|
#101
|
|||
|
|||
Citat:
Pentru o astfel de pierdere, atat timp cat exista atasamentul durerea va fi mereu reprimata, iar sa distrugi atasamantul este si asta o pierdere. Singura solutie adevarata si ne-pagubitoare, ba dimpotriva, la aceasta dilema este "nadejdea invierii si a vietii vesnice". Citat:
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
#102
|
|||
|
|||
Citat:
Sunt felurite forme și dimensiuni ale atașamentului. Există un întreg univers al acestuia, pe măsura dezvoltării psihice, iar cel mai bun exemplu este al atașamentului omului în raport cu Dumnezeu. Aș face o trimitere la Hristos și Apostoli, cu riscul asumat: deși au rămas în relație de atașament față de Hristos (la un moment dat Domnul chiar îi mângâie, pentru că erau foarte îndurerați și speriați de perspectiva despărțirii; le promite, chiar, "un alt Mângâietor, Duhul Adevărului"), ucenicii nu au mai simțit, de la un punct încolo, durerea despărțirii ci bucuria prezenței nemijlocite a Domnului în viața lor. A fost un salt uriaș al atașamentului, prin credință și har. La oameni, în relațiile dintre noi, atașamentul se poate păstra prin preluarea, de exemplu, a învățăturii și valorilor părintești. Sau prin continuarea cultivării idealurilor părinților. Lucrul acesta nu e dureros ci, dimpotrivă, dă sens și împlinire. E aici și problema Tradiției și a tradițiilor... Citat:
Dacă folosesc o accepțiune, pentru bunul mers al dialogului te rog să o păstrezi; ca să nu deviem discuția în direcții secundare sau de-a dreptul în fundături. |
#103
|
|||
|
|||
Citat:
Aceste însușiri sunt elementele cele mai eficiente pentru dinamica relației. Accentul pe unelte și instrucțiuni e pus de psihologii tehniciști, care cred că o tehnică bună garantează succesul. Și încă, psihologii care țin mult la poziția de expert au tendința să accentueze uneltele lor și instrucțiunile date de ei. Relația de consiliere/psihoterapie eficientă implică în mod necesar un lucru rar pe lume: intimitatea. Aceasta nu are nici o legătură cu accepțiunea erotică/sexuală care se folosește în mod obișnuit în limbajul comun. Intimitatea terapeutică, pe care unii o aseamănă cu relația dintre mamă și prunc sau dintre maestru și discipol, se referă la extraordinara comunicare dintre doi oameni, pe toate planurile vieții sufletești, dintre care unul solicită ajutor iar celălalt se străduiește să îl ofere. Este un caz particular al relației de iubire sublimă, iar nu fiziologică. Cel care, la început, îl "conține" pe interlocutor se străduiește să îl elibereze treptat astfel încât noua autonomie să nu mai fie (auto)sabotoare și (auto)distructivă. |
#104
|
|||
|
|||
Voi încerca să revin, de mai multe ori, la această întrebare.
Am unele rețineri legate de posibile interferențe cu practica și cultura noastră creștină, așa cum sunt înțelese lucrurile de către unii dintre noi, însă cred că tocmai cunoașterea psihologică a travaliului doliului poate aduce o confirmare în plus (pentru cei care se mai îndoiesc sau neagă) a excepționalei valori a practicilor noastre bisericești. Munca sau travaliul de doliu realizat cu asistență psihologică nu aduce atingere credinței și practicilor creștine. Dimpotrivă, ajută (la unii oameni în mod cu totul semnificativ) la mai buna lucrare duhovnicească, prin îndepărtarea unor bariere și capcane care sunt deosebit de periculoase uneori. (De pildă, doliul neparcurs sau prost efectuat de mintea omului suferind îl ispitește pe acesta să nu mai aibă credință în Dumnezeu, să cadă în deznădejde sau răzvrătire, să neglijeze ori să bagatelizeze practicile/actele de cult, să se închidă în sine și să se izoleze în mod accentuat sau de-a dreptul să se sinucidă...) Mă voi strădui să arăt cum poate fi aceasta, în câteva din postările viitoare. |
#105
|
|||
|
|||
Am cateodata o stare ciudata pe care mi-e foarte greu sa o explic. La un moment dat a fost asa de grav, ma simteam atat de anormal incat m-am gandit ca am ceva boala mintala grava, schizofrenie sau ceva si am mers la medic, dar au spus ca sunt doar usor deprimata. Nu au gresit pt ca eram chiar deprimata, dar starea aceasta cred ca e ceva adiacent, nu se confunda cu depresia.
Problema e ca e foarte greu in cuvinte sa explic starea. E ceva de genul ca sunt singura in mine insami si chiar daca pot comunica in cuvinte/gesturi etc de fapt nu intru in comunicare cu celalalt. Dar nu numai atat, dar nici macar ca eu as putea intelege pe celalalt, sau ceva de genul ca noi oamenii intre noi nu comunicam deloc, ci fiecare intretine o iluzie, dar nici macar iluzia nu e comuna, a mea nu e la fel cu a ta, si asa mai departe. Asa in cuvinte suna doar ca o teorie, dar in realitate e o stare. E tare greu sa explic. Macar de as avea un diagnostic :)
__________________
"Daca cineva mi-ar fi dovedit ca Hristos sta in afara adevarului, si daca in realitate adevarul ar sta in afara de Hristos,atunci as prefera sa fiu cu Hristos si nu cu adevarul" (Dostoievski) "Daca Dumnezeu nu exista atunci totul este permis" (tot Dostoievski) |
#106
|
|||
|
|||
Luați legătura cu un psiholog...)
Lăsînd gluma, ar fi bine dacă ați vorbi despre asta cu un medic sau cu un psiholog. În general, dacă avem o stare sufletească mai neobișnuită și dacă a ajuns să ne preocupe asta, prima consultație ar trebui să fie la medic. Dr. Dragomir vă poate confirma că multe procese din organism, nu neapărat patologice, pot duce la diverse manifestări în plan psihologic. Dacă medicul nu găsește nimic deosebit, continuați cu un psiholog. Poate că sub masca stării respective sunt pitite niște întâmplări sufletești care ar merita să fie scoase la lumină și abordate cum se cuvine. Mai mult nu știu ce să zic, deocamdată. P.S. Îmi cer iertare, nu pot și nu doresc să dau un fel de consultații pe forum. Nu e nici locul potrivit, nici nu am "aprobare" pentru asta. Dar ca idee generală, ca sfat prietenesc eu așa aș zice că e bine să faceți. Medic și, eventual, psiholog. Toate cele bune! |
#107
|
|||
|
|||
Ahhh scuze chiar nu vroiam consultatie pe forum, n-ar ajunge forumul pt consultatia mea la cate am :)))
Eram doar curioasa daca exista asa ceva in cunostintele dvs, si ziceam de diagnostic in sensul ca mi-ar placea sa stiu daca are un nume chestia asta prin care treceam. Psihologia m-a interesat intotdeauna. Poate din nou suna ca o chestiune prea inalta, dar as vrea sa stiu parerea dvs despre sociopati/psihopati. Eu cred ca definitiile pe care le-am citit de "oameni fara constiinta", oameni care chiar "nu au constiinta" efectiv, nu le putem accepta noi crestinii. Eu nu cred ca exista om fara constiinta, ci fiecare avem o constiinta pe care o ascultam sau nu. De asemenea cred ca e foarte gresit sa credem ca exista oameni fara constiinta. Stiam asta intuitiv, dar am ajuns sa ma indoiesc, si apoi am trecut prin asta: Cand eram cu starile mele si dezechilibrele mele, am ajuns chiar sa cred ca si eu sunt o asemenea persoana, sa ma intreb daca nu cumba eu sunt sociopata/psihopata si sa ma disper, asa ca tot omul care citeste chestii pe internet si ajunge sa creada ca are cancer :)) Ba chiar sa vedeti cum lucreaza vrajmasul, pentru ca in acele momente, chiar fara sa spun nimanui despre preocuparile mele, chiar si fara sa fac nimic rau sau gresit, o persoana mi-a zis ca eu sunt psihopata :)) Si nu a zis-o intr-o doara sau un cuvant in treacat. Nu era nici macar din familie sau prieten apropiat, ca sa zici ca ar fi vazut in cautarile mele, dar ce sa zic, ori a hackerit cautarile mele pe internet de la distanta, ori a fost ceva necurat, pt ca eu nu cred in asemenea coincidente. Dar atata m-am framantat si Domnul m-a ajutat, pentru ca la un moment dat, un preot la o predica a vorbit cum omul isi acopera constiinta cu pacatele si ajunge sa nu mai discearna ce e bine si ce e rau, asa ca o fereastra murdara prin care nu mai intra lumina. Si asa am inteles ca nu e lipsa constiintei la acei oameni, ci altceva. Oricum, acum ca sunt bine din nou, ma gandesc cum as fi putut crede ca sunt psihopata cand plang de atatea ori cand vad sau aud de tot felul de necazuri, ma intreb cum am putut crede asa ceva...
__________________
"Daca cineva mi-ar fi dovedit ca Hristos sta in afara adevarului, si daca in realitate adevarul ar sta in afara de Hristos,atunci as prefera sa fiu cu Hristos si nu cu adevarul" (Dostoievski) "Daca Dumnezeu nu exista atunci totul este permis" (tot Dostoievski) |
#108
|
|||
|
|||
Citat:
O să le iau pe rând. Sociopatia/psihopatia este mai întâi o denumire veche în istoria psihopatologiei, la care s-a renunțat din pricina unor dileme teoretice, mai întâi. Astăzi vorbim despre tulburări de personalitate, care nu sunt considerate boli ale sufletului ci dezvoltări atipice, un pic mai accentuate în unele trăsături de personalitate. În al doilea rând, termenul de sociopat sau psihopat e folosit de publicul larg ca sinonim pentru "nebun", "ciudat", "nezdravăn", "bolnav mintal", cu o notă de "om periculos" de care e bine să te ferești (că cine știe ce pățești...:)). Zicem că un om e psihopat, cu o nuanță de depreciere, de rejecție, de "așa nu". Asta pentru că psihopatiile au fost considerate de la bun început ca fiind boli ale caracterului, ale relației cu semenii. Tot felul de oameni "fără caracter", tot felul de indivizi considerați anormali și care fac nenumărate necazuri semenilor sunt denumiți, generic, psihopați. În cazuri extreme ne referim cu acest termen la ucigașii periculoși... Probabil că ați fost etichetată ca psihopată de cineva care a considerat că aveți un comportament neobișnuit, eventual periculos. Nu știu dacă așa a fost... Ce-ați făcut mai exact, ca să vă împodobiți cu așa etichetă?...:) Om fără conștiință, iarăși, e o formulare improprie. Toți oamenii au conștiință, care e o funcție de sinteză a tuturor proceselor și funcțiilor psihice. La sugar e probabil că nu putem vorbi de o conștiință propriuzisă, din pricina dezvoltării precare a psihicului, însă e probabil să aibă și acesta o anumită formă de "a-ți da seama", întrucât conștiința asta înseamnă: să îți dai seama, să realizezi ce se întâmplă, să ai cunoștință de ce e cu tine și cu celălalt (omul, mediul, Dumnezeu). Dar expresia "om fără conștiință" se referă, iarăși, la perceperea unor anomalii în comportamentul față de semeni. Un om indiferent față de aproapele, unul care face fapte considerate rele, care e ostil și răutăcios, căruia nu-i pasă de ceilalți - e numit de obicei "fără conștiință". Se denumește aici o insuficiență morală, mai întâi. Dar despre ce "stări și dezechilibre" vorbeați? Ce vi se întâmplă, mai exact? Puteți formula așa, pe scurt, ca să ne facem o idee minimală? Dacă îmi va părea ceva semnificativ pentru o eventuală tulburare sufletească o să vă reamintesc îndemnul dintâi: medic, eventual psiholog. În cazul unei tulburări certe în viața sufletească e bine să mergem degrabă la preot (am înțeles că aveți duhovnic, de aceea nu am mai amintit pe acesta), medic, psiholog. Forumul nu e locul unde să facem terapie pentru vreo posibilă maladie, cel mult ne putem sprijini între noi și putem îndruma pe careva acolo unde e cel mai folositor. |
#109
|
|||
|
|||
Citat:
Exista mai multe metode. M-am informat aici putin, Ioan poate sa ma corecteze. Exista terapia de analiza profunda, in care pacientul vorbeste. Terapeutul da doar anumite idei, lamuriri. Intervine foarte putin. Mi se pare mai putin reusita ideea. In orice caz, asa cum spunea si Ioan, este foarte importanta discutia. In fond, terapeutul inlocuieste o alta persoana apropiata cu care am putea/trebui sa discutam deschis: parinti, sot/sotie, frati/surori, prieteni. Cu terapeutul poti discuta deschis, orice problema profunda, ceea ce cu oamenii nu poti face. El este legat de secretul profesional care la medici de orice fel este foarte strict. Nu are voie sa divulge nimic si fata de nimeni. Daca este nevoie totusi, in situatii deosebite, trebuie sa primeasca in scris dezlegare din partea pacientului. Nu stiu cum este reglementat asta in tara. Simplul fapt de a discuta deschis ce ai pe suflet, este foarte important. Sunt oameni care nu au cu cine discuta, din lipsa de incredere. Ceea ce nu stiu/pricep eu este cat de mult poate interveni terapeutul. Ca discutia asta nu trebuie totusi sa ramana la stadiul de monolog. Si de dorit este sa nu pleci de la terapeut asa cum te-ai dus. Accentul eu l-as pune pe analiza: familie (primara si sot/sotie), evenimente, traume, frici, pana la vise/cosmaruri (daca sunt clare si se repeta, ele pot reflecta o suferinta (ramasa in subconstient). Mai este o terapie care mie mi se pare mai interesanta - terapie comportamentala. Acolo lucreaza pacientul impreuna cu terapeutul si are de facut si "tema pentru acasa". Am vazut ceva l atelevizor. De ex. cand ai o frica mare de ceva, sau o manie (am vazut de exemplu un pacient care avea mania spalatului, adica se tot spala pe maini, tot avea impresia ca e murdar, ca a luat microbi). Si se lucreaza pana la vindecare. Dar as vrea sa stiu daca mai este buna si in altfel de situatii/diagnostice. Nu stiu mai multe. Legat de situatia lui Ioan - da, un medic nu se poate trata singur. Nici trupeste si nici sufleteste. La fel cum cred ca nici un preot nu poate sa faca anumite lucruri pentru sine insusi. De exemplu sa oficieze funeraliile unei rude apropiate (mama, tata, sotie, copil, frate, sora). Si spovedania trebuie s-o faca si el cu altcineva.
__________________
A fi crestin = smerenie + iubire de aproape Last edited by sophia; 27.11.2016 at 16:32:37. |
#110
|
||||
|
||||
Sufletește nu știu, da' trupește de ce n-ar putea să se trateze?
__________________
Îmi cer scuze celor pe care i-am supărat! "Trebuie sa mori înainte de a muri Pentru a nu muri atunci când mori" |
|