Istorii cu talc

[cristiboss56]

În prealabil postat de oaie_cugetatoare

Diamantul este o structura ce cristalizeaza in sistem CFC(cub cu fetze
centrate), in care fiecare atom este situat la o distanta de
"a x (radical din 3) /4 ", unde a=constanta retelei cristaline.
Graiftul este o structura ce cristalizeaza in sistemul HC(hexagonal compact)
Diferenta dintre diamant si graiftul o consta atat sistemul de cristalizare
cat si numarul planelor de clivaj existent in structura retelei cristaline
a fiecaruia.Planurile de alunecare din sistemul CFC au cea mai mare densitate
atomica, de aici fortele inter-atomice fiind cele mai mari=> structura CFC
are cea mai mare duritate, avand 4 familii de plane octaedrice de alunecare.

Mulţumesc frumos pentru postarea ta pertinentă şi bine documentată .
Doamne ajută !

[cristiboss56]

Cu mulţi ani în urmă, istoria spune că ţăranii din Germania erau necăjiţi din cauza recoltelor sărace. Aşa că unii dintre agricultori s-au rugat lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, măcar timp de un an făgăduieşte-ne să ne dai întocmai ceea ce Îţi cerem, şi ploaie, şi soare, atunci când dorim noi“. Oamenii au primit semn din cer cum că Dumnezeu le-a ascultat ruga şi s-au înapoiat bucuroşi la casele lor. Când sătenii cereau ploaie, Dumnezeu, milostiv, le-o dădea. Când cereau soare, primeau soare. Se făcuse vară, şi grâu mai des ca în anul acela nu se pomenise. Şi porumbul crescuse înalt şi promitea o recoltă bogată. Dar când timpul secerişului s-a apropiat, bucuria oamenilor s-a schimbat în tristeţe. Au văzut, spre mirarea şi necazul lor, că porumbul nu avea nici un ştiulete, iar grâul, des şi galben la pai, era sec în spic. Nici pomii nu aveau roade şi erau plini doar de frunziş. „O, Doamne! au strigat ei, neînţelegând. Ne-ai părăsit“. Dumnezeu le-a răspuns: „Nu e adevărat, fiii mei. V-am dat tot ce mi-aţi cerut“. „Atunci de ce, Doamne, au spus ei, de ce nu avem grâne şi fructe?“
„Pentru că nu aţi cerut şi vântul aspru din nord“, răspunse Dumnezeu. Fără vânt, desigur, polenizarea nu avusese loc.
Există o poezie care spune printre altele: „Spinilor vieţii le datorez mai mult decât dulcilor trandafiri; Ei nu mă vor lăsa să lenevesc când am sarcini de împlinit. Ei mă îndeamnă la fapte mai înalte, nu îmi îngăduie liniştea uşoară, ci îmi tot îmboldesc conştiinţa şi adeseori mă aduc în genunchi.“

[cristiboss56]

Cu aproape un secol în urmă, în micuţul port Savannah din statul american Georgia, un tânăr a acceptat o slujbă care-i era imperios necesară, dar presupunea un inconvenient: lucrul în izolare de oameni. Tânărul deservea o staţie de carantină, aflată pe o insuliţă în mijlocul râului Savannah. Aici, vapoarele care intrau în port transmiteau prin semnale informaţii privind starea de sănătate a echipajului înainte de a-şi continua drumul pe râu până la oraş. Tânărul avea o soră pe nume Florence, o fată liniştită şi timidă, care a acceptat să îşi însoţească fratele şi să întreţină gospodăria. Cu timpul, ea s-a obişnuit să facă semne vapoarelor care treceau – cu batista sau cu o eşarfă în timpul zilei, ori cu un felinar, noaptea. Navigatorii singuratici răspundeau şi ei cu semne şi, treptat, în porturile din întreaga lume, s-a răspândit povestea fetei care niciodată nu lăsa o navă să treacă fără a o saluta.
Florence Martus a îmbătrânit şi a murit, dar astăzi pe râul Savannah se află o statuie turnată în bronz care o înfăţişează fluturând o eşarfă deasupra capului, cu câinele ei credincios alături. Statuia reprezintă un monument dedicat omului care, peste prăpastia singurătăţii ce-i desparte pe semenii lui, întinde mâna chiar şi necunoscuţilor, spunând: „Ştiu că eşti acolo. Nu-mi eşti indiferent. Îţi doresc numai bine“.
De ce oare nu putem fiecare din noi să facem acelaşi gest în numele lui Hristos? Nu avem nevoie de eşarfă sau de lanternă. Uneori, un simplu zâmbet prietenesc e de-ajuns. Şi, mai devreme sau mai târziu, dacă perseverăm, oamenii ne vor observa şi vor fi mai întâi surprinşi, apoi intrigaţi, pentru ca în cele din urmă să ne întoarcă zâmbetul.

[cristiboss56]

Într-una din naraţiunile lui Vasile Voiculescu intitulată „Ciorbă de bolovan“ este prezentată imaginea unui sat cu numele Flămânzii Vechi. În acel cătun uitat de lume şi parcă şi de Dumnezeu, unde copiii mâncau humă şi coajă de copac măcinată, poposeşte un străin misterios, trudit de drum şi istovit de arşiţă. Intră în vorbă cu primii oameni pe care-i întâlneşte şi cere de mâncare. Dar nimeni nu-i oferă nimic. De pretutindeni îl alunga deznădejdea. Din câteva locuri fusese gonit cu vorbe urâte, ca un milog păcătos, deşi nu avea înfăţişarea; nu se tânguia, nu întindea mâna. Cerea nu pomană, ci omenie.
Omul nostru a colindat tot cătunul în căutarea unui blid de mâncare, însă toţi locuitorii erau necăjiţi, flămânzi, aşteptând nici ei nu ştiau pe cine şi ce. Unii înjurau, alţii ocărau pe diavol, dădeau vina pe soartă, îşi blestemau viaţa.
Străinul lăcrimă văzând sărăcia în care se zbăteau cei nevoiaşi şi chemând la sine câţiva copii le spuse că vor mânca de acum înainte alt soi de bucate, şi anume ciorbă de bolovan. Da, aţi auzit bine, ciorbă de pietroi. Într-o căldare mare împrumutată din sat, străinul puse o piatră albă, curată, după care adăugă câteva găleţi de apă. Apoi îngenunche în bătătură şi rosti Tatăl nostru. Oamenii se strânseră ca la iarmaroc, uimiţi de gestul necunoscutului care cu puţină slănină, sare, două-trei legume, o poală de păpuşoi sătură tot satul cu ciorba lui.
Deşi îşi ostoise foamea, mulţimea totuşi era cuprinsă de frământare. Nu înţelegeau cum se săvârşise minunea. Din apă goală cu un pietroi în ea cum a putut ieşi o ciorbă atât de gustoasă?
E de prisos să vă spun cine era străinul. Hristos venise la cei oropsiţi şi apăsaţi, aşa cum Însuşi mărturiseşte în Evanghelie, pentru a-i odihni. În fiecare duminică şi sărbătoare Mântuitorul ne cheamă din nou la masă, la cina Lui. Să nu-L respingem, ci asemenea celor din povestirea lui Voiculescu, să prânzim la ospăţul gătit de El, unde ni se oferă spre mâncare şi băutură trupul şi sângele Lui. Să nu uităm cine e gazda acestei mese sfinte şi că noi suntem invitaţii lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

Povestea spune că o femeie săracă cu un copil în braţe, trecând pe lângă o peşteră, a auzit o voce misterioasă care i-a spus: „Intră şi ia tot ce îţi doreşti, dar nu uita ceea ce este mai important. Aminteşte-ţi că după ce vei ieşi, peştera se va închide pentru totdeauna. Aşa că profită de această oportunitate, dar nu uita ceea ce-i mai important“.
Femeia a intrat în peşteră şi a găsit multe bogăţii. Fascinată de aur şi bijuterii, a aşezat copilul pe o stâncă şi a început să strângă de zor tot ce putea duce. Vocea misterioasă i-a vorbit din nou: „Mai ai doar puţin timp. Ia seama să nu uiţi ceea ce este mai important.“ Curând, femeia, încărcată de aur şi de pietre preţioase, a fugit afară din peşteră şi dintr-odată o lespede grea a închis accesul spre grotă.
Atunci femeia şi-a amintit că a uitat copilul înăuntru, dar intrarea era blocată pentru totdeauna. Mirajul bogăţiei a durat puţin, dar disperarea nu a părăsit-o până la mormânt.
La fel se întâmplă de multe ori şi cu noi. Avem un număr de ani pentru a trăi în această lume şi o voce ne aminteşte mereu: „Nu uita ce e mai important!“ Şi cele mai importante sunt valorile spirituale, familia, viaţa, educaţia, bunul-simţ, adevărul şi demnitatea de om. Dar goana după câştig, după averi şi plăceri ne fascinează într-atât încât uităm ceea ce este mai important. Aşa ne risipim timp şi nesocotim esenţialul, ceea ce ne îmbogăţeşte sufletul. Să nu uităm niciodată că viaţa în această lume trece repede şi că moartea vine când ne aşteptăm mai puţin. Iar când poarta vieţii se închide pentru noi, regretele nu ne mai folosesc la nimic.

[cristiboss56]

Uitarea e socotită un păcat atunci când nu mai realizăm cine suntem cu adevărat, când dispreţuim demnitatea la care am fost ridicaţi de Dumnezeu prin creaţie. Ce facem dacă nu ne trezim nicicum din această letargie prin propriile forţe? Cum putem să ne întoarcem acasă? Şi ce mai reprezintă acest cuvânt: acasă? Acasă înseamnă alături de familia ta. Pilda de astăzi ne pune în faţă puterea învierii pe care o trăim atunci când ne aducem aminte de cei ce ne-au născut şi crescut, de părinţii noştri.
O văduvă şi cei cinci fii ai săi trăiau dintr-o bucăţică amărâtă de pământ. În apropierea terenului lor locuia un bogătaş care a ridicat un stăvilar ce oprea toată apa râului aflat în preajmă. Familia văduvei era în pericol. Un teren uscat nu aduce nici un fel de recoltă. În mai multe rânduri fratele cel mai mare a încercat să dărâme stăvilarul, ca să ude pământul, dar n-a izbutit. Nu avea destulă putere, iar fraţii lui erau prea mici. Aşa că primul a plecat printre străini ca să muncească. A lucrat timp de câţiva ani la un negustor. De câte ori putea, trimitea bani acasă, prin mijlocirea comercianţilor cu care intrase în legătură. Pentru ca nici mama, nici fraţii săi să nu se simtă în vreun fel datori, îi sfătuia pe negustori să le ceară băieţilor în schimb împlinirea unor treburi mărunte.
Când s-a întors acasă, doar unul dintre fraţii săi l-a recunoscut ori a părut că-l recunoaşte, nu fără o oarecare şovăire, pentru că anii lăsaseră urme.
Mezinul a spus: „Aveai părul negru“. „Da, dar am îmbătrânit“, zise cel plecat din familie.
„Noi nu suntem negustori, a spus unul dintre băieţi. De ce am avea un frate negustor?“
„M-am îngrijit de voi cât aţi fost mici, a mai adăugat cel mai mare dintre fraţi. Îmi aduc aminte cum visaţi să dărâmaţi stăvilarul ca să vină apa.“ „Eu nu mai ţin minte. Despre ce apă vorbeşti?“, a zis cu dispreţ cel de-al treilea dintre fiii văduvei. „V-am trimis bani şi aşa v-aţi putut descurca“, a continuat fratele în vârstă. „Bani? Niciodată. Am câştigat câte ceva slujindu-i pe călători, asta-i tot, şi astfel am trăit.“
Văzând că n-o scoate la capăt cu fraţii lui, cel plecat la negustorie era uimit de refuzul acestora în îndreptarea lucrurilor. „Nu avem nevoie de apă ca terenul nostru să fie bun pentru agricultură, îi replică un alt frate. De pe pârloaga asta uscată eu adun vreascuri şi surcele. Cu ele aprind un foc lângă care vin călătorii să se încălzească. Ei mă plătesc. Banii îmi ajung să-mi duc zilele.“
Fratele cel mare din nou a încercat să le aducă aminte că ei trebuie să muncească ogorul lor care dădea roadă bogată când apa râului din împrejurimi nu era zăgăzuită. Dar ei nu mai ştiau şi nici nu mai doreau asta. Mâhnit de faptul că nu era recunoscut de ei, fratele întors acasă a apelat la ultima soluţie. Le-a spus: „Ca să vă daţi seama că sunt fratele vostru, am să vă spun cum arăta mama noastră.“ Deşi murise de mult timp, iar imaginile despre ea erau învăluite în ceaţa timpului, totuşi amintirea mamei din sufletele celor cinci fraţi nu se ştersese nicidecum. Ea a biruit, fraţii şi-au primit cu bucurie pe cel mai în vârstă dintre ei şi au înviat sufleteşte.

[cristiboss56]

Dumnezeu veghează mereu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem faţa. Însă, cu toate acestea, El nu lipseşte de lângă noi, El este aici.
O femeie tânără şi frumoasă, cu un baston alb în mână urca cu grijă treptele autobuzului. A plătit şoferului şi pipăind numerele scaunelor de-a lungul intervalului, a găsit locul indicat de acesta. Susan, în vârstă de 34 de ani, orbise cu puţin timp în urmă. O greşeală medicală o azvârlise brusc, pe neaşteptate, în lumea întunericului, a nemulţumirii, a frustrării şi a autocompătimirii. Cândva independentă, Susan se simţea acum condamnată, devenind o povară, o fiinţă neputincioasă şi neajutorată pentru toţi cei din jur. „Cum de mi s-a putut întâmpla aşa ceva?“, se întreba ea mereu cu inima plină de amărăciune şi supărare. Peste optimismul ei de odinioară atârnau norii grei ai depresiei. Simpla parcurgere a fiecărei zile era un exerciţiu frustrant şi istovitor. Nu avea pe nimeni altcineva pe care să se poată sprijini decât pe Mark, soţul ei.
Mark era ofiţer de aviaţie. Inima lui bătea pentru Susan, pe care o iubea din tot sufletul. Îşi văzuse soţia prăbuşindu-se în disperare când şi-a pierdut vederea şi era hotărât să o ajute să dobândească puterea şi încrederea ce-i puteau reda independenţa. Deşi pregătirea militară îl formase pe Mark să facă faţă chiar şi situaţiilor imposibile, el ştia că aceasta era cea mai dificilă bătălie cu care trebuia să se confrunte şi pe care trebuia să o câştige.
Susan era terorizată la gândul de a ieşi singură în oraş, dar Mark s-a oferit să o ducă în fiecare dimineaţă cu maşina, deşi lucrau în părţile diametral opuse ale oraşului. Dar aşa ceva nu putea continua la infinit. Era prea obositor şi prea costisitor. I-a comunicat că trebuia să meargă din nou singură cu autobuzul.
„Sunt oarbă, Mark!“, a exclamat ea cu durere în glas. De unde ştiu eu unde trebuie să cobor? Mă simt de parcă m-ai abandona.“
I se frângea inima ofiţerului să audă aşa ceva, dar ştia ce trebuie să facă. I-a promis soţiei sale că în fiecare zi, atât la plecare, cât şi la înapoiere, o va însoţi pe autobuz. Mai multe săptămâni Mark, în uniformă militară, a însoţit-o pe Susan la serviciu şi înapoi. A învăţat-o să se bazeze pe celelalte simţuri. Dar a venit şi ziua când Susan a considerat că este pregătită să meargă singură cu autobuzul. Înainte de a porni la drum, Susan i-a mulţumit lui Mark pentru dragostea şi răbdarea lui, şi-au luat rămas-bun şi pentru prima dată fiecare şi-a văzut de drumul lui. Fiecare zi a decurs perfect şi Susan nu se simţise niciodată mai bine. Era din nou pe picioarele ei! Mergea singură la lucru! Dar într-o vineri, înainte de a coborî din autobuz, şoferul a murmurat către ea: „Vă invidiez!“ Susan nu era sigură că şoferul i se adresase ei. La urma urmei, de ce să invidiezi o femeie oarbă care se lupta cu îndârjire pentru a trăi mai departe? Curioasă, l-a întrebat pe şofer de ce i-a spus aşa. Acesta i-a răspuns: „Trebuie să fie un sentiment tare plăcut să vă ştiţi aşa de ocrotită“. „Cum adică?“, a mai întrebat oarba.
„Păi, e simplu. De multe zile văd un domn bine, în uniformă militară, care vă urmăreşte de peste drum cum coborâţi din autobuz. De fiecare dată se asigură că treceţi strada în siguranţă şi vă conduce cu privirea până ce intraţi în clădire. Apoi vă face cu mâna şi pleacă cu taxiul! Sunteţi o persoană foarte iubită, stimată doamnă!“
Lacrimi de fericire se rostogoleau acum pe obrajii îmbujoraţi ai tinerei cu bastonul alb. Susan era acum fericită fiindcă Mark îi făcuse un dar mai grozav decât vederea, un dar pe care nu trebuia să-l vadă ca să creadă, darul dragostei care aduce lumină acolo unde era întuneric. La fel veghează Dumnezeu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem faţa. Însă, cu toate acestea, El nu lipseşte de lângă noi, El este aici! Fie ca acest gând să ne însenineze zilele, ştiind că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când nu-L găsim cu privirea!

[cristiboss56]

Nimeni nu e indiferent la cuvintele sau gesturile care-i vizează propria persoană. Când te cerţi cu cineva şi îi spui lucruri pentru care după aceea trebuie să-ţi ceri iertare îi provoci o rană. Iar atunci când persoana este foarte sensibilă, s-ar putea ca relaţia să fie compromisă iremediabil. Sfântul Apostol Iacov ne avertizează în epistola sa: „Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată, puţin foc, şi cât codru aprinde!“ (Iacov, 2, 5).
Mesajul pildei de astăzi este acesta: nu daţi prilejuri de ceartă, ca să nu regretaţi mai apoi!
A fost odată un băiat cu un caracter dificil. Mai mereu făcea ceva ca părinţii lui să fie supăraţi. Comportamentul lui nu se îndrepta şi copilul mergea din rău în mai rău, iar părinţii erau deznădăjduiţi şi obosiţi de atâtea observaţii făcute odraslei lor. Într-o zi, aceştia i-au adus un săculeţ plin de cuie şi i-au spus ca pentru fiecare nemulţumire adusă lor, băiatul să bată câte un cui în uşa de la intrarea în casă. Fiul a promis să facă întocmai. Nu se sinchisea el de cuiele bătute în uşă. Săptămânile treceau, cuiele se înmulţeau. Privind totuşi într-o zi uşa, băiatul a tresărit. Atât de mult să îşi supere părinţii? Trebuia făcută o schimbare. Cu timpul a descoperit că mult mai bine este să te controlezi decât să-ţi răneşti părinţii. Şi a venit ziua când băiatul nu a mai bătut nici un cui în uşă. S-a dus prin urmare la mama sa ca să-i spună isprava lui şi să-i făgăduiască îndreptarea. „E minunat ce faci, pentru fiecare faptă bună poţi scoate câte un cui din uşă.“ În scurtă vreme nu mai era nici un cui înfipt în lemnul uşii. Atunci, fericit, copilul s-a întors bucuros la mama sa pentru a-i da vestea cea mare.
Ea a zâmbit, după care i-a spus: „Da, e adevărat, cuiele au dispărut, însă urmele lăsate în uşă au rămas. Fii deci atent la oamenii din jurul tău. Sileşte-te pe cât poţi să nu-i mâhneşti fiindcă un cuvânt sau un gest nelalocul lor pot conta foarte mult. Şi după aceea nimic nu va mai fi ca la început“.

[cristiboss56]

Există un proverb care spune: „Pe marea liniştită oricine poate fi cârmaci“. Când vântul este prielnic, corabia puternică şi marea nu este agitată, nu e nevoie de prea mare înţelepciune să duci corabia în port. Altceva este când furtuna se dezlănţuie pe mare, vasul este avariat, valurile se revarsă zgomotoase pe punte şi pătrund înăuntrul navei, când noaptea este întunecoasă şi nu se vede nimic. Cu toate acestea, căpitanul corabiei orânduieşte totul atât de iscusit încât scapă de primejdie. Pilda de azi ne vorbeşte despre mândrie, despre răbdare în ispite şi iubire părintească.
Era odată în pustiul Egiptului un frate foarte osârduitor. Acesta, fiind tare supărat de demonul curviei, a mers la un bătrân şi i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela nefiind iscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat şi i-a zis că este ticălos şi nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde şi, părăsindu-şi locul său, se întorcea în lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască s-a întâlnit cu avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut şi foarte posomorât, l-a întrebat, zicând: „Fiule, din ce pricină eşti aşa de mâhnit?“ Acesta la început, pentru multă mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus şi m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire şi, fiind deznădăjduit, mă duc în lume“. Auzind acestea, avva Apollo îl mângâie pe fratele şi-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira, fiule, şi nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu la vârsta cărunteţelor şi cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această ispită, care nu se tămăduieşte atât prin silinţă omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruieşte-mi numai ziua ta de astăzi şi întoarce-te la chilia ta“. Şi a făcut fratele aşa. Iar avva Apollo, după ce s-a despărţit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Şi stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Cela ce laşi să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să înveţe la bătrâneţile sale ceea în lungă vreme n-a învăţat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiţi“. Iar după ce a sfârşit rugăciunea, a văzut îndată un arap stând aproape de chilie şi repezind săgeţi asupra bătrânului care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace şi încolo, ca într-o beţie, până ce nemaiputând suferi, a ieşit din chilie şi pe aceeaşi cale ca şi tânărul se întorcea în lume. Avva Apollo, înţelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: "Unde te duci şi ce pricină te-a tulburat aşa de tare?" Iar bătrânul, simţind că sfântul cunoaşte ale sale, n-a zis nimic de ruşine. A zis însă avva Apollo: "Întoarce-te la chilia ta şi de aici înainte cunoaşte slăbiciunea ta şi să te socoteşti pe tine sau neştiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de o zi n-ai fost în stare să-l suporţi. Iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmaşul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înţeleaptă care zice: "Scapă pe cei târâţi la moarte şi nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghiere", dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: "Trestia zdrobită n-o frânge şi inul ce fumegă nu-l stinge". Căci nimeni n-ar putea răbda uneltirile vrăjmaşului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească".

[cristiboss56]

Trei tineri, scăpaţi dintr-un naufragiu, au reuşit să se salveze pe o insulă pustie. Vasul pe care se îmbarcaseră s-a scufundat, iar ei şi-au organizat viaţa aşa cum au putut în locul devenit acum casa lor. Înainte de a ajunge pe insulă nu prea dădeau pe la biserică. De aceea acum şi-au dat seama că nu cunoşteau nici o rugăciune. Nici măcar Tatăl nostru. Era umilitor. Dar nu au deznădăjduit. Ştiau că Dumnezeu este Treime, aşa că au încropit o rugăciune simplă: „Trei Voi, trei noi, miluiţi-ne pe noi“. Aceasta le era pravila zilnică, rostirea cât mai des a cuvintelor amintite. Anii au trecut. Deja în vârstă, acum naufragiaţii de odinioară au văzut că într-o bună zi un vapor acostează la ţărm. Calea era greu navigabilă, iar corabia sosise din întâmplare în zonă. Văzând semne că insula ar fi locuită, în ciuda indicaţiilor hărţilor unde apărea ca fiind pustie, membrii echipajului şi pasagerii au coborât de pe vapor şi s-au întâlnit cu cei trei locuitori ninşi de ani şi de aşteptare. Între cei sosiţi cu vasul se afla şi un episcop care a vorbit cu de acum băştinaşii insulei, întrebându-i ce rugăciuni ştiu. Ei i-au răspuns: „Ştim doar o rugăciune compusă de noi, fiindcă, atunci când vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram din cei foarte duşi la biserică. Şi i-au descoperit textul rugăciunii lor. Atunci episcopul le-a spus că nu e de ajuns şi că sunt în primejdie să-şi piardă mântuirea. Aşa că i-a povăţuit să înveţe măcar Rugăciunea Domnească. Aşadar, i-a învăţat Tatăl nostru. Conducătorul vasului le-a propus chiar să se întoarcă înapoi în lume, la familiile lor, dar aceştia au refuzat. Puteau deranja mult cu apariţia lor. Gândiţi-vă că toată lumea îi socotea morţi de multă vreme. Nici nu ştiau cine mai trăia din neamul lor. Aşa că au rămas pe insulă, iar nava a plecat. Dar n-a apucat să se îndepărteze foarte mult de insulă, că, la un moment dat, cei de pe vapor i-au văzut cu stupefacţie pe cei trei venind către vas, umblând pe apă ca pe uscat. Comandantul le-a permis urcarea la bord şi i-a întrebat: „Ce-i cu voi? V-aţi răzgândit? Vreţi să vă întoarceţi înapoi în ţările voastre?“ „Nu, a răspuns unul dintre ei. Vrem să vorbim cu episcopul.“ Aduşi în faţa ierarhului, aceştia s-au plâns: „Părinte episcop, am uitat jumătate din rugăciunea ce ne-ai învăţat şi ne temem să nu ne pierdem mântuirea, aşa cum ai spus Preasfinţia Ta. Până la jumătate merge, dar mai încolo nu mai merge. Învaţă-ne din nou Tatăl nostru.“ Ierarhul îşi dădu seama atunci că oamenii aceia nu mai aveau de fapt nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de aceea pe care o ştiau deja. Pentru că acele puţine cuvinte: „Trei Voi, trei noi miluiţi-ne pe noi“, rostite din suflete curate, cu toată credinţa şi forţa inimilor lor, covârşeau orice altă rugăciune. Numai aşa se putea explica darul pe care-l primiseră, acela de a merge pe apă ca pe uscat. Atunci episcopul le-a zis: „Duceţi-vă înapoi şi rostiţi-vă mai departe rugăciunea voastră de la început şi mântuiţi-vă în Domnul şi vă rugaţi şi pentru noi!“