Copilul trebuie sa participe la inmormantarea celor dragi

[Mihnea Dragomir]

Faceti confuzii grave intre o biata calatorie si intre dezintegrarea fiintei umane.

Diferenţa dintre optica dv şi optica mea ţine de premize. Mie nu mi se pare de loc că moartea înseamnă "dezintegrarea fiinţei umane". Ar putea fi eliberarea de condiţionarea trupului, dar asta e altceva.

Când unui căţel îi arunci coteţul îmbătrânit în care obişnuieşte să stea legat, oare el percepe asta ca "dezintegrarea fiinţei canine" ? Se poate să-i pară rău, câteva clipe, după coteţul lui. La rândul nostru, ne obişnuisem să asociem căţelul nostru cu coteţul "lui". Dar ce contează asta, dacă îl ştim mai OK, decât înainte, chiar dacă tot ce ne rămâne în faţa ochilor este un nenorocit de coteţ gol şi fără căţel ?

[Yasmina]

În prealabil postat de lore86

Sti ce e ciudat? Ca tocmai discutiile in contradictoriu m-au ajutat de atatea ori sa vad si ceallalta parte a lucrurilor si sa le analizez mai obiectiv.
asa am patit si cu delia si cu ioanna, dar mult m-am folosit.
De data asta argumentele tale nu sunt noi, asa gandeam si eu multa vreme.Dar parca atunci cand ajunge soarele in partea opusa in alta lumina iti apar lucrurile.
Stai linistita, eu de obicei spun ce am de spus.Cand discutia devine prea acida si ar putea fi vatamatoare, eu ma retrag.

Asta este bine;eu in general nu pot sa ma abtin sa nu spun ce am de spus,insa nu am atat de mult tact ca altii,lucrez inca la asta!


Off topic:copiii trebuie educati in spiritul muncii,foarte bine faceti ca-i indemnati de pe acum sa se gandeasca la viitor;sunt o gramada de maturi care nu stiu sa faca nimic concret si practic mor de foame la propriu!
Eset adevarat ca unii absolventi de universitate sunt someri,dar asta nu poate fi o consolare in lipsa acestor studii,ba din contra,trebuie sa ne luptam cat mai mult pt existenta iar scolile nu sunt deloc de evitat !

În prealabil postat de AlinB

Fara suparare dar cam toate inmormantarile de la noi sunt sinistre.
Se boceste in disperare, uneori doar de dragul bocitului cu tzipete si alte cele.

Nu ai deloc impresia ca e o inmormantare de crestini.

Numai atmosfera in sine si poate teroriza groaznic un copil.

Cu explicatiile de acasa - fiecare copil sau om in general are gradul si ritmul sau de asimilare.

Poti sa-i dai explicatii si fara sa participe la o atmosfera care mai mult ca singur o va percepe ca sinistra.

Prima inmormantare de care imi amintesc a fost a unei rude, o matusa octogenara. M-a dus mama acolo, nu stiu de ce...
Am ramas cu amintirea vie, vie de tot, ca am intalnit ceva respingator, nebanuit de urat.
Am si acum o incruntare in mine cand imi amintesc episodul.
E unul din momentele cele mai neplacute din intreaga viata.
Iar atmosfera era jalnica. Un miros urat, femei cu conduita isterica, barbati care filosofau dincolo de intelegerea mea si care imi pareau caraghiosi, mama bocind si facindu-se urata (altminteri mama a fost mereu pentru mine, copilul, cea mai frumoasa fiinta din lume), o lume de-a dreptul oribila. Apoi, mai tarziu, nu pricepeam de ce aceiasi oameni care plangeau si jeleau, acum mancau cu pofta, radeau, se imbatau, vorbeau tot felul de nerozii... Totul tulbure, foarte...
Iar mortul... uh... un imens buboi umflat, o fata impietrita si galbejita, niste maini de ceara cu unghii urate, oribil...
Acuma, ca sunt mai invatat in rele, pot filosofa detasat sau pot mima adinca intelepciune fara sa ma simt prea derutat sau confuzat. Dar atunci cred ca eram total nepregatit pentru asa intalnire.
S-ar cuveni o educatie atenta pentru acest moment. Si, categoric, un copil e o fiinta mereu vulnerabila si imprevizibila in fata unor astfel de surprize de proportii.
Ca psiholog zic acum: de mor in curind, eu sper ca nu ma vor vedea copiii in cosciug. Vorbesc serios! As mai accepta, poate, de vor avea vreo 20-30 ani ...:) (acum au 2, 6, 12)
Chiar si atunci, as prefera sa ii scutesc de spectacol. N-au decat sa cunoasca moartea oamenilor din poze si din sala de anatomie patologica, la L.P., de voiesc. Zic si eu, nu va suparati...

Daca tot se doreste ca copilul de gradinita/scoala primara sa aiba experienta aceasta a inmormantarii si a mortii, atunci poate ar fi mai bine daca este dus la inmormantarea si priveghiul unui monah. Zic si eu, nu stiu. Ma gandesc ca una e cand mergi la priveghiul unui parinte gen Pr.Cleopa sau Pr.Papacioc care iti dau impresia ca sunt linistiti,luminosi, si alta e cand mergi la o scena cum a descris Ioan mai sus. Poate gresesc.

Ar fi bine sa se tina cont si de felul copilului, daca e mai sensibil, daca se tulbura usor. Daca e vb. de un parinte atunci as zice sa asiste la tot, insa per asamblu cred ca ar fi mai indicat sa mearga la priveghi/inmormantare, cand este mai marisor, macar in sa fie in generala.

In clasa a 10-a, cand aveam 16 ani, am fost la priveghiul si inmormantarea unei coelge de liceu care a murit intr-un accident grav de masina (soferul beat, ploaie,noapte, masina a cazut de pe pod, ea nu a purtat centura in spate etc.). Si Roxana, Dumnezeu sa o ierte!, era toata vanata pe fata si avea si zgarieturi, gatul era intr-o pozitie ciudata, caci era rupt-cuza mortii-. Pei, nu a fost prea placuta privelistea nici ptr. un adolescent, adult, ptr. un copilas nici atat.

Cand a murit vecina mea preferata, eram prin scoala primara, cls I-IV, mama m-a luat cu ea la priveghi si dupa ce s-a asezat jos langa rudele vecinei, mi-a zis sa imi i-au ramasn bun de la Margareta. Dar am ramas intr-un colt caci imi era cam frica sa ma aproprii de cosciug. Daca copilul nu e pragatit dinainte si nu i se spune cat de cat care e chestia cu moartea etc. nu e bine sa il iei cu tine, caci o sa fie o experienta ciudata ptr. el, daca nu horror. Iar da el nu vrea sa se aproprie sau vrea sa plece, sa fie lasat, caci moartea nu e frumoasa.

Personal nu am ramas cu traume, n-am avut cosmaruri, au fost experiente neplacute, insa nu m-au marcat. Insa nu a bocit nici o baba, nu s-a tras nimeni de par si nu s-a isterizat nimeni. A fost trist, dar nu am asistat la scene de genul prezentate mai sus.

Profesoara de religie din generala ne-a spus cam asa: sa nu plangem ptr. cei adormiti, ci ptr. noi caci am ramas in viata si nu suntem pregatiti ptr. a trece dincolo din cauza pacatelor. Cu cat ai mai multe pacate si esti impatimit, cu atat iti va fi mai frica de moarte, caci simti, de multe ori fara sa iti dai seama, ca nu esti pregatit.

Fiecare sa faca cum crede de cuviinta.

Acum imi dau seama ca in decursul vietii am asistat si la inmormantari frumoase, crestinesti, de cateva ori chiar inaltatoare. Sentimente de nedescris... Insa tot nu mi s-a sters inmormantarea aceea, prima.
Asadar, impresia asupra copilului poate fi puternica si negativa. Daca e o inmormantare cu adevarat crestineasca, asa cum sugera Laura mai sus, atunci poate ca e o experienta constructiva, da.

P.S. Inmormantarea mamei a fost luminoasa, de-a dreptul. Desi ploua. Si, lucru ciudat, cand a inceput sa cante corul (sotia mea a adus corul in care canta ea, un cor cu multi absolventi de teologie, o parte din corul care a cantat cu Tudor Gheorghe "Primavara" si celelalte...) au inceput, desi era amiaza si ploua, au inceput sa cante cocosii. Eu stateam in pragul bisericii (cateva clipe nu am mai rezistat inauntru) si auzeam cum se imbina cantecul corului cu glasul cocosilor care, izbucnind ici-colo prin curtile caselor dimprejur, ca o imensa stereofonie, parca nu se mai oprea... Minute lungi. Oare ii stimulase muzica din biserica?...

Atunci, pe fondul marii mele cainte fata de mama (nu am putut sa o ajut deloc in ultimele zile, cele ale agoniei si chinului, din spitale, unde a fost operata de 8 ori succesiv in cateva saptamani), mi-a scapat un gand amar: ce frumos ii inmormantam pe cei care ne-au iubit jertfelnic si pe care noi i-am chinuit toata viata... Ce frumos ii ducem la groapa pe cei carora le-am sapat-o noi cu mana noastra prin rautatea si egoismul nostru... Ma simt vinovat fata de mama, chiar si azi dupa aproape 10 ani de la mortea ei. Doliul meu inca nu a trecut. Este modelul deplin al femeii jertfelnice iar eu modelul deplin al fiului nerecunoscator, rasfatat si rebel. Dar am iubit-o mult pe mama. A fost cea mai frumoasa fiinta din lumea mea, mereu.

Ea isi dorise mereu sa aiba o inmormantare simpla, discreta, in biserica din satul unde s-a nascut, biserica inaltata de bunicul ei. Asa a fost, doar ca nu a fost discret ci a venit tot satul,in ciuda ploii. O iubeau mult oamenii pe maica mea, nu numai eu... Au slujit mai multi preoti, deoarece mama a dus ani la rand, in cateva biserici prin satele unde a fost invatatoare, copiii la biserica, saptamanal. In timpul comunismului a facut-o!
Ma iertati, m-am luat cu remuscarile si cu lacrimile... Ma iertati si va multumesc ca m-ati ingaduit.

[costel]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Acuma, să presupunem că cineva drag pleacă, să zicem, în Australia. Definitiv. Mai ştim că are acolo de dat un greu examen. Indiferent de rezultatul examenului, el va rămânea definitiv în Australia. Este de prevăzut că îl vom vedea abia peste câteva decenii, când vom merge noi înşine în Australia. Întrebare: este acesta un motiv să nu îl conducem cu copiii, la aeroport, fiindcă şocul emoţional e prea mare ?

E totusi o diferenta, una este sa-l conduci pe cel drag insufletit pe ultimul drum (cunoscand ca va ramane definitiv in Australia) si altceva este sa conduci pe ultimul drum un trup neinsufletit si descompus in unele cazuri. Impartasesc punctul dumneavoastra de vedere cum ca aceasta participare la inmormantare e o datorie a tuturor fata de cei dragi.

Raman la parerea ca un copil trebuie sa participe la inmormantarea celor dragi. Nu trebuie hranit cu imaginatii, ci cu realitati. Trebuie sa i se comunice ca bunica a murit si nu sa i se spuna ca a devenit inger, cum se intampla de regula.

[AlinB]

În prealabil postat de costel

Impartasesc punctul dumneavoastra de vedere cum ca aceasta participare la inmormantare e o datorie a tuturor fata de cei dragi.

Ce fel de datorie mai exact?
Legata de ce argument?

Raman la parerea ca un copil trebuie sa participe la inmormantarea celor dragi. Nu trebuie hranit cu imaginatii, ci cu realitati.

Realitatea fiind care? Ca de fapt bunica e un cadavru in descompunere?
Imaginatia? Ca s-a dus la Domnul?

Trebuie sa i se comunice ca bunica a murit si nu sa i se spuna ca a devenit inger, cum se intampla de regula.

Inger? Chiar asa se spune?
Ca a murit insemnand de fapt ca..?

[costel]

Nu consider ca un copil trebuie sa uite de bunici in momentul in care acestia au murit. Biserica ne cheama sa ne luam ramas bun de la cel ce a facut trecerea la cele vesnice si prin cuvintele "veniti sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma". Datoria sta a-ti lua ramas bun macar prin participarea la slujba.

Realitatea ca suntem muritori.

Persoana decedata nu trebuie rezumata la un cadavru in descompunere, e in primul rand o persoana care se roaga pentru cei cunoscuti. Cel putin eu asa ii vad pe bunicii mei.

Sunt copii care confunda lumea ingerilor cu a noastra din cauza falselor explicatii cum ca bunicii au devenit ingeri.

[Marius22]

Daca suntem realisti, vom recunoaste ca un contact cat mai timpuriu cu realitatea mortii nu garanteaza o depasire cu succes a acestui moment, intelegand-o desigur, ca maturizare si progres duhovnicesc. De asemenea, aceleasi lucruri nu sunt garantate nici de un contact cat mai tarziu si nici de astfel de "intalniri" repetate. Este un act personal, tainic, si de durata, modul in care persoana umana se raporteaza la moarte.

De aceea, in ceea ce priveste participarea copiilor la inmormantarea persoanelor dragi nu putem formula reguli general valabile. Depinde desigur, de varsta, de personalitatea, de modul in care parintii il pregatesc pentru acest moment, dar mai ales de calea in care Dumnezeu "ii atinge si ii misca" acestuia inima "in chip intelegator".

De fapt, spre aceasta trebuie sa ne si rugam Domnului, atat pentru noi insine, cat si pentru copiii pe care hotaram sa-i luam la inmormnatare: sa ne dea tuturor dragostea sa-i purtam in inima si in rugaciune pe cei adormiti, si sa nu pierdem acea ziditoare "amintire a mortii", aducatoare de smerenie si pocainta.

Acele "traume" de care ne temem in cazul copiilor, inima ranita prin pierderea cuiva drag, sunt vindecate de regula de trecerea timpului. Intelegerea duhovniceasca asupra mortii nu ne-o poate conferi insa timpul, ci numai Domnul.

[Yasmina]

În prealabil postat de costel

Nu consider ca un copil trebuie sa uite de bunici in momentul in care acestia au murit. Biserica ne cheama sa ne luam ramas bun de la cel ce a facut trecerea la cele vesnice si prin cuvintele "veniti sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma". Datoria sta a-ti lua ramas bun macar prin participarea la slujba.

Realitatea ca suntem muritori.

Persoana decedata nu trebuie rezumata la un cadavru in descompunere, e in primul rand o persoana care se roaga pentru cei cunoscuti. Cel putin eu asa ii vad pe bunicii mei.

Sunt copii care confunda lumea ingerilor cu a noastra din cauza falselor explicatii cum ca bunicii au devenit ingeri.

Exagerati aici,nu am auzit nici un ortodox care sa afirme aceasta aberatie,ca mortii devin ingeri...insa am auzit acest non-sens inafara tarii,avand provenienta din alte religii desigur...

Se poata intampla ca aceste afirmatii nefondate sa fie raspandite de oameni care au carente serioase in cultura ortodoxa,insa exista o veste buna:ignoranta se poate vindeca prin cunostiinte ,nu prin colindatul in fata unui sicriu cu cadavru sau asimilarea unei atmosfere sinistre!!

La ce rezuma,in planul nostru fizic persoana decedata,daca nu la un cadavru aflat in descompunere?Daca nu mai este animat de suflet,ce este atunci daca nu un corp lipsit de viata?Mai poate fi vorba de aceiasi persoana pe care o stiai?Nici vorba!

De aceea,revenind la ale noastre,ar fi de dorit ca copiii si bunicii sa aiba o relatie frumoasa si stransa pe timp cat acestia mai sunt in viata,si nu sa se puna accent pe"datoria"de la inmormantare.