Autoevaluare duhovnicească: ai încredere în aproapele tău?

Faptul că ai pus cuvântul „autoevaluare” în titlul topicului s-ar putea să influențeze răspunsurile pe care le vom da, încercând să părem fie mai creștini decât suntem, fie mai smeriți.
Însă trebuie să încercăm să fim obiectivi, pentru că ne propui să facem o statistică, luând în considerare 10 persoane cunoscute.

Făcând așa, îmi dau seama că am o încredere limitată în fiecare dintre ele; știu cam la ce să mă aștept de la fiecare. De exemplu, știu că dacă împrumut pe cineva cu o sumă de bani mi-o va da înapoi cu siguranță, și știu că altcineva nu mi-o va mai înapoia aproape sigur. Știu că dacă încredințez unuia un secret nu-l va spune nimănui, iar altul nu va fi în stare să-l păstreze. Știu cine ar fi gata să facă orice pentru a mă scoate dintr-un eventual necaz și cine m-ar lăsa, foarte probabil, singur. Iar toate acestea, pe baza experiențelor trecute pe care le-am avut cu ei.
Mai sunt și persoane pe care nu le cunosc atât de bine și de la care pot avea surprize plăcute. Așa se întâmplă că rămânem uneori încântați de faptul că, la necaz, sare să ne ajute cineva aproape necunoscut.

Cred că diferența de încredere între români și suedezi se explică prin prisma experiențelor trăite. Acolo oamenii chiar sunt de încredere, sunt cinstiți, se tratează corect unii pe alții. La noi, din păcate trebuie s-o recunoaștem, este multă înșelătorie. Este trist că este așa, însă constatăm mereu și mereu că noi, ăștia mai din sud, mai orientali, practicăm mult viclenia; mă refer mai ales la modul în care se fac afacerile, comerțul, carierele. Ca să reușești, trebuie să fii „descurcăreț”, să dai mită, să faci un pic de evaziune fiscală ș.a.m.d., adică să nu ai în vedere binele celorlalți, să nu te gândești prea mult că faptele tale îi afectează pe cei de-un neam cu tine (și nu numai).

Totuși, în pofida lucidității cu care putem constata multe aspecte negative, putem avea încredere. Însă una mai de adâncime. E vorba de conștiința că cel din fața mea, oricine ar fi el, poartă, ca și mine, chipul lui Dumnezeu în sufletul său și că de multe ori de mine depinde să și-l scoată la iveală.
Vreau să spun că noblesse oblige. Se întâmplă ca, acordând încredere cuiva aparent nedemn de ea, să fii răsplătit cu un răspuns onorabil; arătând respect unui disprețuit, să ai parte de recunoștința lui.

Este și un sfat al unor Părinți duhovnicești, să-l stimulezi pe om prețuindu-l, arătându-i că este mai bun decât crede (știe) el însuși că este. Se va simți obligat să se ridice la nivelul prețuirii tale, să nu dezamăgească.

Încrederea în oameni trece prin încrederea în Dumnezeu. Dacă n-o ai pe aceasta, dacă nu I-ai încredințat Lui toate temerile tale cu privire la semeni, nu vei putea să le-o acorzi nici lor. Dar cu încrederea în El și în faptul că orice om este chip al Său și este capabil să-I reflecte lumina, poți să te duci în mijlocul unor răufăcători și să fii bine sau foarte bine primit.

Bănuiala implică frica, iar frica înseamnă necredință, căci Domnul ne-a spus „Nu vă temeți!” și să-i iubim pe vrăjmași. Dacă neîncrederea poate avea temei, bănuiala este păcat pentru că ea nu înseamnă doar prudență, ci o presupunere, întemeiată sau nu, că celălalt îmi va face un rău. Cred mai mult în partea întunecată din el decât în cea luminoasă, dau o prezumție de vinovăție celor mai mulți.

Cum comentati Ioan 2:23-25?

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Cum comentati Ioan 2:23-25?

Mai întâi am căutat aceste versete, şi le pun aici spre referinţa tuturor:

Isus şi cei ce cred în Numele Lui.
23 Pe când era Isus în Ierusalim, la praznicul Paştilor, mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea.

24 Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi.

25 Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om.

Părerea mea este că putem avea încredere în ceilalţi prin prisma faptului că şi în ei este scânteia divină. Şi prin prisma prezumţiei de nevinovăţie. Dar faptele vorbesc, aşa că este bine să le considerăm şi pe acestea atunci când ne încredinţăm unei alte persoane...

Referitor la versetele de mai sus, ele ar putea sugera să nu ne încredem în semeni, căci nici Iisus nu S-a încrezut. Însă noi nu suntem Iisus şi nu ştim tot ce este în om.

@ pelerin spre răsărit:
Domnul nu era, evident, un naiv, știa că omul este rău [„Deci dacă voi, răi fiind, știți să le dați daruri bune fiilor voștri...” (Lc 11,13)], ne cunoștea inimile, știa că acum Îl slăvim iar peste o clipă Îl răstignim. Și tocmai știindu-ne așa, nu încetează să ne iubească, ne trece cu vederea toată răutatea, îndreptându-Se către Cruce cu iubire lucidă.
Domnul nu este o victimă a răutății noastre, căci o cunoștea prea bine, și tocmai de ea vrea să ne vindece, dându-și viața și dându-ne Viața.

Dacă vrem să-I urmăm întru asemănare, așa trebuie să fim și noi: Să nu ne încredem în om („Ajutorului omenesc nu ne încredința”, spune o rugăciune), dar să-l iubim, să-l iertăm mereu, să ne rugăm pentru el, cu atât mai mult cu cât noi înșine suntem măcar la fel de răi.

A putea să-l iubești pe cel aparent nevrednic de iubirea ta înseamnă să iubești dumnezeiește. Și să descoperi, în felul ăsta, vrednicia lui ascunsă de zgura păcatului.

Foarte interesant cum vedeti lucrurile dar sa va intreb ceva:in ce ne putem increde atunci in oameni? Priceputu,indemnul din aceea rugaciune este totuna cu cele spuse in Ieremia 17:5-10?

Văd noţiunea de încredere în semeni sub două forme diferite:
1) ne încredem în ajutorul pe care îl putem primi de la ei;
2) le oferim încrederea noastră, care devine astfel un semn de preţuire.

Cred că Laura s-a referit la a doua formă de încredere. Referitor la prima, ei da, mă rog să nu fiu încredinţată ajutorului omenesc. Nu uit că tot darul cel bun şi desăvârşit se pogoară de la Părintele Luminilor. Dar, tot părintele Nicolae Steinhardt spunea că este o ispitire a Domnului aceea prin care refuzăm ajutorul primit prin oameni (de la oameni) în favoarea unui ajutor/ miracol primit direct de la Dumnezeu. În acest sens, eu aş vedea încrederea în semeni şi ca un semn de smerenie. Nu suntem mai presus decât alţii, încât Dumnezeu să ne ajute, tocmai pe noi, fără intermediari.

Probabil stiti bine ca nici una dintre cele doua variante nu este scutita de deceptii,este cumva un risc asumat.In psalmul 54 (Biblia ortodoxa) pe la versetele 12-15 sa vedeti deceptia lui David cand a fost tradat si lovit de unul de-al lui,caruia ii oferise increderea sa.Atat de tare l-a durut incat a spus ,,Sa vina moartea peste ei si sa se coboare in Iad de vii".Crancene cuvinte,dovada a durerii resimtite,proportional cu dimensiunile deceptiei.Doare tare rau dar face parte,cred,din crucea fiecaruia.

5. Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!
6 Căci este ca un nenorocit în pustiu şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi fără locuitori.
7 Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul!
8 Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă rod.
9 Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?
10 Eu, Domnul, cercetez inima şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui.

La o analiză asupra textului, eu înţeleg că blestemul este "generat" de abaterea inimii de la Domnul, nu neapărat de faptul că ne-am încrezut în oameni. Doar atunci când oamenii ne ispitesc astfel încât să uităm de binefacerile lui Dumnezeu şi de atotputernicia sa, încrederea în aceşti oameni este complet dăunătoare.

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Probabil stiti bine ca nici una dintre cele doua variante nu este scutita de deceptii,este cumva un risc asumat.In psalmul 54 (Biblia ortodoxa) pe la versetele 12-15 sa vedeti deceptia lui David cand a fost tradat si lovit de unul de-al lui,caruia ii oferise increderea sa.Atat de tare l-a durut incat a spus ,,Sa vina moartea peste ei si sa se coboare in Iad de vii".Crancene cuvinte,dovada a durerii resimtite,proportional cu dimensiunile deceptiei.Doare tare rau dar face parte,cred,din crucea fiecaruia.

A, da, nu există garanţii împotriva decepţiei. Dar iată încă o ocazie pentru noi de a ierta.

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Foarte interesant cum vedeti lucrurile dar sa va intreb ceva:in ce ne putem increde atunci in oameni? Priceputu,indemnul din aceea rugaciune este totuna cu cele spuse in Ieremia 17:5-10?

Consider că da. Și mai era o formulare asemănătoare, parcă, într-un psalm.
Binevenită distincția făcută de Annyta, pentru că în formularea mea am cam amestecat sensurile încrederii. Cel de-al doilea este cel corespunzător întrebării.
Și pot spune că am încredere în oameni, în sensul că îi consider fundamental buni, și că viețuirea în lume n-ar fi posibilă dacă n-ar fi așa, dacă bunătatea și încrederea întreolaltă n-ar fi prezentă la tot pasul. Numai așa viața este posibilă: pentru că avem încredere în cel care produce și vinde un produs, în buna intenție a tuturor șoferilor care trec pe lângă noi de mii de ori, evitând să ne vatăme, în vecinii care de cele mai multe ori nu sar gardul în curtea noastră ș.a.m.d.

În lipsa încrederii lumea noastră ar fi un iad.

Cred că atunci când Domnul spune că suntem răi nu se referă la adâncul nostru, ci la faptele noastre, care izvorăsc dintr-o zonă mai superficială a ființei. De aceea regăsirea lui Dumnezeu, întoarcerea Acasă, este echivalentă cu regăsirea profunzimii sufletești, a peceții chipului Dumnezeiesc. Răul este doar un accident, nu este constitutiv naturii umane.