Din Patmos:Maranatha!

Anul trecut, daca imi aduc bine aminte, am vazut un sondaj conform caruia romanii sunt printre cei mai nefericiti cetateni ai Uniunii Europene. Unul din motivele invocate de catre cei care au participat la sondaj a fost nedreptatea pe care o putem vedea peste tot in jurul nostru si pe care am vazut-o in forme foarte triste in anii care s-au scurs din decembrie '89 si pana astazi. Sunt putini oameni care pot spune ca nu au fost afectati, intr-un fel sau altul, de profundele nedreptati,inechitati, care s-au intimplat in aceasta perioada. Privind la aceasta situatie, deloc usor de indurat sau acceptat, romanii au ajuns cumva la un nivel ridicat al tristetii, multi si-au pierdut speranta, multi au plecat iar altii pur si simplu au incetat sa mai spere in ceva, traind fiecare zi fara a crede ca urmatoarea poate aduce ceva mai bun. Adica au decis doar sa supravietuiasca cum pot in aceasta stare de fapt.Problema care se pune este urmatoarea: aceasta realitate exista, toti o vedem, dar ce poti face cand, lovit de ea, ajungi in acel punct in care o tristete coplesitoare pare a te birui?

Acum foarte mult timp, cu mai mult de 2000 de ani in urma, un om, Asaf pe numele lui, s-a confruntat cu aceiasi problema, a nedreptatii ingrozitoare care il inconjura.Un cinic, auzind asta, ar spune ca nu este nimic nou sub soare si ca este o dovada in plus ca lumea nu se schimba, ca raul, in multe situatii, pare a triumfa si ca omul poate incerca orice iluzie dar va trebui sa infrunte finalmente realitatea. Ei bine Asaf a scris un psalm despre aceasta experienta a lui. Este extraordinar de actual si prezinta o experienta de viata, o traire a credintei, care arata ca nici macar cei credinciosi, sau in special ei, nu sunt scutiti de confruntarea cu aceste aspecte si ca in cazul lor durerea nu va fi deloc usoara iar framantarile, indoielile chiar revolta, nu vor lipsi ci dimpotriva. Este vorba de Psalmul 73, pe care il puteti citi in Biblia ortodoxa sub titulatura de Psalmul 72. Un comentator a numit acest psalm ,,Dilema credintei" insa eu cred ca este mai mult decat o dilema in el, este o confruntare cu propriile noastre griji, indoieli sau, in general, framantari.

Autorul pleaca de la o baza a discutiei certa: Dumnezeu este bun cu cei cu inima curata. Insa imediat autorul, direct, chiar abrupt, precizeaza faptul ca in ciuda acestei credinte pe care o are a fost la un pas sa se prabuseasca. In mod normal prima intrebare care iti trece prin minte este cum a fost posibil, si spun asta pt ca nu de putine ori ne imaginam, indealizand puterea de rezistenta a fiintei umane, ca cei avansati in credinta, sau cu convingeri ferme, nu se pot clatina pana in pragul caderii complete. Aceasta este povestea unui asemenea om si cei mai multi care o vor citi in paginile Scripturii vor regasi multe trairi si ganduri cu care s-au luptat si ei si vor vedea la ce final a ajuns eroul nostru.

Asaf recunoaste direct ca, in ciuda credintei sale, se uita cu jind la cei rai, la fericirea lor. Pare un gand atat de greu de acceptat ca un om sfant poate avea clipele lui cand invidiaza fericirea evidenta a celui rau.Dar Asaf, in modul cel mai clar,chiar asta spune ca facea si apoi aduce argumente, atat de omenesti, pt a explica cum a ajuns in aceasta situatie. Cei rai, constata el, o duc bine, chiar foarte bine ,nimic nu pare a le tulbura viata indestulata, par a nu avea suferinte si par a nu suferi lovituri ale vietii. Au tot ce isi doresc,sau cu mult mai mult, si nimic nu tulbura aceasta stare de fapt care te trimite intr-o profunda perplexitate. Mai mult, continua Asaf, ei sunt constienti de aceste avantaje si sunt mandri de asta, ba mai mult, convinsi ca nimic nu-i poate atinge, isi permit sa fie nedrepti cu oricine doresc ei. Daca un credincios crede ca la acest moment, vazand aceasta scara a infamiei,o prapastie s-a deschis si i-a inghitit se inseala. Nu li-se intimpla nimic ci dimpotriva: rad dispretuitor, vorbesc cu rautate, batjocoresc chiar si Cerul, pare ca nimic nu le sta impotriva si nimic nu-i poate opri, intreg pamantul pare la cheremul lor. Ajuns in acest punct traumatizant Asaf primeste o noua lovitura in credinta lui: oamenii din jur ii urmeaza pe acesti nemernici, sedusi de puterea lor, dornici macar de o faramitura, dar ce sa spui cand nici macar Dumnezeu pare a nu se implica in marsul lor intunecat si triumfal spre dominatie completa? In definitiv, ar putea spune cineva, oamenii s-au adaptat momentului si incearca sa supravietuiasca cum pot, daca nu au alta sansa. Daca si in aceasta clipa, atat de profund dureroasa si nedreapta, un credincios crede ca Dumnezeu va interveni in poveste, la acest moment, se inseala. Cerul pare inchis si tacut, lipsit de orice reactie.

Asaf se prabuseste aproape complet, invins de disperare: cei rai sunt fericiti intotdeauna iar eforturile sale, de om credincios, sunt inutile, desi a incercat sa traiasca o viata curata necazurile l-au lovit in fiecare zi, in fiecare dimineata. Pe ceilalti parca niciodata. Cat de nedrept pare totul, Asaf pare cazut in genunchi, cu capul plecat, invins, disperat, renuntand la speranta lui. Insa undeva in el, un licar de credinta inca mai palpaie si recunoaste ca desi exista tentatia sa fie ca ei, cati nu cad prada acestei tentatii, el simte ca daca ar face asta ar renunta la credinta lui, la increderea ca Dumnezeu este bun cu cei cu inima curata, in ciuda realitatii asa cum o percepem noi. Asaf, desi lovit, indurerat, framantat, nu este inca pregatit sa renunte la credinta lui, inca crede in motivatia ei, in dreptatea ei. Si atunci face un gest neasteptat dar atat de uman: din moment ce este evident ce se intimpla in jur dar si din moment ce cred in Dumnezeu, din moment ce ambele realitati exista, trebuie sa fie o cale sa inteleg cum de este posibil, care este explicatia unei asemenea realitati paradoxale, in toate sensurile negative. Dezastru insa. In ciuda tuturor eforturilor sale Asaf recunoaste ca nu are o explicatie cum este posibil asa ceva. Ajuns in acest punct cititorului poate ii va fi teama ca Asaf, aproape invins, se va prabusi definitiv sub povara parca insuportabila a problemelor care il framanta si pe care nu si-le putea explica in nici un fel. In acest moment, in acest particular moment, Dumnezeu intervine, cand omul sau credincios, pare ajuns la capatul puterilor, fara solutii, fara speranta.

Dumnezeu ii ofera lui Asaf o scurta privire dincolo de realitate, dincolo de evidente care sunt de fapt aparente, dincolo de chipul lumii care va trece, dincolo de ceea ce poate vedea omul. Asaf descopera finalul unor asemenea oameni rai, iar imaginea tulburatoare, teribila, il face sa isi dea seama ca de fapt nu intelegea nimic, ca judecatile lui erau atat de imperfecte, ca de fapt vazuse totul doar ca un om, ca fusese aproape coplesit de o imagine pe care nu o intelesese in totalitate. Asaf ajunge la concluzia, privind framantarea si disperarea prin care trecuse,ca fusese precum un prost fara judecata, la fel ca un dobitoc in fata lui Dumnezeu, ca uitase tocmai de EL, ca se indoise si el, ca aproape abandonase. Ca si Iov, ca si multi dintre profeti, Asaf experimenteaza o dura dar necesara trezire din disperare, isi da seama cat poate intelege, cat de profund misterioase dar drepte sunt judecatile lui Dumnezeu, cum raul niciodata nu va invinge definitiv ci va fi invins desi, in multe clipe, pare a stapani lumea. Dar viziunea pe care Dumnezeu i-a ingaduit-o, nu mai putin dureroasa pt ca l-a facut sa-si vada limitele dar si dreptatea Lui care da certitudinea- cat de diferite sunt caile Lui de a raspunde la temerile noastre in comparatie cu modul cum ne imaginam noi ca ar trebui sa ni-se raspunda- il ridica pe Asaf.

Credinta din el invie, desi parea aproape stinsa, iar ultimele sapte versete consemneaza exact opusul starii de pana atunci: un imn in crestere al credintei, al biruintei ei, Asaf ajungand la concluzia ca desi el, ca om, va trece din aceasta lume singura ratiune care exista este credinta in Dumnezeu, in dreptatea Lui, in ocrotirea Lui. Din credinciosul aproape prabusit in fata nedreptatii lumii se ridica adevaratul credincios care intelege ca ceea ce vede nu este realitatea finala, ca dreptatea lui Dumnezeu va triumfa, ca tot ce pare de netrecut va trece si ceva vesnic va urma, cu consecinte incomparabil de profunde si cutremuratoare. In fata acestei hotarari a credintei Asaf nu numai ca se ridica plin de incredere din caderea lui dar este atat de convins de adevarata realitate a lui Dumnezeu pe care a experimentat-o incat doreste sa spuna lumii lucrarile lui Dumnezeu. Este acelasi om care era aproape prabusit dar care acum nu numai ca s-a ridicat din disperarea lui dar este gata sa dea marturie in fata lumii despre adevarata lume a lui Dumnezeu, singura care va exista vesnic, este pregatit sa sadeasca speranta, sa aline, sa incurajeze.Dintr-un invins s-a transformat, sub mana tare a lui Dumnezeu, intr-un marturisitor hotarat, plin de linistea pacii Lui, si gata sa arate lumii inselatoare adevarata lume si dreptate a lui Dumnezeu, la fel precum Lumina va alunga definitiv intunericul.

Ceea ce vreau sa spun este ca acest psalm, precum toti psalmii, merita citit cu multa atentie, meditat la lectiile lui, intrucat, ca orice cuvant al lui Dumnezeu, el are puterea sa aline, sa ridice, sa dea puterea, speranta si siguranta. Poate ca fiecare dintre noi ne-am gasit de multe ori in situatia lui si am infruntat realitatea in multe feluri si poate de multe ori nu ne-am gandit cum trebuie de fapt sa privim lucrurile,nu ne-am gandit cu adevarat,si am mers tot pe caile noastre, incarcati de durere, furie, tristete sau disperare. Si Asaf psalmistul a trecut prin asta, la fel ca si noi, iar tocmai din acest motiv mesajul lui, la care a ajuns in urma unei tulburatoare experiente, este atat de actual.

[forever...]

Mulţumim pentru acest mesaj!

Iată mai jos ultimul verset din Psalmul lui Asaf:

"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc
toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului."

Mi-ar fi placut sa va spun ca povestea celui care va marturisi despre Dumnezeu lumii, sau care va fi trimis de Dumnezeu sa-I anunte voia, va fi mereu o poveste cu final fericit in aceasta lume, ca toti oamenii il vor primi cu dragoste sincera,ca vor imbratisa chemarea sfanta, ca toti cei rai se vor cai de pacatele lor si ca incercarile se vor fi terminat.Asa ceva se intimpla in povesti, in Scriptura povestea se poate continua in mai multe feluri dar exista si situatia in care cel aflat in aceasta situatie, de marturisitor, sa fie abia la inceputul incercarilor. Biblia este cea mai sincera carte care s-a scris vreodata, prezinta lucrurile asa cum sunt, ne intareste dar nu ne menajeaza iluziile si niciodata, dar niciodata, nu alege calea usoara a credintei ci dimpotriva arata cat anevoios dar si inaltator este drumul unui asemenea om.

Puteti citi, un scurt, exemplu, unul dintre cele mai tulburatoare pasaje ale Vechiului Testament, si anume Ieremia 20.7-18.Profetul lui Dumnezeu ajunge intr-un punct critic, de tensiune maxima: isi da seama ca, facand voia lui Dumnezeu si anuntand judecatile Lui, in acel caz aspre, a ajuns in situatia sa fie urat de toti oamenii, chiar si de cei care-l iubeau inainte. Nu mai poate suporta sa vada doar silnicie si apasare si sa anunte numai vesti ale judecatii pt ca, nu-i asa, nimeni nu iubeste asemenea oameni. Doreste sa scape de aceasta povara, dar voia lui Dumnezeu il arde ca un foc pe care nu-l poate opri. Oamenii, infuriati ca li se arata adevarul despre ei, vor chiar sa-l omoare, asteapta momentul prielnic. Ieremia insa stie ca Dumnezeu il calauzeste, ca nu este singur, vrea sa vada razbunarea lui Dumnezeu impotriva celor care il prigonesc, cere cantece pentru Dumnezeu, stiind ca EL nu-l va parasi.

Totusi acest lucru nu-l scuteste, om fiind, de o noua cadere, aproape de o depresie, in care ajunge sa blesteme ziua cand s-a nascut, pe omul care a adus vestea nasterii sale, ar fi dorit sa fi murit in pantecele mamei lui, este la limita puterii de a indura batjocora si ura celor din jur, nu mai poate sa aduca doar vesti proaste, judecati aspre ale lui Dumnezeu, poate ar fi vrut sa aduca, precum Asaf, si alinare dar nu era timpul pentru asta, Dumnezeu ii incredintase o alta chemare, deloc usoara, deloc blanda ci dimpotriva. Profetul Ilie, dupa confruntarea cu adoratorii lui Baal, prigonit fiind de Izabela, care cauta sa se razbune si sa-l ucida, ajunge intr-un punct al epuizarii, datorita incercarilor prin care trecuse ca trimis al lui Dumnezeu, incat ajunge sa-i ceara lui Dumnezeu sa-i ia sufletul, sa-l crute de toate aceste incercari care par sa-l fi dus la limita rezistentei fizice si psihice.In toate cazurile toti acesti oameni ai lui Dumnezeu, prin puterea Lui, au mers pana la capat dar drumul lor nu numai ca nu a fost usor ci dimpotriva. Cine spune ca este usor sa fii un om al lui Dumnezeu, un om care sa marturisesti despre EL in fata lumii fara sa ai probleme, fara sa cunosti incercari poate pana la limita ta, uita ca Dumnezeu este ,,un foc mistuitor" (Deut 4.24). Intradevar sfant este sa fii in slujba singurului Dumnezeu dar drumul nu va fi niciodata usor pt ca marturia pt Dumnezeu va alina si va da speranta dar va arata si ceea ce lumea nu doreste sa vada sau sa auda.

Dupa cum spunea Augustin ,, Fii focul nostru si mangaierea noastra".

Este o profunda lasitate sa ucizi, cu o cagula pe fata, oameni neinarmati, care nu pot riposta.Daca esti convins ca doresti un conflict armat declari razboi, ca un barbat, te duci pe campul de lupta si mori cu arma in mana. Daca consideri ca cineva iti jigneste credinta ii poti demonstra contrariul prin trairea ta, il poti ignora, combate pasnic, da in judecata, exclude in organizatia ta religioasa sau orice altceva. Dar cand il omori las, ascuns, brutal, nu demonstrezi decat ca acel om, care poate gresea, de fapt avea dreptate in a te ironiza, de fapt iti arata cum esti si nu ai putut suporta. Este de fapt cea mai mare infringere pt ucigas. Este modul in care el, ucigasul, recunoaste ca fiind invins nu mai poate decat sa te anihileze fizic in lipsa de alte solutii. Arata cat de gresita este cauza lui. Jurnalistii de la Charlie au ironizat pe toata lumea, inclusiv pe crestini, in moduri foarte dure, poate erau chiar atei declarati. Insa in momentul cand ii omori las de fapt faci ceea ce ei nu au reusit: iti faci singur cea mai adevarata si groaznica caricatura, care nu va mai disparea si nu va fi uitata. Esti propriul tau batjocoritor. Salut Charlie !

[Ioan_Cezar]

Salut!
Mai bine golan, decât cagulan.

Mai bine haimana,
Decît trădător,
Mai bine huligan,
Decît dictator,
Mai bine "golan",
Decît activist,
Mai bine mort,
Decît comunist.

(sau credinciosist)

Salut Jean Caesar :) Pentru mine teroristii sunt adevaratii atei.Nu cred in nimic in afara mortii, deci cred in nimicire, se servesc pervers de credinte religioase pt a-si justifica dorintele ucigase si niciodata nu vor oferi ceva in schimb, doar iti vor pune-n fata moartea ca pe o solutie finala. Dumnezeu nu este un terorist si nu lucreaza cu teroristi.Necuratul in schimb o face.De cand s-a intimplat tragedia m-am uitat cat am putut la suvoiul de comentarii, de toate tipurile si orientarile.O lume intreaga s-a solidarizat,intr-o proportie covarsitoare, nu atat din admiratie pt orientarea celor de la Charlie, ci impotriva unui asasinat. Celor care ii judeca pe cei de la Charlie, sau care nu sunt de acord cu pozitia mea sau vad altfel lucrurile,cu un zambet, parafrazand un regretat om politic roman, le transmit din toata inima ca ,,Voi lupta pana la ultima mea picatura de sange ca sa ai dreptul sa nu fii de acord cu mine" :) Salut les copains.

[iana]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Celor care ii judeca pe cei de la Charlie, sau care nu sunt de acord cu pozitia mea sau vad altfel lucrurile,cu un zambet, parafrazand un regretat om politic roman, le transmit din toata inima ca ,,Voi lupta pana la ultima mea picatura de sange ca sa ai dreptul sa nu fii de acord cu mine" :) Salut les copains.

Poti sa nu fii de acord cu ceva fara a batjocori in ultimul hal ceva ce este sfant pentru altii. Asta tine de bun simt. Mai ales ca te consideri civilizat!!!
(Nu ma refer la dvs., banuiesc ca ati inteles asta)

Adevarul e intotdeauna la mijloc. Intotdeauna exista nuante. Atit fratele Scotty cit si doamna iana au mare dreptate, sau mai bine zis, adevarul cit mai aproape de justetea absoluta e la intersectia vectorilornlor de gindire.
Pe de alta parte, Scotty, fii sincer: ca protestant, daca ai vedea o caricatura care infatiseaza pe unul ca sterge pe jos cu Scriptura, sau o caricatura la adresa lui Calvin sau Spurgeon, nu ti s-ar urca singele la cap?
Nu trebuiau ucisi acei oameni, in nici un caz. Si eu am avut puseuri de a scrie ceva extremist, dar mi-am facut mea culpa. (Stii vechile noastre dispute ). Dar, si-au facut-o singuri. Cine e idiot: omul care intarita un caine, sau cainele care il musca pe cel care il intarita?
Scuze, dar chiar ca si calvin, daca vezi si tu caricatura la adresa Maicii Domnului, te-ai indigna si tu.

În prealabil postat de iana

Poti sa nu fii de acord cu ceva fara a batjocori in ultimul hal ceva ce este sfant pentru altii. Asta tine de bun simt. Mai ales ca te consideri civilizat!!! (Nu ma refer la dvs., banuiesc ca ati inteles asta)

Sa va spun ceva: cand am vazut, acum ceva timp, prima caricatura profund anticrestina a celor de la Charlie am ramas stupefiat de violenta ei. M-am gandit ce motive au avut si mi-au trecut mai multe ganduri prin cap insa, din fericire, nu m-am gandit sa-i extermin desi, din perspectiva orientarii mele confesionale, as fi avut motive sa-i trimit, strict mental, in fundul iadului. M-au enervat cumplit atunci si am decis sa-i ignor,si asa nu eram un cititor al lor. Si cu asta am terminat povestea cu ei pana la oribilul asasinat. Acum se discuta mult, Theo are dreptate in ce spune, se emit tot felul de pareri, de judecati, de opinii avizate sau nu. Oamenii se solidarizeaza, critica, cauta explicatii sau acuza la randul lor. Acest gen de confruntari, precum cea in cadrul careia au fost ucisi cei de la Charlie sunt confruntari fara invingatori, doar cu foarte multe victime si invinsi.

Uitandu-ma la prezentarea asasinilor m-am ingrozit de modul in care au fost pregatiti, de alti nebuni, sa moara ucigand pe altii, la gramada . Unul dintre frati considera acest gen de asasinate ceva eroic, o soarta de martir. Charlie Hebdo a fost doar motivul aparent, nu ar fi fost ei i-ar fi omorat pe altii intr-o zi, dintr-un magazin, cladire,avion sau statie de metrou. In numele nebuniei lor v-ar fi omorat si pe dvs fara regrete daca li s-ar fi cerut. Teroristii nu cauta solutii echitabile, ci omoruri cu impact, cu semnificatie. Cei ucisi sunt doar elemente nesemnificative pt ei, cu cat mai multi cu atat mai bine. Toti teroristii gandesc asa si sunt multe opinii avizate cu privire la psihologia unor astfel de miscari si indivizi.

La polul opus se bine, cum ati remarcat si dvs, problema dreptului la libera exprimare, pana unde poate merge. Am vazut deja cum curg pe net analizele pe aceasta tema, din toate directiile si orientarile. Daca ar fi sa spun ce cred eu atunci as spune ca nu as fi batjocorit precum cei de la Charlie dar in acelasi timp cred ca cel raspuns la batjocora este sa nu raspunzi, sa-l lasi pe batjocoritor in propria lui alegere, sa nu-l faci mai important decat este. Insa daca il omori atunci esti mai rau decat el, nu numai ca te-ai predat dar ai si ucis, solutia finala a raului. Cei de la CH au avut o alta optiune, eu nu le-o impartasesc si aici ar fi multe de vorbit, de pus pe ganduri,cauze,efecte insa sunt morti in acest moment.

Ca sa rezum pe scurt ce cred. Asasini trebuie adusi in fata justitiei, indiferent cat va dura. Jurnalistii de pretutindeni trebuie sa se gandeasca foarte serios care este rolul lor si pana unde merge libertatea, care sunt minunile ei dar care sunt si abisurile periculoase ale ei.In rest sustin tot ce am scris in postarile anterioare, sunt solidar impotriva unor asasini dar in viata mea, tocmai in virtutea acestui principiu in care cred, al libertatii de constiinta si exprimare, merg pe un drum diferit de cei de la Charlie.

Numai bine, sper sa nu fiti dezamagita de opinia mea, prefer sa-mi asum convingerile mele, asa cum sunt.

[iana]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Ca sa rezum pe scurt ce cred. Asasini trebuie adusi in fata justitiei, indiferent cat va dura. Jurnalistii de pretutindeni trebuie sa se gandeasca foarte serios care este rolul lor si pana unde merge libertatea, care sunt minunile ei dar care sunt si abisurile periculoase ale ei.In rest sustin tot ce am scris in postarile anterioare, sunt solidar impotriva unor asasini dar in viata mea, tocmai in virtutea acestui principiu in care cred, al libertatii de constiinta si exprimare, merg pe un drum diferit de cei de la Charlie.

Numai bine, sper sa nu fiti dezamagita de opinia mea, prefer sa-mi asum convingerile mele, asa cum sunt.

Nu sunt dezamagita deloc. Stiam si ca "nu sunteti Charlie"!