|
#41
|
|||
|
|||
Citat:
Demonstrează ce e folositor pentru mine, după înțelepciunea sufletului și după grija lui Dumnezeu pentru robii lui. Nicidecum altceva. Last edited by ioan67; 23.11.2016 at 01:58:30. |
#42
|
||||
|
||||
Citat:
__________________
Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire |
#43
|
|||
|
|||
Citat:
Nu din cauza ca ai lucrat cu oamenii astia te-ai imbolnavit sufleteste?
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
#44
|
|||
|
|||
Citat:
1) te dezumanizezi ca individ si ii privesti strict obiectiv, devenind astfel capabil sa poti trata un om bolnav, dar fara sa iti pese cu adevarat ce se va intampla cu el, daca suferinta lui il va conduce intr-un final intr-o campie verde sau il va duce si mai adanc in durere. Foarte multi medici aleg aceasta cale, este mai usoara. 2) alegi sa suferi alaturi de el, sa ramai uman, sa iti pese. Daca alegi aceasta cale, este important sa intelegi suferinta si sa stii sa o folosesti spre folosul tau, altfel te va distruge (va aparea senzatia inutilitatii, depresia, alcoolul, si restul se subintelege). Este un drum f dificil si nu multi reusesc sa mearga pe aceasta cale, deoarece fiecare bolnav distrus de boala inseamna o suferinta ce-l va macina pe medic, il va face sa se descumpaneasca, dar, in acelasi timp, va fi elementul ce-i va da, intr-un mod paradoxal, curajul si vointa de a ajuta si mai multi bolnavi. Iar cel pe care va reusi sa-l ajute, caruia ii va alina suferinta, il va face sa se simta mult mai viu decat multi dintre noi si ii va unge sufletul cu cea mai pura liniste. Asadar, in speranta ca nu am deviat prea mult de la subiect, daca un om stie sa lucreze corect cu situatiile ce ii aduc suferinta, acestea ii pot fi benefice si il pot ajuta sa devina mai bun si mai dornic sa ajute oamenii suferinzi. Doar ca este un drum dificil, iar oamenii, in general, aleg fara sa-si dea seama calea usaoara. |
#45
|
|||
|
|||
Stiu chestiile astea, si probabil s-a intamplat varianta 2 dar nu pot intelege de ce ar fi asta o binecuvantare.
Ce te doboara nu te face mai puternic, chiar daca te mai si ridici..
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
#46
|
|||
|
|||
Eu nu pot sa spun ca este o binecuvantare, dar cred ca esenta este ca nu te doboara. E ca si cum ai avea ceva f greu pe umeri ce te apasa si te apropie de pamant din ce in ce mai mult, insa reusesti intr-un fel sa te ridici, sa iti intaresti vointa si sa mergi mai departe. Nu alegi sa fii doborat, sfaramat, ci alegi sa lupti in continuare. Iar asta cred ca te poate face mai puternic.
Dar, bineinteles, este doar o parere personala. Nu ma bazez pe nimic altceva atunci cand spun acest lucru. :) Last edited by Omul care rade; 23.11.2016 at 15:27:26. |
#47
|
|||
|
|||
Da, asa este. (ma refer la mesajul prim al userului Omul care rade)
Eu observ asta si la medicii care trateaza boli trupesti. Mereu m-am intrebat de ce sunt atat de duri, de ce nu inteleg durerea (fizica si psihica) a pacientului, teama lui. Si m-am intrebat ce sunt ei invatati la facultate. Probabil ca li se preda un mecanism de autoprotectie ca sa spun asa. Sunt invatati sa fie duri, sa considere numai corpul pacientului cumva. In general nu stiu sa discute cu pacientul, mai ales sa le spuna diagnostice mai grele. Nu stiu ce se intampla cu medici care lucreaza in domenii grele, de viata si moarte. Au un psiholog, un coaching. Una este sa lucrezi la maternitate si aduci copii pe lume, in oftalmologie etc si alta la urgente, terapie intensiva, oncologie etc. Ce este in medicul ala care in fiecare zi stie ca ii va muri un pacient, ca nu-l poate salva? Exista insa pericolul sa devii prea inuman si sa faci mai mult rau pacientului, decat bine. Trebuie un echilibru. Am auzit ca exista multi psihiatri care se imbolnavesc in timp din cauza mediului (pacienti) in care lucreaza. Imi inchipui ca un terapeut care sta si asculta problemele oamenilor, nu poate totusi ramane intact, il influenteaza si pe el. Si totusi cred ca si medicii si terapeutii de suflete trebuie sa si inteleaga pacientul, sa-l asculte, sa-i inteleaga problema, teama. Si sa nu uitam si pe apropiatii lui. Ca medicul are zilnic multi pacienti si cazuri grele, este ceva obisnuit. Dar pacientul si insotitorii lui este ingrozit/sunt ingroziti de diagnostic, de tratament, de urmari. Eu sincer nu prea inteleg cand spune Ioan ca el nu a cunoscut pacientii, atunci cand a lucrat cu ei, nu vroia sa stie despre ei, ci doar anumite parti. Ca terapeut nu este posibil asa ceva. Pentru ca trebuie sa intelegi pacientul pe ansamblu. Totul poate influenta suferinta omului: temperamentul lui, o trauma din copilarie, o greseala de gandire, sensibilitatea lui etc.
__________________
A fi crestin = smerenie + iubire de aproape Last edited by sophia; 23.11.2016 at 16:05:02. |
#48
|
|||
|
|||
Citat:
Uite, acum poți să mă ajuți chiar tu!..:) Pune o întrebare sau împărtășește un gând al tău despre psihologie ca disciplină sau ca viață sufletească a omului. Numai, te rog, să nu fie întrebări/cugetări prea "înalte", ci despre lucruri firești, de care avem parte fiecare în viața noastră. Sunt atâtea care ne alcătuiesc: gânduri, simțăminte, vreri, temeri, proiecte, relații, grupuri, însușiri de personalitate, senzații, amintiri etc. etc. Psihologia cu asta se ocupă, cu viața omului concret aflat, ca subiectivitate unică, în relație cu semenii și cu lumea/Creația întreagă. |
#49
|
|||
|
|||
Citat:
Tocmai din acest motiv, unii oameni evită să lucreze în terapie sau aleg clienți mai "accesibili". Cei îndrăzneți/curajoși și foarte iubitori se implică însă în relații foarte dificile și pot suferi multe... Unii sunt luați ostatici, alții sunt omorâți sau, în cazul meu, pot fi otrăviți ori drogați etc. Dacă lucrezi, de pildă, cu un heroinoman, trebuie să știi că ești în pericol de moarte deoarece rețeaua în care trăiește el îți dorește moartea. Ajutînd un heroinoman să scape de droguri și de dileri înseamnă să falimentezi mulți agarici care trăiesc din vânzarea de heroină. Nu bănuiești până unde se întinde caracatița stpefiantelor la noi în țară.... În general, psihoterapeuții lucrează sub supervizare și participă ei înșiși la ședințele de consiliere în calitate de client, unde își împărtășesc necazurile și poticnirile profesionale. Nu poți lucra singur, prea multă vreme. Un an e deja prea mult... Eu am lucrat aproape 20 de ani singur. Am greșit, știam asta dar nu bănuiam amploarea consecințelor. Totuși nu am avut de ales, din motive pe care le țin sub tăcere mereu. Și, mai ales, am intuit mereu cu claritate că de voi pierde într-un plan voi câștiga în altul, mult mai prețios. Și așa a fost, mulțumesc lui Dumnezeu! În România sunt puțini psi veritabili, adică din aceia cu cabinet, cum am văzut în filme. Majoritatea se specializează pe ramuri secundare sau lucrează în învățământ sau pleacă în alte țări sau se apucă de alte joburi mai ușoare și mai bănoase... Din totalul absolvenților unei facultăți nu lucrează propriuzis mai mult de 10 la sută. Iar din aceștia abia de se încumetă un sfert să ia în serios meseria asta și să o practice până la capăt - mă refer doar la psihoterapie. |
#50
|
|||
|
|||
Citat:
UIte, îți spun deocamdată atât: spre deosebire de cunoașterea fizicalistă (clasică), unde obiectul cunoașterii e văzut ca distinct/exterior față de cunoscător, în relația terapeutică avem de-a face cu o cunoaștere participativă. E același tip de intercunoaștere dintre om și Dumnezeu, o lucrare plină de taină... În psihologie nu "epuizăm" cognitiv obiectul cunoașterii, ci îi sporim zările, nesfârșitul, libertatea dumnezeiască...:) O, astea sunt experiențe extraordinare, pe care doar practicîndu-le poți să te dumirești un pic. Iertare, nu știu cum să îți spun acum. P.S. Când iubești un om, cu tot sufletul, spune-mi: ce poți să spui că "cunoști" din el? Nu ai văzut că e o mirare continuă și o sărbatoare? Ei, cam așa e și în relația psihoterapeutică. Iar ceea ce poți stabili relativ ușor (sunt niște indici concreți, niște date ușor de diagnosticat și evaluat) face parte doar din preambulul relației, din reperele cele mai simple, de început. Aventura abia începe... Omul e o taină. Iubirea are multe, nesfârșite trepte și provocări. E mereu o renaștere, o înviere și multă, foarte multă durere și chiar confuzie... Dacă nu ar fi Dumnezeu să ne poarte de grijă, noi am sfârși cu toții în tentativa de a iubi, umplînd iadul. |
|