Paralela intre Cruciada si Jihad

[ioanna]

Fenomenul cruciadelor a aparut in Europa ca raspuns (destul de tardiv) la expansiunea araba, ce a culminat cu cucerirea Ierusalimului, „pamant sfant” al Crestinatatii, fapt ce a produs un adevarat soc in lumea crestina. Cruciadele, desi pornesc de la o motivatie religioasa- „eliberarea locurilor sfinte de sub dominatia musulmana”, reprezinta un fenomen politic medieval, la fel cum razboaiele de expansiune araba sunt tot fructul unei ideologii politice, reprezentand aspiratiile unei comunitati. Omul medieval nu putea insa concepe o separare intre sfera politica si cea religioasa, de aceea fundamentarea ideologica a razboiului lua conotatii religioase.

„RĂZBOIUL SFÂNT”- ÎNTRE CRUCIADĂ ŞI JIHAD

Colonel ( r) Dumitru CODIŢĂ
Sursa: http://www.arduph.ro/%E2%80%9Erazboi...iada-si-jihad/

1.Introducere

Dreptul conflictelor armate îşi are rădăcinile în practicile cutumiare, care sau constituit de-a lungul secolelor pe toate continentele. Legile şi obiceiurile războiului – dacă este să folosim denumirea tradiţională a acestei ramuri a dreptului, nu erau aplicate la fel de toate armatele sau faţă de toţi inamicii. Se observă totuşi o anumită coerenţă, marcată de limitele unui comportament admis faţă de combatanţi şi populaţia civilă, care se baza pe onoarea soldatului.

Reglementările se refereau în general la interdicţia comportamentelor considerate crude sau dezonorante şi s-au format nu numai în interiorul armatelor, dar şi sub influenţa particularităţilor culturale, ale tipului de educaţie şi scrierilor religioase[2].

Civilizaţia occidentală şi cea islamică au o istorie comună, percepută de ambele părţi sub forma unui trecut al conflictului şi al cruzimii. Din cauza ignoranţei şi prejudecăţilor, acestea nu au reuşit să se înţeleagă reciproc, iar extremismul şi superficialitatea au făcut ca dialogul să se transforme de cele mai multe ori în conflict.

Consecinţa acestei situaţii face ca şi în prezent, lumea musulmană să fie stăpânită de un sentiment de furie şi umilinţă. Majoritatea musulmanilor consideră că Occidentul foloseşte un standard dublu al democraţiei şi drepturilor omului atunci când este vorba de sine, în raport cu alte civilizaţii, creând astfel terenul propice pentru apariţia fundamentalismului islamic[3].

Dialogul dintre creştini şi musulmani reprezintă prin urmare o necesitate vitală de care depinde însuşi viitorul omenirii. Prezentarea şi înţelegerea semnificaţiei conceptelor de cruciadă şi jihad reprezintă o contribuţie în acest sens.

2. Cruciadele „războaiele sfinte” ale creştinătăţii

Privite în contextul lor adecvat, cruciadele au reprezentat un capitol medieval al unei îndelungate interacţiuni dintre Est şi Vest, pentru care războaiele troiene şi cele persane ale Antichităţii au fost un preludiu, iar expansiunea imperialistă modernă a Europei Occidentale, ultima etapă. Diferenţa geografică dintre Est şi Vest a devenit semnificativă doar prin prisma diferenţelor religioase, etnice şi lingvistice.

Etimologic cruciada reprezintă numele dat expediţiilor militare de colonizare, întreprinse de feudalii din Europa occidentală, între anii 1096 şi 1270 în Orientul Apropiat, sub pretextul eliberării mormântului lui Hristos de sub turci[4].

Cruciadele au reprezentat reacţia Europei creştine împotriva Asiei islamice, aflată în ofensivă din anul 632 nu numai în Siria şi Asia Mică, dar şi în Spania şi Sicilia. Printre alte antecedente, trebuie să menţionăm tendinţele migratoare şi militare ale triburilor teutone, care au schimbat harta Europei din momentul în care au intrat pe scena istoriei; distrugerea (1009) de către al-Hakim a Bisericii Sfântului Mormânt, loc de pelerinaj pentru mii de europeni, ale cărei chei îi fuseseră trimise (800) lui Carol cel Mare în semn de binecuvântare din partea patriarhului Ierusalimului şi, nu în ultimul rând, dificultăţile întâmpinate de pelerini în Asia Mică islamică.

Declanşarea cruciadelor a fost determinată de apelurile repetate (1095) adresate de împăratul Alexios Comnenul către papa Urban II, ale cărui domenii asiatice fuseseră ocupate de selgiukizi. În faţa ameninţării care se apropia de Constantinopol, este posibil ca papa, să fi considerat că ar putea avea ocazia să reunifice Biserica greacă cu cea romană, a cărei schisma se produse-se între 1009 şi 1054. S-a lansat astfel prima cruciadă, numită aşa datorită semnului distinctiv de pe hainele luptătorilor care se şi numeau cruciaţi.

Împărţirea categorică a cruciadelor în şapte până la nouă nu este satisfăcătoare[5] pentru mulţi cercetători ai fenomenului. Procesul a fost mai mult sau mai puţin continuu, fără o linie de demarcaţie clară între cruciade. Împărţirea pe perioade ar fi mai adecvată. Prima perioadă de cuceriri durează până la aşa numita a doua cruciadă (1147-1149), a doua perioadă, este aceea a reacţiei musulmanilor, începând cu acţiunile lui Zanghi şi culminând cu victoriile lui Saladin şi o a treia perioadă, de războaie locale, încheiată în 1291, când cruciaţii sunt definitiv înfrânţi în interiorul Siriei[6]. În această a treia perioadă una din cruciade a fost îndreptată împotriva Constantinopolului (1202-1204), două împotriva Egiptului (1218-1221), fără un rezultat notabil, şi una chiar împotriva Tunisiei.

Prezintă interes pentru studiul nostru relaţiile paşnice dintre occidentali şi localnici. Creştinii veniseră în _ara Sfântă convinşi că sunt superiori populaţiilor de aici, considerând că acestea sunt idolatre şi că îl divinizează pe Mahomed. Primule contacte au reprezentat însă o mare dezamăgire. Cât despre impresia musulmanilor despre cruciaţi cuvintele lui Usama, un conducător musulman, sunt elocvente. El îi consideră „animale curajoase şi bătăioase, dar nimic altceva”.