, nici sa se indoiasca cei ce se deprind cu rugaciunea. El ne infatiseaza doua pricini ale inselaciunii: lucrarea dupa randuiala proprie si inaltarea cugetarii. (Grigorie Sinaitul)

Voind Sfintii Parinti sa ramanem nevinovati de acestea, ne poruncesc sa cercetam sfintele scrieri ca sa ne indreptam prin ele. Zice in aceasta privinta Sfantul Petru Damaschin:

ˇ Sa aiba impreuna vietuitor un frate bun sfatuitor, iar de se poate afla staret bun cu cuvantul si cu lucrul, dupa chipul Sfintilor Parinti, cunoscand bine scrierile Parintilor, apoi in chip deosebit se cade a primi in tacere sfatuirea duhovniceasca din invataturile si indrumarile Sfintilor Parinti si a cauta in ele raspuns pentru tot lucrul si fapta cea buna. (Petru Damaschin)

Deci se cade ca si noi, citind scrierile, sa pazim aceasta masura si aceasta randuiala si sa nu ocolim invatatura si indrumarea acestora, cum fac aceia care, avand cercarea lucrarii mintii si socotindu-se a judeca drept, se infatiseaza sau, mai bine zis, se dau pe ei insisi ca stiind ce fac, chiar cand se departeaza cu trei motive de deprinderea acestei sfintite lucrari.

Cel dintai e ca lasa aceasta lucrare numai sfintilor barbati fara patima, socotind ca numai acestora li se potriveste ea, nu si celor patimasi. Cel de-al doilea e imputinarea aproape totala a invatatorilor in acest fel de vietuire, sau cale. Iar cel de-al treilea e inselaciunea care se iveste chiar in aceasta lucrare. Motivul cel dintai al acestora este nefolositor si nedrept caci inca treapta cea dintai a calugarilor incepatori este datoare sa imputineze patimile prin trezvia mintii si paza inimii, care este rugaciunea mintii ce se cuvine celor faptuitori. Cel de-al doilea este lipsit de judecata si de indreptatire, caci precum s-a spus mai sus, in locul invatatorului avem scrierile ca invatator, cand nu se afla invatator. Iar cel de-al treilea este cel prin care cineva se face pe sine insusi piedica siesi, caci citind anume cu gand de a se insela, se impiedica el insusi in scrieri intelegandu-le stramb. Pentru ca, in loc de a primi scrierile spre pazirea sa si spre cunoasterea inselaciunii, le afla si le primeste ca pricina a fugii de lucrare a mintii. E ca si cum cineva dintre mai marii ostasilor, fiind instiintat ca dusmanul lui ii pandeste calea vrand sa-l biruiasca cu inselaciune, asteptandu-l pe ascuns, neputand face cu el razboi la aratare, el ca un nepriceput, in loc de a descoperi acestea si de a da pe fata pandirea acestuia ca sa-l biruiasca, se infricoseaza si fuge facandu-se de ocara intre oameni, dar mai vartos inaintea imparatului sau si a sfetnicilor lui.

De te temi de acest fel de lucrare si deprindere numai din firea si prostia inimii tale, cu mult mai vartos ma tem si eu pentru tine. Caci nu trebuie sa te feresti sa mergi in padure din pricina unor basme prostesti, sau din teama de lup, pentru ca numai de Dumnezeu trebuie sa te temi, nu sa fugi de frica, sau sa te lepezi de El. Cu adevarat aceasta lucrare cere frica si cutremur, zdrobirea inimii si smerenie si multa cercetare a sfintelor scrieri, dar nu fuga si lepadare, nici indrazneala, nici lucrare dupa placerea proprie. Caci zice Petru Damaschin:

ˇ Cel indraznet si nebagator de seama, vrand mai mult decat este vrednic si decat e in stare, alearga cu trufie spre ceea ce voieste vrand sa ajunga inainte de vreme� De-si inchipuie cineva ca va ajunge usor la cele inalte, si-a agonisit poftire diavoleasca, iar nu adevarul, caci pe acesta lesne il vaneaza diavolul cu cursele sale, ca pe o sluga a lui. (Petru Damaschin)

Si de ce sa ravnim sporirea neincetata a mintii in rugaciunea de care de abia se invredniceste unul din zece mii, cum zice Sfantul Isaac? Destul ne este noua pacatosilor si neputinciosilor, sa cunoastem macar umbra linistii mintii, care este rugaciunea cea lucratoare a mintii, cu care izgonesc din inima adaugirile vrajmasului si gandurile cele rele si care este a calugarilor incepatori si a color patimasi si prin care se inalta cineva la rugaciunea contemplativa si duhovniceasca de va voi Dumnezeu. Si nu trebuie sa slabim din pricina aceasta, caci nu se invrednicesc multi de rugaciunea vazatoare, dar aceasta nu pentru ca e nedreptate la Dumnezeu, ci trebuie numai sa nu ne lenevim sa mergem pe calea care duce spre aceasta sfintita rugaciune, adica sa nu ne lenevim a ne impotrivi, prin lucrarea rugaciunii mintii, amagirilor si patimilor gandurilor rele. Inaintand deci, pe calea aceasta a sfintilor, ne vom invrednici partii lor, chiar de nu vom dobandi aici desavarsirea, zice Sfantul Isaac si alti multi sfinti.

Dar si acest lucru este vrednic de mirare si infricosator: cum cineva, cunoscand scrierile, nu face experienta lor? Iar altii necunoscandu-le, nici intreband, indraznesc sa se apropie cu intelegerea de luarea aminte a mintii? Ba mai spun ca luarea aminte si rugaciunea trebuie sa lucreze in partea poftitoare si zic ca aceasta parte se afla in mijlocul pantecului si nu al inimii. Aceasta este cea dintai si mai voita dintre inselaciuni, caci nu numai ca rugaciunea si luarea aminte nu trebuie sa fie facute in aceasta parte, ci nici caldura care vine de la partea poftitoare la inima nu trebuie nicidecum a o primi. Iar cand se vorbeste de mijlocul pantecelui, intelege inima, dupa cum zice Sfantul Teofilact. Iar inima nu are locul ei nici in buric, nici in mijlocul pantecelui, ci in partea stanga a pieptului.

Vasile de la Poiana Marului insista ca mintea sa caute deasupra inimii ca un imparat, nu in partea dreapta a ei spre piept, nici in josul ei, ca sa nu trezeasca nici fierbinteala maniei in piept, nici fierbinteala poftei din josul inimii. Dar noutatea la Vasile consta in faptul ca el cere ca mintea sa nu caute nici in mijlocul inimii, ci deasupra ei, pentru ca inima este sediul ratiunii si astfel, daca mintea ar cauta spre acel mijloc, mintea sau ratiunea ar ramane in ea insasi, intr-o pura rationalitate. Mintea trebuie sa caute sa ajunga deasupra sa si sa se stapaneasca pe ea insasi ca un imparat. Omul trebuie sa caute sa ajunga chiar si deasupra sa, adica sa se ridice mai presus de sine spre Dumnezeu, spre adevarul personal infinit, sa intre in relatie cu El, depasindu-se pe sine, asa cum i-o cere de altfel si firea. Dar pentru aceasta trebuie sa ramana aproape de insusi centrul ei, de inima, caci numai prin ea poate urca mai presus de ea. Ideea ca inima e centrul cugetarii se justifica cu faptul ca ea e centrul vital al organismului, deci si al cugetarii care dirijeaza omul intreg. In inima si totusi, prin inima, deasupra inimii sale, acolo trebuie sa fie omul.

Astfel sunt asezate cele trei parti ale sufletului: partea rationala in piept, partea maniei sau a ravnei in inima, iar partea poftitoare in buric. La aceasta are si diavolul lesne intrare, dupa cum zice Iov: ”O umple de bale si o infierbanta, ca lipitorile si broastele in balta cea noroioasa, hranindu-se si indulcindu-se cu saratura poftei”.

Partea poftitoare se arata in moliciunea trupului, in extrema lui pasivitate. Daca e condusa de cugetare si de tarie, devine un sentiment care se alipeste cu dragoste de cele cu adevarat tari si inalte, de Dumnezeu, sau cauta spre El. Altfel o ia razna, sau e facuta roaba celui rau, a celor tari in mod aparent si trecator.

De aceea, Sfantul Grigorie Sinaitul zice:

ˇ Este mare nevoie de a se ajunge la adevarul vadit si a fi curat de cele potrivnice darului, ca mai ales in incepatori s-a deprins diavolul sa dea inselaciunii lui chipul adevarului, dand viclesugurilor lui infatisari duhovnicesti, adica le inlocuieste pe unele cu altele. Aceasta inlocuire o face si in mijlocul pantecelui, aducand in locul caldurii firesti, arderea sa,, iar in locul veseliei firesti, bucurie dobitoceasca.

Dar socotesc firesc ca lucratorul sa stie si aceasta: arderea sau caldura care iese de la mijloc (de la mijlocul pantecelui) la inima, uneori iese singura de la sine in chip firesc, fara ganduri de desfranare.

Zice Sfantul Calist Patriarhul:

ˇ Aceasta nu este inselaciune, ci vadirea firii, iar de socoteste cineva ca si ea este din dar, si nu din fire, aceasta este cu adevarat inselaciune. Dar nu trebuie sa se ingrijeasca de asta cel ce se nevoieste, ci sa le respinga. (Calist Patriarhul)

Alteori diavolul insusi amesteca arderea sa cu pofta noastra si prin aceasta trage inima la ganduri de desfranare, iar aceasta este negresit inselaciune. Iar de se incalzeste tot trupul, dar mintea este curata si lipsita de patima, incat patrunde in adancul inimii, incepand si savarsind rugaciunea in inima, sa se stie ca aceasta este cu adevarat din har, iar nu din inselaciune. Dar se intampla unora dintre nevoitori nu putina impiedicare si neputinta trupeasca in aceasta sfintita lucrare, caci neputand tine cu masura si cu hotarare ostenelile si posturile cele mai presus de fire ce le implineau sfintii, li se pare ca nu le este lor cu putinta a incepe fara acestea, lucrarea mintii. Ferindu-i de aceasta pagubire, prin masura ce le-o randuieste, Marele Vasile invata astfel: ”Infranarea se randuieste potrivit puterii trupesti a fiecaruia”. Cu adevarat si de aceasta mi se pare ca se cuvine sa se tina seama, ca nu cumva, zdrobind cu infranarea cea fara masura puterea trupeasca, sa facem trupul sleit si neputincios spre lucrarea duhovniceasca. Caci pe aceasta trebuie sa o avem lucratoare si nicidecum sa o slabim cu lipsa de masura, pentru ca daca ar fi fost bine sa slabim cu trupurile si sa zacem abia vii, negresit asa ne-ar fi facut Domnul de la inceput. Dar de vreme ce ne-a facut asa cum suntem, gresesc cei ce nu pazesc precum este ceea ce a fost facut.

Postitorul sa pazeasca, deci, numai binecredinciosia, ca sa nu se incuibeze rautatea in suflet din pricina lenevirii; ca sa nu slabeasca trezvia mintii si ridicarea cugetarii cu dinadinsul spre Dumnezeu; ca sa nu se intunece sfintirea cea duhovniceasca si luminarea care se iveste din ea in suflet. Caci de vor creste bunatatile amintite, nu vor avea patimile vreme a se scula asupra trupului, pentru ca sufletul indeletnicindu-se cu cele de sus, nu da trupului vreme spre trezirea patimilor. De aceea, odata ce se produce aceasta stare in suflet, nu se mai deosebeste intru nimic cel ce mananca anumite bucate de cel ce nu le mananca. Ba unul ca acesta a tinut nu numai postul, ci si infranarea cea de totdeauna si are lauda pentru grija si luarea aminte cea aleasa, aratata trupului, caci viata cea cu masura nu infierbanta poftele. Aceasta o spune Sfantul Isaac Sirul: ”Trupul cel neputincios de-l vei sili peste masura, aduce sufletului tulburare peste tulburare”, iar Sfantul Ioan Scararul zice: ”Vazut-am dusmanul numit pantece odihnit si dand trezvie sufletului”, si ”Vazutu-l-am pe acesta topit de post si totusi plin de pacat, ca sa nu ne nadajduim in noi, ci spre Dumnezeu cel viu”. Cu aceasta se potriveste si intamplarea pe care o povesteste Preacuviosul Nicon:

ˇ In acele vremuri se afla un batran singur in pustie, care nu vazuse oameni de treizeci de ani si nu mancase nici paine, ci numai radacini; dar a spus ca in toti anii aceia a fost foarte mult luptat de dracul desfranarii. Si au socotit Parintii ca nici trufia, nici hrana n-a fost pricina razboiului aceluia, ci faptul ca batranul nu era deprins cu trezvia mintii si cu lupta impotriva amagirilor vrajmasilor.

Pentru aceea zice si Sfantul Maxim: ”Da trupului cele dupa putere si intoarce toata nevointa ta spre lucrarea mintii”. Si iarasi, Sfantul Diadoh zice: ”Postul are lauda in sine, dar nu la Dumnezeu”. Caci este lucrator si oranduieste bine pe cei ce-l voiesc cu intreaga fiinta. Deci nu se cade nevoitorilor binecredinciosi a se trufi pentru el, ci sa vada tinta cugetarii noastre in credinta in Dumnezeu. ”Caci mesterii nici unui mestesug nu se lauda vreodata cu uneltele lor, ca si cum ele ar fi scopul mestesugului lor, ci asteapta fiecare sa ispraveasca lucrul cu ajutorul lor, ca din el sa arate cu adevarat mestesugul lor.

Dar avand o stare potrivita pentru primirea unui anumit fel de hrana, nu-ti pune toata silinta si nadejdea numai in post. Ci postind cu masura si dupa puterea ta, sileste-te in lucrarea mintii. De ai putere sa te indestulezi numai cu paine si apa, bine este. Caci zice: ”Nu intaresc celelalte bucate trupul, cum il intaresc painea si apa. Dar sa nu-ti para ca implinesti vreo fapta buna, postind astfel, ci nadajduieste a castiga din post intreaga cumpatare. Si asa iti va fi postul cu intelegere”, zice sfantul Doroftei.

Iar de esti neputincios, Sfantul Grigorie Sinaitul iti porunceste sa mananci o litra de paine si sa bei pe zi, adica in zilele cele dezlegate, trei sau patru pahare de vin, sau apa, daca vrei sa afli pe Dumnezeu; si sa primesti cate putin din toate cele dulci ce se vor afla, ca sa scapi de inaltarea cu cugetul si sa nu te scarbesti de cele bune facute de Dumnezeu, ci sa-I multumesti Lui pentru toate. Aceasta este judecata celor priceputi.

Caci de te indoiesti de mantuirea ta, fiindca mananci din toate bucatele cele dulci si bei putintel vin, aceasta vine din necredinta si neputinta cugetului. Iar impartasirea de bucate fara de pacat si potrivit cu voia lui Dumnezeu se poate afla in trei stari ale sufletului: in infranare, in indestulare si in saturare. Infranarea inseamna a fi inca flamand cand te scoli de la masa; indestularea inseamna a nu fi nici flamand, nici ingreunat; saturarea, a se ingreuna putintel. Iar a manca dupa saturare e usa a indracirii pantecului, prin care intra desfranarea. Socotindu-le acestea, alege-ti ceea ce se cade dupa puterea ta, netrecand peste aceste stari. Caci si aceasta apartine celor desavarsiti, cum zice Apostolul, adica a flamanzi si a se satura si a le putea pe toate.

Acestea ti s-au aratat, o, iubitorule al lucrarii si al luarii aminte a mintii, numai din cuvintele Sfintilor Parinti celor mari: care este masura infranarii si postul cel cu socoteala; si cum se cuvine a se nevoi cineva intru luarea aminte. Deci auzind acestea, nu se cade a ne departa de la lucrarea mintii, ci a ne sili intru acestea, cu toata sarguinta rugand pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa ne fie ajutor si Invatator intru aceasta. Caruia se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor. Amin

Teolipt mitropolitul Filadelfiei
”Lume” nu e numita aici realitatea celor din afara, ci o stare launtrica de alipire patimasa la lucrurile supuse simturilor si la trup. Monahul le foloseste pe acestea intr-o mare libertate si detasare spirituala. De aceea le foloseste in limitele strict necesare vietii pamantesti, ”neavand nimic, desi toate sant in stapanirea lor” (2 Cor. VI, 10). Monahul se leapada de lume numai in sensul ca nu se alipeste ei ca singurei sau ultimei realitati. Dezlipirea aceasta de lume se face pentru Hristos, intrucat monahul stie ca in Hristos are asigurata o viata netrecatoare si infinit mai bogata decat cea pe care i-o poate da lumea. In sensul acesta dezlipirea de lume e dezlipirea intru cunostinta adevarului. Cel ce se dezlipeste de lume pentru Hristos e ca cel ce a aflat margaritarul de mult pret, infinit mai pretios decat toata lumea si decat orice avutie. Dar in Hristos lumea nu e pur si simplu negata, ci regasita in stralucirea ei adevarata, care ii vine din El.

Asculta ce-ti spune David: ”Pe Cel Preainalt L-ai pus scapare tie” (Psalm XC, 8). Si daca ti-ai ales viata dupa Hristos, cea plina de asprimi, nu vor veni la tine relele din vita lumeasca; nu se va tine de tine, care ti-ai ales sa te pocaiesti, dragostea de bani, desfatarea, cinstirea, podoaba, neinfranarea simturilor; nu vor starui inaintea ta inaltarile nelegiuite ale cugetului, robia mintii, nestatornicia gandurilor si orice alta ratacire si zapaceala de buna voie; nici dragostea de parinti, de frati, de prieteni, de rudenii, nu te va mai intampina pe tine; nu se va mai salaslui in tine nici dorul de intalniri si de convorbiri fara rost si fara trebuinta. De vei iubi dezlipirea launtrica de acest trup si suflet, biciul durerii nu se va mai apropia de sufletul tau si sageata intristarii nu va mai rani inima ta, nici nu vai mai posomori fata ta. Caci cei ce s-au desfacut de obisnuinta placerii si-au lepadat impatimirea fata de toate cele spuse, au tocit acele intristari. Fiindca Hristos se arata sufletului care se nevoieste si toarna in inima bucurie negraita, iar bucuria duhovniceasca nu o poate rapi nici una din desfatarile sau necazurile lumii.

Precum te-ai insingurat cu trupul, lepadand pana si gandurile lucrurilor, precum ti-ai schimbat portul, departeaza si vorbele si pe cei ce-ti sunt aproape dupa neam. Caci de nu vei scapa de imprastierea in cele dinafara, nu te vei ridica impotriva celor ce te pandesc din launtru. Si de nu vei birui pe cei ce te razboiesc in cele vazute, nu vei rapune pe viclenii cei nevazuti. (Facand pe om sa se imprastie in cele din afara, dusmanul pune stapanire pe interiorul lui, de care a uitat. De aceea prin veghere calugarul trebuie sa fie atent mereu la cele ce se petrec in launtrul sau, ferindu-se de a se pierde in tot felul de ganduri necuvenite, provocate de lucrurile si de imprejurarile din afara, sau de amintiri ale unor lucruri si imprejurari necuvenite.)

Iar cand vei face sa inceteze imprastierile din afara si vei parasi gandurile din launtru, mintea ti se va ridica la lucrurile si la cuvintele Duhului; si in loc de obisnuinta cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtutii; in loc de vorbele desarte, nascute din taifasul cu lumea, sufletul iti va fi luminat si inteleptit de meditarea si dezvaluirea cuvintelor dumnezeiesti ce se misca in cugetare. Descatusarea simturilor se face lant sufletului, iar inlantuirea simturilor aduce eliberarea sufletului.

Vanturile ridica valurile marii si daca nu inceteaza vanturile, nu se domolesc valurile si nu se linisteste marea. La fel duhurile rautatii rascolesc in sufletul celui neatent amintirea parintilor, a fratilor, a rudeniilor, a celor apropiati, a ospetelor, a serbarilor, a teatrelor si a tuturor celorlalte inchipuiri ale placerii si poruncesc vederii, limbii si trupului intalnirea cu ele. Prin aceasta si ceasul de fata se topeste in desert si cel care va veni, cand vei petrece singur in chilie, se va risipi in amintirile celor vazute si graite. Si asa viata monahului trece fara folos in ocupatiile lumesti, care-si sapa amintirile lor in cugetare, precum picioarele omului, urmele in zapada pe care o calca.

Daca dam fiarelor mancare, cand le vom omori pe ele? Si daca petrecem in lucruri si ganduri de ale dragostei si obisnuintei nerationale, cand vom omori cugetul trupesc? Cand vom trai viata cea dupa Hristos pe care am fagaduit-o? Urma picioarelor in zapada se sterge cand rasare soarele sau dispare cand se varsa apa. Iar amintirile sapate in cuget de aplecarea si de faptele iubirii de placere sunt sterse de Hristos, Care rasare din inima prin rugaciune, si de ploaia lacrimilor din umilinta. Deci monahul care nu lucreaza potrivit ratiunii, cand va sterge inchipuirile de mai inainte din cugetare? Fapta virtutilor se intipareste in trup, cand vei parasi obisnuinta lumeasca, iar amintirile bune si cuvintele dumnezeiesti se intiparesc in suflet cand vei sterge prin rugaciuni neintrerupte ce se deapana in cugetare, cu umilinta fierbinte, amintirile faptelor dinainte. Caci lumina amintirii credintei in Dumnezeu si zdrobirea inimii rad ca un brici amintirile pacatoase. (Aici Teolipt vorbeste nu de o singura rugaciune neincetata, ci de rugaciuni neintrerupte. Dar poate fi vorba de aceeasi rugaciune neincetata. El cere din nou ca rugaciunea sa se faca cu simtirea fierbinte a umilintei sau a strapungerii inimii. Numai in acest caz cuvintele rugaciunii sau alte cuvinte dumnezeiesti si amintirile lor si ale intelesurilor lor se vor intipari prin repetitie, in mod lucrator, in sufletul inmuiat de ele si de umilinta care le insoteste, dupa ce vor fi sters amintirile de caracter ispititor ale faptelor pacatoase de mai inainte. Cugetarea nu poate fi neutra si statica. In ele se intiparesc cuvintele si amintirile faptelor repetate, bune sau rele, cu forta lor care o misca in directia corespunzatoare lor. Una din aceste doua categorii sterge cealalta categorie. Dar desigur ca, pana la predominarea deplina a uneia din cele doua categorii, are loc o miscare contradictorie, o sfasiere in suflet. Cand cuvintele dumnezeiesti si intelesurile lor se intiparesc in mod exclusiv in inima inmuiata sau zdrobita de umilinta si de iubirea lui Dumnezeu, si prin aceasta ea s-a deschis total lui Dumnezeu, o lumina clara opusa intunericului in care orbecaie plina de amintirile ispititoare ale pacatelor, isi face loc in ea. Lumina, care umple atunci inima nu e, dupa explicarile lui Teolipt o lumina a cunoasterii teoretice, ci a simtirii evidente si iubitoare a prezentei lui Hristos; orizontul deschis de acea lumina e un orizont al comuniunii cu Hristos, in care inima a intrat iesind din ingustimea inchisorii in limitele eu-lui propriu, e un orizont al vietii, al curatiei, al bucuriei, al pacii.)

Ia pilda de la intelepciunea albinelor. Acelea, stiind ca roiul viespilor le da tarcoale, raman inauntru stupului si scapa de vatamarea atacurilor acelora. Socoteste intalnirile desarte ca niste viespi si fugi de ele cu toata sarguinta si ramai in adapostul manastirii si de aici incearca iarasi sa patrunzi in cetatuia cea mai din launtru a sufletului, care este casa lui Hristos, in care se vede pace, bucurie si liniste. Caci Hristos, Soarele cunoscut cu inima, trimite aceste daruri ca pe niste raze si le da sufletului care-L primeste pe El cu credinta si cu iubire de bunatate, ca pe o rasplata.

Deci, sezand in casa, pomeneste pe Dumnezeu, ridicandu-ti mintea de la toate si aruncand-o spre Dumnezeu fara de glas. Si toata simtirea inimii vars-o inaintea Lui si lipeste-te prin dragoste de El. caci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea si dorinta mintii spre El si o invaluie in lumina din jurul Lui. Intorcandu-se mintea spre Dumnezeu, dupa ce opreste toate intelesurile care dau chip lucrurilor, Il priveste in afara de orice chip. Si in nestiinta care covarseste orice cunostinta, din pricina slavei neapropiate, i se umple vederea de lumina. Fara sa cunoasca pe Cel vazut, din pricina neputintei de a-L cuprinde, il cunoaste din pricina adevarului Celui ce exista propriu-zis si e singur mai presus de existenta. Hranindu-si dragostea si intarindu-si sarguinta cu bogatia bunatatii ce izvoraste de acolo, se invredniceste de odihna si fericire nesfarsita.

Acestea sunt semnele pomenirii cu osardie deplina, iar rugaciunea este convorbirea cugetarii cu Domnul, cuvintele rugaciunii strabatand la Dumnezeu impreuna cu mintea intinsa intreaga spre El. caci intelegerea rostind necontenit numele Domnului si mintea urmarind atenta si cu limpezime chemarea numelui dumnezeiesc, lumina cunostintei lui Dumnezeu umbreste tot sufletul ca un nor luminos. Pomenirii lui Dumnezeu cu osardie ii urmeaza dragostea si bucuria. ”Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, si m-am veselit.” Iar rugaciunea curata este urmata de cunostinta si umilinta. ”In ziua in care Te voi chema pe Tine, iata, am cunoscut ca Dumnezeul meu esti Tu”. ”Jertfa lui Dumnezeu, duh umilit”, caci mintea si cugetul ce se infatiseaza lui Dumnezeu printr-o simtire puternica si printr-o rugaciune fierbinte sunt urmate si de umilinta sufletului. Iar daca mintea, cuvantul si duhul alearga si cad inaintea lui Dumnezeu, cea dintai prin luarea aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilinta si dragoste, intreg omul din launtru liturghiseste Domnului. ”Sa iubesti pe Domnul din toata inima ta” (Deuteronom 6, 5).

Dar vreau sa stii si aceasta: nu cumva socotind ca te rogi, sa umbli departe de rugaciune, sa te ostenesti fara castig si sa alergi in desert. Aceasta se intampla la cantarea cu gura, cand mintea este purtata in alta parte si este impartita intre patimi si lucruri, cand se intineaza si intelesul cantarii. Dar aceasta se intampla si cugetarii caci nu o insoteste si nu se atinteste spre Dumnezeu, cu Care se face convorbirea rugaciunii, ci e abatuta pe furis de anumite ganduri. Atunci cugetarea spune din obisnuinta cuvintele, iar mintea luneca de la cunostinta lui Dumnezeu. Ca urmare si sufletul se arata fara intelegere si fara asezare, intrucat mintea s-a imprastiat in niscai naluciri, sau spre cele ce e furata, sau voieste. Iar nefiind de fata cunostinta in rugaciune si cel ce se roaga neinfatisandu-se Celui Caruia I se roaga, cum se va indulci sufletul? Cum se va veseli inima, care se face ca se roaga, dar nu face rugaciunea adevarata? ”Veseli-se-va inima celor ce cauta pe Domnul”, dar pe Domnul Il cauta cel ce se apropie de Dumnezeu cu tot cugetul si cu inima fierbinte isi inlatura tot gandul lumii, pentru cunostinta si dragostea lui Dumnezeu, care rasare din rugaciunea neincetata si curata.

Ia aminte la modul rugaciunii cu cugetul: convorbirea cu Dumnezeu departeaza gandurile patimase; cautarea mintii la Dumnezeu alunga intelesurile lumii; umilinta sufletului izgoneste dragostea de trup. Rugaciunea, rostind neincetat dumnezeiescul nume, se vadeste ca o conglasuire si unire a mintii cu ratiunea si cu sufletul, ”caci unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Astfel, deci, rugaciunea, adunand din invrajbirea prin patimi si legand intre ele si cu sine cele trei parti ale sufletului, uneste sufletul cu Dumnezeu, Cel in trei ipostasuri. Intai sterge din suflet rusinea pacatului prin chipurile virtutii, apoi, zugravind iarasi frumusetea trasaturilor dumnezeiesti prin sfanta cunostinta dobandita la vremea ei, infatiseaza sufletul lui Dumnezeu. Iar sufletul indata cunoaste pe Facatorul sau caci ”in ziua in care Te voi chema, iata am cunoscut ca Dumnezeul meu esti Tu”. Dar e si cunoscut de Dumnezeu caci zice: ”A cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui” (II Timotei 2, 9). Cunoaste pe Dumnezeu pentru curatia chipului, caci tot chipul tinde spre model si este legat de el; si e cunoscut pentru asemanarea prin virtuti, caci prin aceasta are si cunostinta lui Dumnezeu si este cunoscut de Dumnezeu. (Rugaciunea unifica cele trei puteri ale sufletului sfasiate prin patimi. Ea nu e numai a mintii, sau numai a ratiunii care defineste in intuitia totala a prezentei lui Dumnezeu proprie mintii, sau numai a inimii care traieste cu simtirea aceasta prezenta. Avand un caracter complex, rugaciunea e singurul mijloc de unificare a sufletului. Si numai astfel unificat si devenit capabil sa traiasca realitatea de bogatie complexa a lui Dumnezeu, sufletul poate sesiza prezenta lui Dumnezeu si se poate uni cu El. Sau invers: rugaciunea are puterea sa unifice sufletul, pentru ca se uneste cu Dumnezeu Cel atotcomplex, dar unul in aceasta bogatie complexa, cu Dumnezeu, Care e o unitate intreita: Mintea, Logosul, si Duhul vietii sau Tatal, Fiul (Cuvantul) in care Tatal sau Mintea se reveleaza, si Duhul Sfant, in care Tatal si Fiul se unesc in iubire. Sufletul se uneste cu Dumnezeu prin rugaciune, fara sa paraseasca complexitatea lui, intrucat in el se imprima complexitatea unitara a lui Dumnezeu. Iar aceasta imprimare se face prin rugaciune, cand sufletul se apropie la maximum de Dumnezeu si se deschide Lui. Rugaciunea este astfel o comunicare vie intre suflet si Dumnezeu si viceversa. Prin ea vin in suflet si se imprima si virtutile care isi au originea in bunatatea iradianta a lui Dumnezeu. Si tot prin ea vine in suflet cunostinta de Dumnezeu, experiat in diferite grade de intensitate. Caci prin rugaciune vede si simte sufletul pe Dumnezeu in bogatia Lui spirituala si vie. Iar cunostinta e din amandoua partile. Caci prin rugaciune se infaptuieste o miscare atat din partea sufletului spre Dumnezeu, cat si din partea lui Dumnezeu spre suflet, dat fiind ca nici sufletul nici Dumnezeu nu sunt obiect, ci fiecare se misca in libertate si cu mare interes spre celalalt. Sufletul cunoaste pe Dumnezeu prin rugaciune, intrucat prin ea se activeaza relatia lui, ca fiind chip al lui Dumnezeu, cu modelul sau. Dar si Dumnezeu cunoaste sufletul, intrucat acesta s-a deschis prin virtuti si in mod culminant prin rugaciune lui Dumnezeu, intrucat Dumnezeu insusi S-a imprimat, iradiind in suflet, prin virtuti si prin rugaciune. Propriu-zis virtutile ca deschideri statornicite, dar mereu in actiune, prin fapte si prin rugaciune, animate de pomenirea lui Dumnezeu, sunt atat chipuri de cunoastere a lui Dumnezeu de catre suflet, cat si de cunoastere a sufletului de catre Dumnezeu, fiind mereu si tot mai mult deschis lui Dumnezeu.

Iar cand te vezi slabind in rugaciune, foloseste o carte si, luand aminte la citire, primeste cunostinta. Nu trece peste cuvinte grabit. Descoase-le cu cugetarea si aduna-le in vistieria mintii. Pe urma gandeste la cele citite, ca sa ti se indulceasca cugetarea din intelegere si sa-ti ramana neuitate cele citite. Prin aceasta ti se va aprinde inima de cugetarile dumnezeiesti . ”In cugetarea mea, zice, se va aprinde foc” (Psalmi 38, 4). Caci precum mancarea indulceste gustul cand e subtiata prin dinti, asa si cuvintele dumnezeiesti, intorcandu-se mereu in suflet, imbogatesc intelegerea si o inveselesc. ”Cat de dulci sunt cuvintele Tale pentru gatlejul meu”. Ia in inima ta cuvintele evanghelice si povetele fericitilor parinti, cerceteaza vietile lor, ca sa poti cugeta la ele in timpul noptii. In felul acesta, cand cugetarea ti se va osteni de rugaciune, o vei reinnoi prin citire si gandire la cuvintele dumnezeiesti si o vei face si mai sarguincioasa la rugaciune.

Psalmodiaza cu gura. Dar cu glas linistit si cu supravegherea mintii, nerabdand sa lasi ceva necugetat din cele spuse. Si daca ii scapa ceva mintii, repeta stihul ori de cate ori se intampla asa ceva, pana-ti vei avea mintea insotind cele spuse. Caci mintea poate sa si cante cu gura si sa tina si amintirea lui Dumnezeu. Aceasta poti s-o afli din experienta fireasca. Caci precum cel ce se intalneste cu cineva, poate sa si vorbeasca, dar sa si caute la el cu ochii, asa si cel ce canta cu buzele poate sa stea si atintit la Dumnezeu prin atentie.

Nu ocoli plecarile genunchilor. Caci plecarea genunchilor inchipuie caderea pacatului de la noi si prilejuieste marturisirea lui; iar ridicarea inseamna pocainta, inchipuind fagaduinta unei vieti intru virtute. Dar fiecare ingenunchiere sa se savarseasca cu chemarea intelegatoare a lui Hristos, ca prinzandu-ne cu sufletul si cu trupul de Domnul, sa ni-L facem milostiv pe Dumnezeul sufletelor si al trupurilor.

Iar daca dai mainilor si o lucrare linistita in vremea rugaciunii facuta cu cugetarea, ca sa alungi somnul si trandavia, aceasta invioreaza si ea lupta nevointei. Caci toate lucrurile aratate, savarsite impreuna cu rugaciunea, ascut mintea, izgonesc trandavia, fac sufletul mai vioi, iar intelegerea mai agera si mai fierbinte in lucrarea rugaciunii din cugetare.

Cand bate toaca, iesi din chilie, fiind atent cu ochii trupului la pamant, dar lucrarea din cugetare rezemand-o pe amintirea lui Dumnezeu; intrand apoi in Biserica si intregind obstea, nu vorbi cu cel de langa tine, nici nu rataci cu minte in desertaciuni, ci limba sa ti se ocupe numai cu cantarea, iar cugetarea fixeaz-o prin rugaciune. Iar facandu-se sfarsitul slujbei, du-te in chilie si apuca-te de canonul randuit tie.

Mergand la trapeza, nu cauta la portiile fratilor, nici nu-ti imparti sufletul in banuieli urate. Ci vazand cele puse inaintea ta, da gurii mancare, iar urechii ascultarea celor ce se citesc si sufletului rugaciunea, ca hranindu-te cu trupul si cu duhul, sa lauzi in intregime pe Cel ce satura pofta ta cu cele bune.

Sculandu-te de acolo, intra cu cuviinta si in tacere in chilia ta si, ca o albina harnica, osteneste-te intru virtutile tale. Cand implinesti o ascultare cu fratii, mainile sa lucreze, dar buzele sa taca, iar mintea sa pomeneasca pe Dumnezeu. Si daca cineva s-ar misca vorbind fara rost, ca sa opresti neoranduiala, scoala-te si fa metanie.

Precum cand apare lumina, intunericul se imprastie, asa lumina marturisirii sterge gandurile patimilor fiind si ele intuneric. Caci slava desarta si trandavia pe care gandurile le-au avut ca culcus au fost nimicite, rusinate de marturisire si de greaua patimire a implinirii canonului. De aceea, vazand cugetarea slobozita de patimi prin rugaciunea neincetata si cu buna umilinta, fug cu rusine. Dar cand cel ce se nevoieste incearca sa taie cu rugaciunea gandurile care-l tulbura le taie pentru scurta vreme si opreste lucrarea lor prin lupta cu ele, dar nu se izbaveste pentru totdeauna daca mai ingaduie pricinile care-l supara, adica odihna trupului si odihna lumeasca de cinstiri, din pricina carora nu se misca spre marturisire. Ca urmare, nu dobandeste nici pace, deoarece tine la sine lucrurile potrivnicilor. Iar tinand la sine vase straine, nu i se vor cere de stapanii lor? Si cerandu-i-se si neslobozind lucrurile pe care le tine pe nedrept, cum se va putea izbavi de vrajmasii sai? Dar cand cel ce se nevoieste, intarit prin pomenirea lui Dumnezeu, va iubi dispretuirea si chinuirea trupului si isi va marturisi gandurile fara sa se rusineze, indata se vor indeparta vrajmasii, iar cugetarea eliberandu-se va avea rugaciunea neincetata si gandul la cele dumnezeiesti neintrerupt. (Marturisind gandurile rele, le tintuim la stalp si le luam puterea, caci le facem de rusine, cum ne facem pe noi insine daca le-am da salas in noi mai departe. De aceea, prin marturisire, ne detasam de ele. Lumina in care sunt puse prin marturisire le arata in uraciunea lor si le ia puterea ispititoare. A le tine in noi, inseamna a ne ascunde intr-un intuneric; a le marturisi inseamna a voi sa fim deschisi si a nu mai ocroti in noi ganduri pe care, din rusine, le tinem ascunse.)

Teolipt este mereu preocupat de raportul mintii cu cugetarea si cu cuvantul. Cugetarea este lucrarea prin care mintea intra in relatie speciala cu diferite obiecte sau subiecte. In acest rol cugetarea descopera intelesurile lucrurilor si aceste intelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel cuvintele sunt implicate virtual in cugetare si deci in minte, dar si imbogatesc mintea si cugetarea, prin specificarea exprimata a intelesurilor lucrurilor reale. Cuvintele sunt relatii exprimate ale mintii cu realitatile specificate prin cugetare. Propriu-zis ele indica realitatile, deci tin de realitati, dar intrucat intelesurile realitatilor sunt descoperite de minte prin cugetare, cuvintele se pot socoti ca tinand fiintial de minte sau de cugetarea ei, indreptata spre realitatile specificate, sau cu vointa de a le specifica. Caci asa cum nu pot fi lucruri care sa nu poata fi intelese de cugetarea mintii, asa nu e cugetarea mintii fara capacitatea si necesitatea de a se actualiza prin descoperirea si exprimarea lucrurilor si persoanelor. Astfel se poate spune ca radacinile potentiale ale realitatilor sunt in minte ca chip al Mintii supreme, Care le are potential ca ultima origine a lor, si al Logosului sau Cuvantului suprem Care le cugeta specificat din eternitate si le exprima de cand le creeaza si apoi in mod concret omenesc, de cand S-a intrupat.

Dar mintea care este indreptata prin cugetare numai spre lucruri este oarecum in afara de sine. Numai mintea a carei cugetare este indreptata spre Dumnezeu si exprima prin cuvinte relatia cu El, specificand intelesurile Lui intr-un mod oarecum impropriu si analogic cu lucrurile create de El, dar mereu intr-un efort de depasire a acestei specificari, e o minte adunata in sine, care prin aceasta concentrare si reunificare a sa, care prin aceasta se uneste in mod superior de Dumnezeu. Caci Dumnezeu nu e sesizat propriu-zis in afara de minte, in lucrarile ei, ci in interiorul unificat al mintii, care prin aceasta se uneste in mod superior cu El, neputand ca ea sa fie singura. De fapt, mintea este sau cu lucrurile, adica unita ramificat cu ele, sau cu Dumnezeu, obarsia lor si a ei. Insasi necesitatea de a fi macar cu lucrurile, dar nemultumirea de a fi numai cu ele, sau sentimentul ca nu afla in ele tot adevarul, sau implinirea pe care o cauta, arata ca mintea este facuta pentru Dumnezeu. De aceea nu este bine sa fie mintea singura, adica nu se simte bine singura, sau chiar nu poate sa fie singura. Dar numai din mintea care s-a uitat pe sine, care a adormit fata de lucrurile specificate din afara si fata de ea singura, se iveste dragostea fata de adevarata realitate complementara a sa si fata de Mintea suprema Care o cuprinde si pe ea impreuna cu celelalte si in Care se regaseste. In unirea aceasta cu Dumnezeu, cuvantul ce tine in mod fiintial de cugetarea mintii este cuvant de rugaciune. Caci Dumnezeu sesizat in maretia Lui milostiva inspira ca atare rugaciunea si slavirea. In felul acesta rugaciunea este modul prin care cugetarea mintii urca la cunostinta lui Dumnezeu si in aceasta se actualizeaza puterea si dispozitia ei iubitoare, care in relatie cu alte persoane nu se actualizeaza decat in parte. Iubirea de Dumnezeu este asa de puternica, incat copleseste sau opreste simtirea placerilor trupului si pofta trupului dupa ele. Sufletul este atras neincetat de frumusetea lui Hristos si o cauta pe ea. De aceea Il cheama neincetat pe El - aceasta este rugaciunea neincetata a lui Iisus.

Fugi de simturi si ai oprit placerea pentru cele supuse simturilor. Fugi si de nalucirile celor placute din cugetare si ai oprit gandurile impatimite de placere. Iar mintea, ramanand fara naluciri, ca una ce nu primeste nici intiparirile diferitelor placeri, nici gandurile poftei, se afla in simplitate. (Prezenta a doua sau mai multe ganduri in minte imparte mintea intre ele. Eliberarea mintii de ele si concentrarea ei intreaga spre Dumnezeu ii reface unitatea si simplitatea. Dar in simplitatea aceasta este o nesfarsita bogatie si largime de intelegere si o negrait de dulce simtire. Caci in simplitatea ei se afla simplitatea de ocean a lui Dumnezeu.) Si ajungand deasupra tuturor celor simtite si a celor gandite, isi urca intelegerea la Dumnezeu, nemaifacand altceva decat sa strige din adanc numele Domnului prin pomenire neincetata, ca un prunc pe tatal sau, ”Caci voi chema numele Tau, pe Domnul inaintea mea.” (Iesire 32, 19).

De vei iesi din poftirea celor pamantesti prin rugaciune neincetata si curata si in loc de somn te vei odihni de orice gandire la cele de dupa Dumnezeu si te vei rezema in intregime numai de pomenirea lui Dumnezeu, se va zidi in tine ca o alta ajutatoare dragostea de Dumnezeu. Caci strigarea din inima a rugaciunii face sa rasara dragostea dumnezeiasca, iar dragostea dumnezeiasca trezeste mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci mintea, unindu-se cu dragostea, rodeste intelepciunea si prin intelepciune da rostire celor tainice. (Dragostea premerge cunoasterea lui Dumnezeu; dar ultima o si sporeste pe prima. N-ar putea cunoaste mintea pe Dumnezeu, daca nu L-ar iubi, asa cum nu poti cunoaste cu adevarat o persoana omeneasca, daca nu o iubesti. Dar de ce cunosti mai mult pe Dumnezeu, Il iubesti mai mult.) Caci Dumnezeu-Cuvantul numit prin strigarea simtita a rugaciunii, luand intelegerea mintii ca pe o coasta, ii harazeste cunostinta si umpland locul ei cu simtire, ii daruieste virtutea. Astfel zideste dragostea facatoare de lumina si o aduce la mintea ce si-a iesit din sine (ce a intrat in extaz) si doarme si se odihneste de toata pofta pamanteasca. Iar dragostea se afla ca o alta ajutatoare a mintii, care s-a odihnit de impatimirea nerationala dupa cele ale simturilor. Ca urmare, trezeste mintea cea curata pentru cuvintele intelepciunii. Atunci mintea, cautand la ea si desfatandu-se, vesteste altora simtirile ascunse ale virtutilor si lucrarile ascunse ale cunostintei, iesind ea prin cuvinte (prin extazul cuvintelor). (Este o explicare simbolica a zidirii Evei din coasta lui Adam. Mintea primeste ca ajutatoare iubirea, dar in iubire este implicata o alta persoana, intregitoare, cu care se uneste deplin. In sensul acesta nu este bine ca mintea sa fie singura, dar, cum am spus, numai din mintea care s-a uitat pe sine, sau din subiectul care s-a uitat pe sine, care a adormit fata de toate celelalte si chiar fata de sine, se poate naste dragostea. Dragostea este zidita in acelasi timp din adevarata intelegere a mintii, ca dintr-o coasta a ei, umpluta cu simtire, cum ar fi cu un fel de carne. Iar aceasta o face Dumnezeu-Cuvantul, Care ne vorbeste cand Ăl chemam numai pe El, dupa ce am uitat de toate si de noi insine, intrand cu noi in dialogul ziditor de dragoste. Dragostea cauzeaza dialogul si simtirea ei este sporita de dialog prin simtire. Dialogul realizandu-se prin cuvinte, acestea reprezinta extazul trait de minte in relatie cu cel iubit, in primul rand cu Dumnezeu-Cuvantul, Care i-a dat ei capacitatea si pornirea spre cuvant, sau spre celalalt prin cuvant, in primul rand spre Dumnezeu Cuvantul. Mintea este in limba greaca la masculin.)

De cunosti cele ce canti, primesti cunostinta; din cunostinta castigi intelegere; din intelegere odrasleste lucrarea celor cunoscute; din lucrare rodeste cunostinta din deprindere; cunostinta prin cercare naste vederea adevarata. Iar din aceasta rasare intelepciunea aratata in cuvintele harului, ce raspandesc lumina, caci intelepciunea umple vazduhul cugetarii si talcuieste celor din afara cele din launtru.

Mintea cauta intai si afla; apoi se uneste cu ceea ce a aflat. Cautarea o face prin ratiune, iar unirea, prin dragoste. Si cautarea prin ratiune se face pentru adevar, iar unirea prin iubire, pentru bine. (Exista si o dragoste care sustine cautarea lui Dumnezeu prin ratiune dar pe masura ce s-a aflat Cel cautat prin ratiune, ca adevar, El trezeste o noua dragoste. Aceasta este o dragoste care uneste cu Cel cautat caci El este descoperit ca bine. Binele nu este deosebit de adevar, ci este chipul aratat de adevarul mai adanc cunoscut.)

Sa nu parasesti rugaciunea din grija neputintei nici macar pentru o singura zi pana ce mai rasufli, ci auzi cele spuse: ”Cand sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10). Caci facand asa te vei folosi mai mult si rugaciunea te va ridica indata, cu impreuna-lucrare a harului. Fiindca unde este mangaierea Duhului, neputinta si trandavia nu raman.

De aceea, iarasi si de multe ori, in decursul istoriei, vedem monahi care uita ceasuri si zile intregi sa manance, uita si de ei insisi, dedicati fiind privirii mintii atintite spre Domnul. De cate ori nu se batea la usa sfintilor sau nu canta cocosul, iar ei nu simteau nimic, fiindca mintea (nous) lor se gasea pe inaltimile comuniunii cu Dumnezeu. Pentru ei rugaciunea e lupta cea mai duhovniceasca, care devine o relatie cu Tatal si Creatorul lumii, e o incalzire a inimilor lor, un urcus la ceruri; e o imbratisare desfatata a monahului cu Mirele si Mantuitorul sufletelor noastre.