Care este scopul credintei pentru voi si ce repezinta mantuirea?

[sophia]

Va citesc de catava vreme pe voi, pe altii si ma intreb care este de fapt scopul credintei pentru voi.
Multi spun de mantuire. Adica voi credeti ca sa va mantuiti, si atat? Dar invers se poate (adica sa te mantuiesti pentru ca ai crezut si ca ai fost bun, fara sa tinzi spre asta neaparat)?
Mantuirea este scopul credintei? Dar nu se contrazice cu smerenia, ca doar inseamna mandrie si vrei ceva peste puterile si meritele tale?
Pentru mine notiunea de mantuirea e cam confuza. Stiu ca este o stare ideala, de lipsa de pacate si de sfintenie la care tindem.
Dar nu stiu daca asta ar trebui sa ne fie un scop.
Noi traim si avem nevoie sa credem pentru noi si pentru cei din jur. Avem nevoie de acesti parinti din ceruri (Tatal, Fiul Sfantul Duh, Fecioara Maria ca mama buna) si de credinta in ei pentru a putea trai in pace. Ei ne ajuta si ne mangaie, ei ne pedepsesc cand gresim, ai lor suntem.
Daca mantuiesc sau nu, sau ce va fi dupa, nu stiu. Eu stiu ce trebuie sa fac aici, atat.
Credinta ma ajuta sa fiu mai buna, sa-i iubesc si ajut pe altii, dar sfanta n-am sa fiu niciodata, fiind om.

[danyel]

În prealabil postat de sophia

Va citesc de catava vreme pe voi, pe altii si ma intreb care este de fapt scopul credintei pentru voi.
Multi spun de mantuire. Adica voi credeti ca sa va mantuiti, si atat? Dar invers se poate (adica sa te mantuiesti pentru ca ai crezut si ca ai fost bun, fara sa tinzi spre asta neaparat)?
Mantuirea este scopul credintei? Dar nu se contrazice cu smerenia, ca doar inseamna mandrie si vrei ceva peste puterile si meritele tale?
Pentru mine notiunea de mantuirea e cam confuza. Stiu ca este o stare ideala, de lipsa de pacate si de sfintenie la care tindem.
Dar nu stiu daca asta ar trebui sa ne fie un scop.
Noi traim si avem nevoie sa credem pentru noi si pentru cei din jur. Avem nevoie de acesti parinti din ceruri (Tatal, Fiul Sfantul Duh, Fecioara Maria ca mama buna) si de credinta in ei pentru a putea trai in pace. Ei ne ajuta si ne mangaie, ei ne pedepsesc cand gresim, ai lor suntem.
Daca mantuiesc sau nu, sau ce va fi dupa, nu stiu. Eu stiu ce trebuie sa fac aici, atat.
Credinta ma ajuta sa fiu mai buna, sa-i iubesc si ajut pe altii, dar sfanta n-am sa fiu niciodata, fiind om.

Ortodoxia defineste mantuirea ca fiind procesul de indumnezeire a omului
noi am fost creeati de Dumnezeu cu acel chip spiritual care reflecta iubirea, pacea, bucuria, independenta de orice patimi , cazand in pacat omul a murdarit acest chip a rupt legatura cu Tatal
Astfel a fost nevoie de o refacere a acestei legaturi, omul a rupt-o dar nu a putut-o reface, a fost nevoie ca insusi Dumnezeu sa refaca aceasta legatura si prin Jertfa lui hristos ni sa deschis calea spre mantuire
Da draga Sophia, asta este scopul nostru ca fiinte creeate de Dumnezeu si care-l marturisim, mantuirea, refacereea chipului nostru firesc, Dumnezeu nu e acolo doar sa ne ajute in nevoi si sa ne pedepseasca la abateri, El e acolo sa ne pregateasca locul firesc in care trebuie sa fim in care ne este menirea sa traim alaturi de Tatal Ceresc
E o problema draga mea daca te numesti crestin si nu iti pui problema mantuirii, deoarece, ne-mantuirea sufletului este automat privarea de prezenta lui Dumnezeu
Pentru mantuire avem si credinta si nadejde si dragoste, Hristos e tinta noastra, de asta suntem indemnati sa urmam calea cea stramta ca sa fim ai Lui, sa fim in turma Lui, cine isi pune nadejdea doar in aceasta lume, doar in lucrurile de aici, mai are de lucrat la capitolul credinta, si relatie cu Mantuitorul Hristos

[cristiboss56]

În prealabil postat de danyel

Ortodoxia defineste mantuirea ca fiind procesul de indumnezeire a omului
noi am fost creeati de Dumnezeu cu acel chip spiritual care reflecta iubirea, pacea, bucuria, independenta de orice patimi , cazand in pacat omul a murdarit acest chip a rupt legatura cu Tatal
Astfel a fost nevoie de o refacere a acestei legaturi, omul a rupt-o dar nu a putut-o reface, a fost nevoie ca insusi Dumnezeu sa refaca aceasta legatura si prin Jertfa lui hristos ni sa deschis calea spre mantuire
Da draga Sophia, asta este scopul nostru ca fiinte creeate de Dumnezeu si care-l marturisim, mantuirea, refacereea chipului nostru firesc, Dumnezeu nu e acolo doar sa ne ajute in nevoi si sa ne pedepseasca la abateri, El e acolo sa ne pregateasca locul firesc in care trebuie sa fim in care ne este menirea sa traim alaturi de Tatal Ceresc
E o problema draga mea daca te numesti crestin si nu iti pui problema mantuirii, deoarece, ne-mantuirea sufletului este automat privarea de prezenta lui Dumnezeu
Pentru mantuire avem si credinta si nadejde si dragoste, Hristos e tinta noastra, de asta suntem indemnati sa urmam calea cea stramta ca sa fim ai Lui, sa fim in turma Lui, cine isi pune nadejdea doar in aceasta lume, doar in lucrurile de aici, mai are de lucrat la capitolul credinta, si relatie cu Mantuitorul Hristos

Principala preocupare a omului credincios, a celui care se identifică cu învăţătura , Jertfa şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, este aceea de a-şi mântui sufletul. Acest lucru ne face să privim viaţa mult mai responsabil. Astfel, trebuie să ne îngrijim de fiecare zi şi oră a vieţii pentru a lucra în folosul sufletului nostru. Parcă zilele trec mai repede, parcă timpul s-a comprimat. Fiecare clipă este irepetabilă, ireversibilă. Viaţa noastră este un dar a lui Dumnezeu şi trebuie trăită ca atare. Un dar trebuie înmulţit, preţuit, bine păstrat.

Sfantul Serafim de Sarov spunea ca scopul vietii crestine ar trebui sa fie dobandirea Preasfantului Duh. Exista si un alt fel de fericire - fericirea de care s-au invrednicit sfintii inca din viata aceasta. Sub straie modeste sau chiar ponosite se poate ascunde uneori un om mai fericit decat ne-am putea inchipui, care traieste in permanenta comuniune cu Dumnezeu si care simte dorinta arzatoare de a face mereu voia Sa.

Sfantul Ioan Gura de Aur de asemenea ne indemna sa valorificam duhovniceste la maximum fiecare clipa, deoarece timpul este o comoara pe care n-o mai putem recupera.

In fiecare om exista o particica de dumnezeire pe care o putem mentine pe parcursul vietii sau o putem alunga, prin pacate. Cred ca e important sa facem in primul rand voia lui Dumnezeu, stiind ca El nu ramane dator niciodata. Credinta, nadejde si dragoste!

Cuvântul "CRED", este de origine latină şi înseamnă "A PRIMI, A MĂRTURISI, şi a înfăptui, ceea ce învaţă BISERICA despre Dumnezeu. Când spunem cuvântul "CRED", sufletul se înalţă cu Harul Duhului Sfânt la Dumnezeu, care este plinitorul credinţei. În LUMEA CREATĂ, au darul de a crede: 1. ÎNGERII, care CRED, dar şi văd ceea ce CRED. CREDINŢA ÎNGERILOR, nu este virtute,deoarece ei nu fac nici un efort pentru a CREDE căci ei îl văd pe Dumnezeu, pentru că au darul vederii lui Dumnezeu. Dintre PUTERILE ÎNGEREŞTI, Sfinţii Arhangheli, au darul de a înmulţi şi spori CREDINŢA CEA ADEVĂRATĂ (ORTODOXĂ) între oameni pe pământ, luminând înaintea lor, cu ÎNVĂŢĂTURA SFINTEI EVANGHELII. 2. DIAVOLII, care CRED ÎN DUMNEZEU şi SE CUTREMURĂ" (Iacob 2, 19). Diavolii nu-L văd pe Dumnezeu, şi fac întotdeauna răul, CREDINŢA DIAVOLILOR în Dumnezeu, este Creaţională, şi este pervertită în a-L urî pe Dumnezeu. În ei, s-a înveşnicit răul, iar această ură este spre pierzarea lor. Când oamenii rătăciţi de la ADEVĂRATA CREDINŢĂ, vorbesc despre CREDINŢA ORTODOXĂ cu ură, să ştiţi că ei sunt sub influenţa Diavolilor. 3. Creştinii Ortodocsi, care prin SFÂNTUL BOTEZ (Galateni 3. 17) CRED ÎN DUMNEZEU, dar nu-L pot vedea cu ochii trupeşti ci numai cu ochii sufleteşti (Matei 5, 6).

ADEVĂRATA CREDINŢĂ, este un DAR DUMNEZEIESC (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8; Filip 1, 29, 2) însoţit de efortul omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se asemăna cu Dumnezeu prin sfinţenie, care se obţine prin practicarea virtuţilor (împlinirea Poruncilor Dumnezeieşti). Creştinul care CREDE în Dumnezeu şi împlineşte PORUNCILE DUMNEZEIEŞTI, va moşteni RAIUL şi se va îndulci veşnic de SLAVA LUI DUMNEZEU. Există un SINGUR DUMNEZEU şi o SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂ- RATĂ - CREDINŢA ORTODOXĂ (Efeseni 4, 5). Celelalte credinţe sunt deviate şi rătăcite, sau deţin frânturi de adevăr, insuficient mântuirii. CREDINŢA ADEVĂRATĂ - ORTODOXĂ, este O PUTERE DUMNEZEIASCĂ (1 Corinteni 2, 5) şi O VIRTUTE CREŞTINĂ, care întăreşte toate virtuţile şi puterile sufletului. Pentru noi creştinii Ortodocsi, CREDINŢA, este un mare HAR şi o MARE PUTERE în lupta acestei vieţi pământeşti. (Filipeni 1, 29; 1 Cor. 12, 9). CREDINŢA ÎN SFÂNTA TREIME (Isaia 6, 3), este PUTEREA NOULUI TESTAMENT. CREDINŢA CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este ÎNVĂŢĂTURA DUMNEZEIASCĂ, mai presus de cuvânt şi de raţiune. ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, se cuprinde pe scurt în "SIMBOLUL CREDINŢEI" (CREZUL). Prin MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ, spunând zilnic "CREZUL" şi mai ales noaptea, înainte de a adormi, PUTERILE ÎNGEREŞTI ne acoperă şi ne păzesc, ca pe o fiinţă binecunoscută, iar duhurile diavoleşti se îndepărtează neputincioase. CREDINŢA ADEVĂRATĂ - ORTODOXĂ este PUTEREA, HARUL DUMNEZEIESC (2 Petru 1, 1), cu ajutorul căruia primim ca neîndoielnic, tot ce a descoperit Dumnezeu şi învaţă SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA BISERICĂ ORTODOXĂ, pentru mântuirea noastră. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Hristos. Acela pe care El L-a trimis (Matei 6, 29). CREDINŢA ORTODOXĂ, se află prin lucrarea Duhului Sfânt în om (Galateni 5, 22), prin iradierea unei FORŢE DIVINE, când omul se face vrednic prin, sfinţenie de ea. ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, este cuprinsul DESCOPERIRII DUMNEZEIEŞTI. Creştinul Ortodox trebuie să cunoască foarte bine ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, pentru a nu fi amăgit de alte învăţături eretice. Prin PUTEREA CREDINŢEI, cunoaştem ceea ce nu putem vedea cu ochii trupeşti şi adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu. Prin CREDINŢĂ, pricepem că s-au întemeiat veacurile cu CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU (Evrei 11, 3), prin CREDINŢĂ primim ca adevărată DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ - CUVÂNTUL SFINTEI SCRIPTURI, PRIN CREDINŢĂ primim minunile şi proorociile, prin CREDINŢĂ dobândim făgăduinţele (Evrei 11, 3). De aceea Duhul Sfânt prin Sfântul Apostolul Pavel ne spune: "CREDINŢA, este adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11. 1). Deci CREDINŢA ADEVĂRATĂ, este primirea de către om, prin intermediul Duhului Sfânt şi a vederii sufleteşti, a tuturor ADEVĂRURILOR pe care le avem prin DESCOPERIREA DUMNEZEIASCĂ, în scopul mântuirii noastre. CREDINŢA ORTODOXĂ, este învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înţelegerea celor nevăzute, potrivită firii. (Sf. Teodoret al Ciprului). Credinţa pe care o are un om în ceea ce îi spune un alt om, este o încredere, care îşi poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţinut de unul şi crezut de altul. Dar CREDINŢA ÎN DUMNEZEU,are o ÎNTĂRIRE TAINICĂ, NECLINTITĂ, prin PUTEREA DUHULUI SFÂNT, care se află în inima celui Botezat, care împlineşte Poruncile Dumnezeieşti. HARUL CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE, mântuiesc şi înalţă la Dumnezeu. Există O SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂRATĂ - CREDINŢA ORTODOXĂ. Noi trebuie să mărturisim această CREDINŢĂ SFÂNTĂ ORTODOXĂ, în faţa oamenilor, prin cuvânt şi prin faptele noastre. Sfinţii Părinţi ai DUMNEZEIEŞTII BISERICI ORTODOXE, arată că, frica de Dumnezeu, este începutul CREDINŢEI, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii celei veşnice, ajutându-l să intre sub stăpânirea Harului Dumnezeiesc(Matei 10, 28; Luca 12, 5). Prin CREDINŢĂ, începe şi se sfârşeşte mântuirea, iar fără CREDINŢĂ, nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6). Credinţa vine şi din auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10,17; Efeseni 1, 13, dintr-o auzire care este supusă înţelegerii, aprecierii şi judecăţii noastre, dar care este însoţită de o lucrare a HARULUI CREDINŢEI. Căci la CREDINŢA în Hristos nu putem ajunge numai cu puterile noastre. CREDINŢA este un act sinergic, adică o împreună lucrare divină şi umană. Din partea noastră, CREDINŢA este un răspuns la Harul Dumnezeiesc care însoţeşte propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu de către Episcopi, Preoţi şi Diaconi. Zadarnic caută unii să vadă minuni pentru luminarea şi creşterea credinţei lor, pentru că celor vrednici de credinţă, le ajunge Cuvântul lui Dumnezeu, care intră prin auz în sufletele lor. În acest mod Cuvântul lui Dumnezeu LUMINEAZĂ, întăreşte şi sporeşte CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU cea ADEVĂRATĂ şi CREDINŢA ÎN HRISTOS. Fără de CREDINŢĂ, NU ESTE CU PUTINŢĂ SĂ FIM PLĂCUŢI LUI DUMNEZEU, pentru că cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că se face răsplătitor celor care îl caută (Evrei 11, 6). A CREDE fără nici o îndoială, ÎNTR-UN DUMNEZEU simplu şi nedespărţit, dar DUMNEZEU ÎN TREI PERSOANE; Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, TREI după Ipostas, dar UNUL după FIINŢĂ şi după FIRE, şi iarăşi A CREDE în UNUL Domn Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, îndoit în fire dar UNUL după Ipostas. A CREDE în ÎNTRUPAREA Fiului lui Dumnezeu DE LA DUHUL SFÂNT ŞI PURUREA FECIOARA MARIA. A CREDE în ÎNVIEREA MORŢILOR, în Înfricoşata Judecată, în Rai şi în Iad, a vedea pe Sfânta Masă şi A CREDE cu adevărat că acolo este TRUPUL ŞI SÂNGELE LUI HRISTOS, TRUP ÎNTREG mărginit în loc, dar necircumscris, care se împarte dar nu se desparte, se mănâncă, dar nu se mistuie, şi nu se sfârşeşte, se înmulţeşte în CER şi pe pământ şi în toate BISERICILE CREŞTINILOR Ortodocsi, dar este UNUL şi ACELAŞI. A vedea în Sfânta Cristelniţă, apa Sfântului Botez, care udă trupul şi A CREDE că aceea este baia duhovnicească, care prin rugăciunile preotului ne curăţeşte sufletul şi trupul de păcate. A vedea în SFINTELE TAINE, altceva cu simţurile şi A CREDE altceva cu mintea; mintea să tăgăduiască simţurile, ba mai mult chiar mintea să nu se încreadă în ea însăşi: "Cine este înţelept şi va înţelege acestea!" (Osia 14, 10). Acestea sunt DOGME (Adevăruri de Credinţă, Descoperite prin Revelaţie) pe care mintea noastră nu poate să le cuprindă şi să le înţeleagă. Dar nu numai atât, CREDINŢA CREŞTINILOR Ortodocsi, este o lege cu totul duhovnicească, cu totul SFÂNTĂ. Lege care porunceşte sărăcia, fecioria, postul, smerenia şi o dragoste atât de desăvârşită, încât ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, lege care vrea ca omul să fie duhovnicesc şi sfânt în lume, lege potrivnică lumii şi trupului. Acestea sunt lucruri pe care firea şi voinţa omenească nu le primeşte cu bucurie. O, CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, DUMNEZEIASCĂ în început, DUMNEZEIASCĂ în creştere, DUMNEZEIASCĂ în întărire, ai fost făcută de Dumnezeu, ai fost crescută de Dumnezeu, eşti întărită de Dumnezeu. Tu eşti CALEA CEA ADEVĂRATĂ (Ioan 14, 6), cine merge pe tine ajunge negreşit în RAI. CREŞTINE ORTODOX, ai datoria să mulţumeşti neîncetat lui Dumnezeu, pentru că ţi-a dat să te naşti într-o astfel de CREDINŢĂ. Trebuie să mulţumeşti lui Dumnezeu, pentru că te-ai născut creştin ortodox şi nu păgân sau eretic, pentru că eşti: "NEAM SFÂNT, PREOŢIE ÎMPĂRĂTEASCĂ". (1 Petru 2, 9).

În concluzie spunem că: * CREDINŢA ORTODOXĂ, este un dar a lui Dumnezeu (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8; Filip. 1, 29; 2 Petru 1, 1). Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin CREDINŢĂ, şi aceasta nu este de la voi, este Darul lui Dumnezeu (Filip 1, 29). * CREDINŢA ORTODOXĂ este un lucru al lui Dumnezeu (Fapt. 11, 21; 1 Cor. 2, 5; Efes. 1, 19; Colos. 2, 12; 2 Tes. 1, 11; 1 Tim. 1, 14) "CREDINŢA voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor ci în PUTEREA LUI DUMNEZEU". (1 Cor. 2, 5). * CREDINŢA ORTODOXĂ este un dar al Sfântului Duh. (1 Cor. 12, 9; Gal. 5, 22). "Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, CREDINŢA."(Gal. 5, 22). * CREDINŢA ADEVĂRATĂ (ORTODOXĂ) în Dumnezeu, aparţine şi voinţei omului (Matei 8, 13; 9, 22; Marcu 5, 34; Luca 7, 50; 17, 19; 18, 24) Mântuitorul Iisus Hristos a zis sutaşului: "Du-te, fie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela. (Matei 8, 13). * CREDINŢA ORTODOXĂ, creşte şi se dezvoltă în om,prin conlucrarea şi colaborarea noastră cu Dumnezeu. (Teologia Morală Ortodoxă Vol III, pag. 95).

[patinina34]

[SIZE=5]Calea spre mantuire[/SIZE] de Sf. Teofan Zavoratul

cuvant inainte din "Calea spre mantuire"
Duhul reuneste in sine sentimentul divinului, nevoia constiintei, nadejdea de mai bine si, in acelasi timp, constiinta a tot ceea ce facem si cunoastem. Consecintele practice ale acestei invataturi despre duh sunt evidente. Fiindca duhul este intr-un fel sufletul sufletului nostru, faptul de a trai dupa duh si de a asculta de exigentele sale va fi norma suprema a vietii crestine. Daca satisfacem nevoile duhului, acestea il invata pe om cum sa-si armonizeze cu ele si celelalte nevoi, si astfel nici satisfactiile sufletului, nici satisfactiile trupului nu vor fi in contradictie cu viata duhovniceasca ci dimpotriva vor conlucra in lucrarea ei.
De aici urmeaza desavarsita armonie a tuturor miscarilor si a tuturor atitudinilor, a gandurilor, a sentimentelor, a dorintelor, a intentiilor, a impresiilor si placerilor. Intr-un cuvant raiul.
Omul total sta deci sub influenta duhului. Insa acolo unde se face "simtita" vocea sa cu adevarat personala sunt "simturile duhovnicesti" si mai cu seama constiinta, afirma Sf. Teofan.
Din unirea sufletului cu duhul, sufletul indrumat de duh nu cauta numai ceea ce este frumos, ci si expresia frumosului in forme frumoase ale lumii nevazute, careia ii apartine duhul prin lucrarea sa. Aceasta nu inseamna ca, atunci cand un om este duhovnicesc, sufletescul si trupescul nu se mai gasesc deloc in el, ci doar faptul ca duhovnicescul predomina, subordonandu-le si patrunzand partea sufleteasca si cea trupeasca.
Ratacirea gandurilor, nestatornicia dorintelor patimase si tulburarea inimii ne nelinistesc mereu, nepermitandu-ne sa facem, macar un singur lucru, asa cum ar trebui, si aproape intotdeauna ne duce pe cai gresite. Aceasta boala nu este naturala, desi este universala si endemica; mai degraba ea este contactata de noi de buna voie.
De indata ce am observat existenta acestei boli sa trecem la eforturile vindecarii ei. Sa ne gandim in permanenta ca, in noi se afla ceva ce nu este bun, care este mereu gata sa ne abata de la calea cea dreapta si sa ne induca in eroare.
Cand duhovnicescul domneste in cineva in modul cel mai inalt, atunci, desi raul prin caracterul si atitudinea sa exclusiva, incearca sa-l domine, omul nu mai greseste. Deoarece, duhovnicia este etalonul vietii umane si ca urmare, omul care a devenit duhovnicesc, este un om adevarat, in timp ce omul sufletesc sau carnal nu este un om adevarat, dupa cum nici omul trupesc nu este un om adevarat, indiferent cat de atragator pare el din exterior.
Omul simplu, care are frica de Dumnezeu este superior omului care se poarta deosebit, si umbla elegant, dar care nu are printre scopurile si dorintele lui arzatoare aceea de a fi placut lui Dumnezeu. Potrivit scopului natural, omul trebuie sa traiasca in duh, sa-si subordoneze totul duhului, sa fie patruns de duh in tot ceea ce este al sufletului si al trupului si in lucrurile exterioare (viata familiala si sociala).
Adevarata fericire a omului este viata in duh, care este sufletul sufletului nostru omenesc, sufletul in sine, este duh nematerial; dar, invelisul sufletului este insasi duhul, care este tot un element exterior nematerial. Trupurile noastre sunt grosiere; dar, acel invelis al sufletului este foarte fin si serveste pe de o parte, drept intermediar intre suflet si corp, iar pe de alta, intre suflet si Dumnezeu Creatorul: prin el, sufletul actioneaza asupra trupului si trupul asupra sufletului care converseaza cu Dumnezeu, in timp ce Dumnezeu il converteste la Sine. Invelisul sufletului devine luminos sau intunecat, corespunzator starii interioare a sufletului. Cand constiinta, judecatorul nostru incoruptibil, ne vorbeste mustrandu-ne, si spunandu-ne ca nu suntem curati, atunci noi aparem intunecati, in ochii ingerului pazitor si chiar al oamenilor dispusi sa ne analizeze. Cand sufletul este luminos, puterile intunericului, nu se pot uita la el si deci ispitele, scad in intensitate. Dracii incearca sa se tarasca pana la sufletele luminoase, dar trecerea le este barata si sunt izbiti la pamanat de razele luminii duhovnicesti, ca de niste sageti. Asadar ravneste la aceasta. Nu merge dupa ceea ce ti se pare din afara, pentru ca este posibil sa existe altceva vizibil in noi, si aceea suntem noi in realitate.

[sophia]

Eu va rugasem sa-mi spuneti ceea ce ganditi si simtiti voi, cu vorbele voastre.
Imi dati tot citate si nu inteleg.
Danyel a fost mai la obiect putin.
Da, Danyel, este asa cum spui tu. Asa spun si eu numai ca nu stiu cum sa alatur mantuirea la toate ce le spui tu. Mie mi se pare ca mantuirea este ceva ce-ti da Dumnezeu la sfarsit cand ajungi la El, daca asa considera, daca meriti. Nu e ceva ce trebuie sa cerem noi.
Ca sa ma fac inteleasa cum vad eu lucrurile:
Mergem la scoala si invatam si suntem silitori si buni. Rezultatul este de obicei o mai buna stiitinta, o pregatire de viata si de profesie. Dar, cei mai buni pot primi si premiul, coronita.
Eu ma intreb ca si atunci: invatam si suntem buni si silitori pentru noi, pentru ca asa ni se cere, pentru parinti si profesori, sau pentru premiu si coronita?
Suntem buni crestini pentru noi (si cei din jur), pentru bunul Dumnezeu si Maica sa, pentru ca asa scrie in scripturi (adica asa ni se cere), sau pentru premiu si coronita (asta ar fi pentru mine mantuirea)?

[Fani71]

Nu, la scoala invatam ca sa fim partasi la cunoastere si sa o folosim. cel putin asta e cazul ideal.
Tot asa, incercam sa ascultam de Dumnezeu si sa 'ii deschidem la usa' cand bate, pentru a fi impreuna cu El. Aceasta impreuna-fiinta incepe de aici, de pe pamant, si se implineste in Imparatie, la Inviere. Asa cred ca e mantuirea. Nu o coroniat abstracta sau un bilet de intrare in rai.
A fi impreuna cu Dumnezeu de aici, inseamna si a fi impreuna cu aproapele, adica cei care ne sunt aproape sa ii iubim, sa ii ajutam, sa ne rugam pentru ei.
Si mantuirea se traduce prin bucurie - suntem bucurori, recunoscatori - chiar atunci cand avem necazuri si dureri razbate de undeva bucuria asta.