Ce nu avea Iaşul ăsta...?

În prealabil postat de dorinastoica14

Atunci mai scrie ceva! Un proverb indian spune aşa "Dacă un lucru s-a întâmplat o singură dată s-ar putea să nu se mai întâmple niciodată dar dacă s-a întâmplat de două ori sigur că de va întâmpla şi a treia oară!"

S-a intimplat de peste 65 de ori.
Vezi "ben_gal" pe net.
Acum le traduc in ebraica.

Uite una din ele:
&
Cum de nu m-am născut orfan.
Şemi sipuri, biti - ascultă povestea-mi, fata mea (în ebraică).

Povestea mea începe în 1913 în ziua în care s-a născut cea ce mi-a dat naştere. Mama ei, bunica mea, a murise născînd-o. Bunelul rămăsese singur cu cinci fete de crescut, prima în vîrstă de doar 12 ani, iar mama mea abia născută. Bunicul, om al cărţii, era nedeprins cu creşterea unui copil. Sora bunicii, o copilă de 17 ani, a venit şi a luat gospodăria în mînă.
A spus rabinul: "Fată tînără locuieşte cu un văduv tînăr sub acelaşi acoperiş? Nu e bine. Biblia interzice".
A spus bunicul, atunci în vîrstă de 35 de ani, tinerei sale cumnate: "Fetico, du-te acasă şi lasă-mă singur. Rabinul nu permite să stai cu noi".
"Cumnate", a spus fetica, "dacă-i aşa, facem nuntă. Eu pe ăştia mici nu-i las singuri". Şi iac-aşa nunta. Între miri 18 ani diferenţă de vîrstă. Dar de crescut cinci fete fetica nu a putut. Era doar cu cinci ani mai mare ca cea mare. Şi-aşa au dat-o pe mama bunicilor s-o crească ei. Între timp bunicul a devenit iar tată. De data aiasta, băiet. Bucurie mare, dar reîntoarcerea mamei mele acasa nu a mai fost posibilă.
Şi iac-asa creşte mama cu doi bătrîni obosiţi de viaţă, departe de tată şi surori. De fapt nimeni nici nu-i povestise că-i are. Ea credea că bunicii sunt părinţii ei.
Toate astea pînă ce mama a implinit şapte ani. Bunicii ei murind a trebuit luată acasa. Şi s-a trezit mama cu familie mare şi a zîmbit cu mare bucurie, căci să rîdă nu ştia.

Poveste în poveste...

Fratele bunicului rămîne singur cu soţia. Cei doi flăcăi ai lor, feţi frumoşi de doar 18 ani muriseră în aceiaşi zi de meningită. Vînd ei gopodăria şi "la America". Fratele bunicului cumpără acolo o gloabă şi o cotiugă şi hai la împărţit lapte gospodarilor americani. Mare veselie nu e acolo şi nici bani nu cine ştie ce. După doi ani moare calul şi fratele bunicului spune soţiei:
"Alt cal nu cumpăr căci tare l-am iubit pe cel mort. Hai acasă la România".
Ce agonisiseră, pentru America era un mai nimic, dar în România el era om avut acum. Cumpără fratele bunicului cea mai mare şi frumoasă casă din cartierul evreiesc şi viaţa merge înainte.
Se tot învărt ei prin căsoiul ăl mare şi plictisul îi cuprinde.
Spune bătrînul bunicului: "Suntem bogaţi dar stingheri. Dă-mi una din fetele tale s-o adopt. Oi înzestra-o cu toate cele şi la moartea noastră va moşteni casa".
Trei dintre surorile mamii erau deja măritate. A patra se pregătea se plece "la Palestina". Era lipsă de femei acolo. Anul 1931. Mama, în vîrstă de 18 ani, a fost aleasă. La 21 de ani măritiş. Tata, mai mare ca ea cu 12 ani, era contabil cu diplomă şi locotenent în rezervă. Casă bogată. O partidă bună. Tinerii căsătoriţi primesc un apartameni în căsoiul acela, dar părinţii adoptivi spun:
"Nu vrem rîset de copil aici. Prea ne-ar aminti de feciorii nostri".
In 1940 părinţii adoptivi decedează în aceaşi săptămîna. In 1941, Octombrie 10, mă nasc eu.
Trecuseră doar trei luni şi zece zile de la Pogromul din Iaşi cînd tata a fost luat la moarte. Pasă-mi-te, golanii găsiseră la el uniforma, sabia de paradă şi baioneta de atac.
"Aha, jid, cu uniforma asta ai intrat în bazele noastre militare şi ne-ai spionat. De aia au ştiut rusnacii cu avioanele unde să arunce bombele".
În drum spre plutonul de executie, pe Str. Stefan cel Mare din Iaşi, stradă mare şi foarte largă, tata fiind tot înţepat cu baioneta să meargă mai repede "căci mai erau şi alţi tradatori jidani de pedepsit", îl vede pe Mitică, fostul lui coleg de banca la "Şcoala de Subofiţeri" din Oradea. Tata, om voinic cu voce de stentor îl strigă. Mitica era în dreptul Mitropoliei pe celalalt trotoar. Ţipete, vaiete, împuşcături, dar Mitica îl aude.
"Ce vreţi voi de la evreul asta, măi soldati?".
"Să trăiţi domn' ofiter. E un trădător. Am găsit la el uniforma. Il luăm la plutonul de execuţie".
"Sigur că aţi găsit, e doar ofiţer".
"In regulă, domn' ofiter, vi-l dăm".
Spune tata:
"Măi Mitică, amu e bine, dar or veni iar. Lasă-mi doi soldaţi de pază la mine acasă".
Şi iac' aşa, nu m-am născut orfan.

Ben Gal