Despre insingurare si comuniune

un cuvânt al părintelui Benedict Ghiuș foarte actual pt condiția ortodocșilor de astăzi.
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...une-68444.html

În prealabil postat de VladCat

un cuvânt al părintelui Benedict Ghiuș foarte actual pt condiția ortodocșilor de astăzi.
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...une-68444.html

Îmi place această temă, deşi articolul propus l-am citit mai mult pe sărite. Aşa că să nu vă supăraţi că intervin. Părerea mea este că ni se cer atât însingurarea, cât şi comuniunea, deşi par stări opuse: însingurarea faţă de iureşul lumii, cu dorinţele de îmbogăţire, succes, shopping, răzbunări, plângeri că viaţa ar fi nedreaptă..., dar şi comuniunea cu Dumnezeu care se află în fiecare dintre semenii noştri, care Îl iau în considerare mai mult sau mai puţin...
Mă tem că nu stau bine cu niciunul dintre cele două aspecte. Firea mea este mai mult singuratică, dar am avut destule cazuri în care mi-am căutat o bucurie imediată şi concretă în shopping... Iar referitor la comuniune, încerc să mă rog pentru semeni, să îi ajut când mi se cere (deşi uneori îmi pare rău după aceea!), dar deseori mă simt neconfortabil în prezenţa lor şi îi critic în gândul meu pentru vreo aplecare care nu îmi place mie... Chiar mi-a atras atenţia o colegă de serviciu că stau cam încruntată, gândindu-mă la ale mele, şi nu e chiar ok...

Voi cum vedeţi acest subiect, aplicat la viaţa noastră de zi cu zi?

În prealabil postat de Annyta

Firea mea este mai mult singuratică, dar am avut destule cazuri în care mi-am căutat o bucurie imediată şi concretă în shopping...

Și eu am aceeași problemă...deși sunt o persoană singuratică, în cazul meu solitudinea nu prea rodește fie pt că îmi lipesc inima de diverse chestii (forum spre exemplu) fie pt. că nu mă aplec cu bucurie spre cele ale lui Hristos
Deci în cazul meu trebuie să lucrez concomitent pe două planuri care se îngemănează:
1.să mă înstrăinez de Lumea din mine fiindcă cu cea de afară nu prea am tangențe
2.să învăț cum să mă aplec cu bucurie și entuziasm spre apropierea de Hristos

[Tomita]

Ce este trist este ca este asociata singuratatea cu lipsa de valoare.
Si mai trist este ca o astfel de asociere o fac si unii psihologi.
Ieri am dat testul psihologic la servici si una dintre intrebari era:
Va simtiti des singur si fara valoare? cu 3 optiuni de raspuns "da", "nu" "uneori".
Am atras atentia dnei psiholog ca a te simti singur si a nu avea valoare sunt stari diferite. Si am dat ca exemplu: te poti simti singur cand mergi in strinatate si oamneii au o alta cultura. Nu am mai precizat altceva ..pot fi mult mai multe exemple (te-ai despartit de prieten/ai divortat, predai la o scoala speciala, etc.).
Ideea este ca dupa un astfel de test psihologic multi poate vor gandi ca daca sunt singuri inseamna ca nu au valoare...cu asa psihologi devii depresiv.

[leonte]

În prealabil postat de VladCat

un cuvânt al părintelui Benedict Ghiuș foarte actual pt condiția ortodocșilor de astăzi.
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...une-68444.html

Minunat cuvant! O varietate colosala de unghiure de abordare.

Ai deschis o dezbatere care va depasi 100 de pagini de lamuriri necesare noua tuturor, in primul rand pentru a nu intelege gresit termenii. Si voi incepe ce ceea ce eu insumi, multa vreme am confundat, datorita incapacitatii literelor de a transmite esenta adevarului, dar si datorita ancorarii mele in carnal.

A ura lumea si a-i ura pe oameni sunt doua chestiuni radical diferite.
Eu consider ca "Lumea" pe care Hristos ne indeamna sa o lepadam este aceeasi cu cea din ispita a doua pe care a avut-o in pustie. Aceasta lume este intemeiata pe niste non-valori, pe niste pseudo-valori, ale caror consecinte imediate sunt necazurile si bolile trupesti, completate de nedreptate, tradari si abuzuri. Aceasta lume este, de mii de ani, o lume intemeiata pe ierarhii piramidale si care se propaga si se dezvolta piramidal si al carei indemn suprem, dar nedeclarat, este ca omul sa caute sa ajunga in varful piramidei adica a sistemului social la care adera.
Ca aceasta lume chiar este una a rautatii, o dovedeste faptul ca nimeni nu reuseste sa depaseasca anumite praguri critice pe verticala piramidei, fara sa incalce chiar si deontologia acelui sistem (compromisul). Ce sa mai vorbim despre legea morala din mine (iubirea de aproapele)?

Non-valorile, pe care suntem indoctrinati sa le pretuim, sunt cele care ne tin in robia necunoasterii lui Dumnezeu, a Adevarului care ne va face liberi, iar principalul calup de non-valori de la vremea aceea, il reprezenta folclorul (datinilie si traditia): "Si zadarnic Ma cinstesc ei predicand porunci ce sunt ale oamenilor. (Matei 15:9)" In zilele noastre, folclorul (si superstitiile mostenite din idolatrie) concureaza cu ultra-rationalismul stiintific, care, intelegand nasterea si derularea unui fenomen, cauta sa afirme [sau macar sa sugereze] ideea ca fenomenele explicabile se desfasoara fara ceva care sa tradeze participarea lui Dumnezeu, deci s-ar putea ca Dumnezeu nici sa nu existe. Cu alte cuvinte, in zilele noastre, cei care cauta sa evadeze din robia superstitiilor (in care Dumnezeu este perceput ca un magician Atotputernic) au toate sansele sa sfarseasca in mrejele sterilitatii intelectului.

Necesitatea insingurarii ne-o arata insusi Hristos, care nu s-a apucat sa-si implineasca lucrarea, inainte de a se asigura ca trupul este doar unealta si nu stapanul mintii si al fiintei Sale. Mecanismul trupului uman functioneaza dupa legile biologice si nu poate iesi de sub influenta lor. Creierul, care asigura comuniunea dintre trup si suflet, este tributar sistemului biologic prin fenomenele descrise in neurologie. O deprindere urata, care a devenit patima, nu poate fi abandonata decat prin fuga de sursa/instrumentul ispitei (sticla betivilor, argitul avarilor, etc).

Insingurarea pustnicilor este o concluzie imanenta si necesara ce rezulta din cunoasterea de sine, iar nu o pornire spasmica a patosului pentru superstitii, paranormal si credinta oarba. Fenomenele neuro-fiziologice ce se petrec in trupul pusnicului, palesc in fata rezultatului si a finalitatii spreme : indumnezeirea respectivului.
Din acest motiv pustnicia nu va deveni niciodata o stiinta exacta, ci a fost din todeauna o "stiinta" subiectiva, chiar personala, in care invatatura, in intelesul ei cel mai corect, a putut fi transmisa doar de la "Doctor" la "pacient".

În prealabil postat de leonte

Ai deschis o dezbatere care va depasi 100 de pagini de lamuriri necesare noua tuturor

Sunt de acord cu ce ai spus mai puțin cu pasajul citat. Eu cred că am deschis un topic care nu va face mulți purici pe aici, iar asta din următoarea pricină: Unii greu realizează că sunt singuri, iar cei care realizăm încercăm să ne lepădăm de singurătate în fel și chip numai prin transformarea ei în însingurare nu. Să reformulez: cei care știm că suntem singuri, căutăm surogate pe orizontală nu sobornicitatea ce se dobândește în înstrăinare...suntem singuri dar nu înstrăinați. De aceea pe cât de prezent este fenomenul singurătății printre noi pe atât de irelevant e topicul...un topic antinomic cum ar veni :)

[leonte]

În prealabil postat de VladCat

Sunt de acord cu ce ai spus mai puțin cu pasajul citat. Eu cred că am deschis un topic care nu va face mulți purici pe aici, iar asta din următoarea pricină: Unii greu realizează că sunt singuri, iar cei care realizăm încercăm să ne lepădăm de singurătate în fel și chip numai prin transformarea ei în însingurare nu. Să reformulez: cei care știm că suntem singuri, căutăm surogate pe orizontală nu sobornicitatea ce se dobândește în înstrăinare...suntem singuri dar nu înstrăinați. De aceea pe cât de prezent este fenomenul singurătății printre noi pe atât de irelevant e topicul...un topic antinomic cum ar veni :)

Desi sunt de acord cu tine, sper sa nu ai dreptate; macar de data asta.

În prealabil postat de leonte

Minunat cuvant! O varietate colosala de unghiure de abordare.

Ai deschis o dezbatere care va depasi 100 de pagini de lamuriri necesare noua tuturor, in primul rand pentru a nu intelege gresit termenii. Si voi incepe ce ceea ce eu insumi, multa vreme am confundat, datorita incapacitatii literelor de a transmite esenta adevarului, dar si datorita ancorarii mele in carnal.

A ura lumea si a-i ura pe oameni sunt doua chestiuni radical diferite.
Eu consider ca "Lumea" pe care Hristos ne indeamna sa o lepadam este aceeasi cu cea din ispita a doua pe care a avut-o in pustie. Aceasta lume este intemeiata pe niste non-valori, pe niste pseudo-valori, ale caror consecinte imediate sunt necazurile si bolile trupesti, completate de nedreptate, tradari si abuzuri. Aceasta lume este, de mii de ani, o lume intemeiata pe ierarhii piramidale si care se propaga si se dezvolta piramidal si al carei indemn suprem, dar nedeclarat, este ca omul sa caute sa ajunga in varful piramidei adica a sistemului social la care adera.
Ca aceasta lume chiar este una a rautatii, o dovedeste faptul ca nimeni nu reuseste sa depaseasca anumite praguri critice pe verticala piramidei, fara sa incalce chiar si deontologia acelui sistem (compromisul). Ce sa mai vorbim despre legea morala din mine (iubirea de aproapele)?

Non-valorile, pe care suntem indoctrinati sa le pretuim, sunt cele care ne tin in robia necunoasterii lui Dumnezeu, a Adevarului care ne va face liberi, iar principalul calup de non-valori de la vremea aceea, il reprezenta folclorul (datinilie si traditia): "Si zadarnic Ma cinstesc ei predicand porunci ce sunt ale oamenilor. (Matei 15:9)" In zilele noastre, folclorul (si superstitiile mostenite din idolatrie) concureaza cu ultra-rationalismul stiintific, care, intelegand nasterea si derularea unui fenomen, cauta sa afirme [sau macar sa sugereze] ideea ca fenomenele explicabile se desfasoara fara ceva care sa tradeze participarea lui Dumnezeu, deci s-ar putea ca Dumnezeu nici sa nu existe. Cu alte cuvinte, in zilele noastre, cei care cauta sa evadeze din robia superstitiilor (in care Dumnezeu este perceput ca un magician Atotputernic) au toate sansele sa sfarseasca in mrejele sterilitatii intelectului.

Necesitatea insingurarii ne-o arata insusi Hristos, care nu s-a apucat sa-si implineasca lucrarea, inainte de a se asigura ca trupul este doar unealta si nu stapanul mintii si al fiintei Sale. Mecanismul trupului uman functioneaza dupa legile biologice si nu poate iesi de sub influenta lor. Creierul, care asigura comuniunea dintre trup si suflet, este tributar sistemului biologic prin fenomenele descrise in neurologie. O deprindere urata, care a devenit patima, nu poate fi abandonata decat prin fuga de sursa/instrumentul ispitei (sticla betivilor, argitul avarilor, etc).

Insingurarea pustnicilor este o concluzie imanenta si necesara ce rezulta din cunoasterea de sine, iar nu o pornire spasmica a patosului pentru superstitii, paranormal si credinta oarba. Fenomenele neuro-fiziologice ce se petrec in trupul pusnicului, palesc in fata rezultatului si a finalitatii spreme : indumnezeirea respectivului.
Din acest motiv pustnicia nu va deveni niciodata o stiinta exacta, ci a fost din todeauna o "stiinta" subiectiva, chiar personala, in care invatatura, in intelesul ei cel mai corect, a putut fi transmisa doar de la "Doctor" la "pacient".

Foarte profund, stimate domn. Subscriu din toata inima.

un alt accent, care ar putea fi ziditor celor preocupați de subiectul discutat:

Arh. Sofronie Saharov - Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pagina 333,334:

„Dea nouă tuturor Duhul Sfânt a contempla pe Hristos murind însingurat, de toți osândit, de nimeni înțeles. Omenește, El a murit singur - de o moarte de ocară; dar într'astfel a cutremurat întreaga lume, a schimbat radical mersul istoriei, a mântuit pentru fericita vecinicie miliarde de oameni, S'a arătat Binefăcător întregii făpturi.
Toate acestea trebuie să le poarte pe cât este cu putință în cugetul său preotul ce se pregătește a săvârși Liturghia, căci „aceasta (trebuie) să se cugete întru voi, carea și în Hristos Iisus”(Flp. 2:5). Cu cât mai strâns se apropie creștinul de pașii lui Hristos, cu atât mai puțini însoțitori va afla în jurul său. Purtând în noi înșine gândul deplinei însingurări a lui Hristos, oare nu trebuie și noi să fim gata ca și moartea noastră să fie în însingurare? Dacă nouă, din dragoste pentru El, ni s'ar întâmpla să murim fără martori în mâinile călăilor dindărătul pereților închisorilor, atunci El nu ne va lăsa singuri, ci va împărtăși cu noi soarta ce ne poate cădea, „că întru ceea ce au pătimit, Însuși fiind ispitit, poate și celor ce se ispitesc să ajute” (Evr. 2:18).”

[leonte]

În prealabil postat de cezar_ioan

Degeaba?.... Si cum ramane cu noi, in acest caz?
Ce e de facut?
Ce mai poate face omul care isi vede necuratia din inima si din minte? Cade in deznadejde? Asteapta pasiv un ajutor?......:)

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Cand mintea si inima omului s-au murdarit de pofta cea rea sau de ganduri viclene ori manioase, faptele ce urmeaza a se faptui nu pot fi decat strigatoare la cer. Un astfel de suflet nu este doar ispitit, ca sa se mai poata impotrivi pornirilor rautacioase. Din acest motiv am zis ca zadarnica(neputincioasa) este impotrivirea noastra in fapta, cat timp mintea si inima ne sunt murdarite.

In rest, ai zis foarte bine ca lacrimile sunt cele care ne curata, care ne spala de murdaria rautatii ce s-a cuibarit in sufletele noastre.
Strigam si ne insultam intre noi, socotind ca suntem indreptati sa o facem cat timp am fost provocati, dar uitam ca ni s-a poruncit sa iubim pe vrajmasi. Privim cu patos la mancaruri, la bauturi, spre luxul din magazine sau din casele altora si pentru simplu motiv ca nu suntem in posesia acelor "lucruri", socotim ca nu avem ca pacat iubirea de arginti, nici ravnirea la femeia aproapelui. Iar aceasta pentru ca uitam, sau pentru ca nu ni s-a spus ca Dumnezeu nu cauta la chipurile noastre ci la inima noastra.
Dumnezeu nu de ceea ce avem in farfurie se scarbeste, ci de maniera patimasa in care infulecam. Daca ma pun si-mi umplu burta cu felul1 fasole si felul2 carotfi, iar dupa ce m-am umplut pana la refuz mai bag si un desert, iar la urma mai torn si o halba de bere si ma ridic de la masa ragaind, oare se mai poate chema ca am tinut post?
Si cu toate astea, constiinta nu ne mustra, iar maine facem la fel. De ce? Pentru ca nu am priceput cine sutem, nici cine este Cel caruia ii spunem Tata.

Intre patimi si ispite este o mare diferenta, iar tu stii asta deja.