Evangheliile

În prealabil postat de alecsandra_ldc

... Ma refeream la cuvintele Lui...gen "Dar eu va spun ca cine se manie pe fratele sau sau va spune "prostule" sau "nebunule" vrednic e de gheena" ...Nu erau demne de tinut minte? Ne gandim noi natural azi la asa ceva? Noi zicem...aaa..nu e important un amarat de cuvant...Si tot Iisus spune ca pt orice cuvant rostit in desert vom da seama.

Intr-adevar nu prea mai tinem minte si asta din cauza neputintei noastre si a zilelor grele pe care le traim!

În prealabil postat de lore86

mai e un aspect. In perioada Mantuitorului cartile erau un lucru extrem de rar.Aunci evreii faceau un exercitiu de memorie mai rar: invatau carti intregi din Tora, pe care le reproduceau cu exactitate in diferite contexte(acest lucru se vede la medici, deprinsi sa invete mult: au o memorie fantastica, putand sa iti spuna chiar si ce tratment ti-a dat atunci cand copilul a a avut o anumita boala, precum si particluaritati din viata copilului povestite lui acum cativa ani). Avand acest exercitiu cultivat, e lesne de inteles de ce sunt reproduse cuvintele atat de fidel. Apoi mai e un aspect; cand un cuvant iti cade drag, iti intra la inima si nu il uiti usor deloc.

Da..dar doar de dragul contradictiei :D...evreii invatau din carti pe care le aveau in fata ochilor la discretie sau ma rog, daca nu le aveau acasa, atunci probabil se repeta citirea textului oricum...medicii la fel, plus ca un medic tine minte tratamentul..pt ca e generalizat..pt o boala..se da ceva anume, eventual cu diferente care se inscriu tot in niste limite( subramuri ale aceleiasi ramuri)...particularitatile seamana intre ele...si nu sunt extrem de multe..

Ma gandesc la predica de pe munte care a avut loc o singura data...si totusi sunt insiruite toate cele spuse atunci, dupa mine destul de multe, sa le tii minte dupa ce le auzi o singura data, indiferent cat de atasat ai fi de ele... eu cand citesc o poezie care imi place,sau ceva care imi place, retin mult din prima...dar n-as zice chiar tot daca e vorba de un text mai lung...si oricum, sigur, daca nu o repet, o uit la fel de repede..

Oricum, daca apostolii au reusit sa retina (si sa nu uite! pana cand au inceput sa scrie evangheliile ) ce au auzit atunci.... inseamna ca erau fff deosebiti, de asta zic ca trebuie sa fi avut vreun ajutor..probabil pe Duhul Sfant.

În prealabil postat de Crestin_Simona

Intr-adevar nu prea mai tinem minte si asta din cauza neputintei noastre si a zilelor grele pe care le traim!

:) Pai nu...ziceam ca trebuiau scrise..ca sa fie tinute minte peste timp...nu ne puteam gandi natural la porunca asta sau ma rog, nu la urmarile ei..de fapt, am recitit acum la Matei,cap.5, versetul 22.. se spune ca " cine se manie, e vrednic de judecata; cine spune "netrebnicule" e vrednic de judecata sinedriului; si cine spune "nebunule" e vrednic de gheena" .

Noi cei din ziua de azi, ca sa tinem minte..trebuie sa citim, sa intelegm , sa fim de acord..si sa avem ajutorul lui Dumnezeu care sa ne aduca aminte in momentele "critice" de ce e scris..si atunci fixam treptat ce e de folos.

[costel]

Exista tendinta ca atunci cand ceva este scris sa te opresti la litera si sa nu mergi mai departe. In astfel de cazuri, Dumnezeu isi pierde calitatea personala, devenind o idee, un subiect de speculatie.

Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. (Iisus Hristos)

,,A crede inlatura orice dubiu, rezerva si motivatie. Brusca aparitie a unei imense pasari rosii cazuta din cer i-ar pune pe oameni, scrie Kierkegaard, fata in fata cu un eveniment extraordinar si senzational care nu le-ar mai ingadui sa nu-si dea seama ca au de-a face cu un semn cert, unul dintr-acelea staruitor cerute de farisei, scribi si carturari. Coborarea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea pasare colorata, dupa ivirea careia arhiereilor si tuturor celor aflati in perimetrul acela nu le mai ramanea altceva de facut decat sa se supuna evidentei, sa ingenuncheze, sa cante osana.

Nu asa insa lucreaza dumnezeirea, nu asa a inteles Domnul verbul a crede ori de cate ori l-a rostit si mai ales cand S-a adresat lui Toma la opt zile dupa inviere. Textele pauliene toate arata ca acest cuvant de baza al crestinismului credinta – se prezinta ca strain de orice dovezi, fapte constatatoare, inscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Sa vedem si sa credem, spun arhiereii, si contradictie mai acuta nici ca se poate sa fie. Daca vedeau nu mai avea nici o noima sa creada, nici ca s-ar mai fi putut sa creada din moment ce “vedeau cu ochii” ce le impunea evidenta cu irezistibila-i putere de ridicare a oricarei sovaieli.

A crede inseamna a nu vedea. Sfantul Apostol Pavel e cat se poate de limpede: “Dar nadejdea care se vede nu mai e nadejde. Cum ar nadajdui cineva ceea ce vede?” (Rom. 8, 24).A crede e cu totul altceva decat aparent asemanatorul “a crede pentru ca” si nu are nici o legatura cu simtul vazului indeobste socotit cel mai ferm si mai neinselator. Tocmai pe acesta – atat de sigur de sine – il contrazice uneori si-l indeparteaza. A crede este a crede pe nevazute, a chezasui (si au fost epoci in istorie cand chezasuirea aceasta s-a platit cu viata) asertiuni neverificate experimental, neprobate pe caile simtirii. Credinta in textele pauliene e mai ales apropiata de alte trei elemente: libertatea (opusa robiei), duhul (opus literei) si bucuria (opusa intristarii). Catusi de putin de fapte categorice, semne univoce si fenomene vizuale imperative.

Iisus nu ne-a lasat nimic scris de El, de scris a scris numai pe nisip; portrele ale Sale nu exista decat cel intiparit pe marama Veronicai si cel destinat regelui Agvar – amandoua pierdute; de confirmari independente – cum le place englezilor a grai – nu dispunem; referatele evanghelice pot oricand si de catre oricine a fi contestate ca partinitoare si datorate unor partizani, deci nu “obiective”; ba si ca tardive si prelucrate post factum; pana si putinul material aflat la Tacit, Pliniu cel Tanar ori Iosefus Flavius a fost invinuit de interpolari; iar argumentele apologetice, toate, sunt sustrase istoriei, tin numai de foarte relativa filosofie.

S-ar zice ca Hristos a facut totul pentru ca sa nu putem invoca acte sigure si tangibile, pentru a nu fi trecut in randul personajelor istorice. Pentru ca sa nu scada nimic din minunata valoare a oricarui act de credinta ci a-i pastra integral puterea, virtutea si originalitatea. Dovezi certe in sens material, juridic si stiintific nu avem si nici nu vom avea pana la plinirea vremii si la a doua venire, cand, fireste, va disparea si credinta, precum si Sf. Pavel constata la I Cor. 13.

Domnul, ce anume cere de la noi? Sa credem, act “absurd”, ilogic, acauzal si de netalmacit in limbaj concret, sminteala si nebunie in ochii inteligentilor greci ori nenumaratilor insi de bun simt de pe intinsul lumii vechi.Fii ai libertatii, nu ai robiei, suntem tratati cu deferenta: nu ni se impune nimic, nu ne constrang evenimente absolute ca acel reclamat cu puternice (si mieroase) glasuri de vrajmasii lui Hristos; ceea ce ei – cu atat de perfida ingenuitate – voiau, s-ar fi redus la o constatare ulterior careia credinta isi pierdea sensul." (Nicolae Steinhardt ,,Daruind vei dobandi").


Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine.A auzit rugăciunea mea. M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului,Şi a pus în gura mea cântare nouă, cântare Dumnezeului nostru;Vedea-vor mulţi şi se vor teme şi vor nădăjdui în Domnul."(Psalmul 39)

,,Există undeva în Evanghelia lui Ioan, o împrejurare prea lesne trecută cu vederea, în care aflăm că Fiul lui Dumnezeu era, ca toţi evreii capabili să citească Tora, deprins în meşteşugul desenării cuvintelor. În timpul adăstării sale în Templu, la sărbătoarea Corturilor, este ispitit de către farisei cu lapidarea unei femei adultere.În fundalul scenei, se reiterează un gest neaşteptat: “Iar Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pământ… Iarăşi, plecându-se, scria pe pământ…” (Ioan 8, 6-8).Mulţi s-au întrebat, în vremurile dincoace, de ce Iisus nu ne-a lăsat el însuşi un text sacru. Unul cu autoritate definitivă, care să surclaseze tot canonul Noului Testament, şi să discrediteze (sau nu!) textele apocrife ale noii religii. Mirarea lor în privinţa tăcerii sale şi-ar fi pierdut suportul dacă ar fi înţeles câte ceva despre natura cuvântului scris pe de o parte şi a Hristosului pe de cealaltă. Îngropaţi sub maldăre de cărţi, mândri de bibliotecile noastre ticsite, uităm cu prisosinţă că iniţial cuvântul scris n-a fost folosit pentru sacru, ci pentru mundane operaţiuni, ca însemnarea elementelor ceramice ale sistemelor de irigaţie, de exemplu. Fără excepţie, textele cu adevărat semnificative s-au transmis în zilele timpului prin viu grai, de la ştiutor la învăţăcel, s-au cântat, s-au intonat, s-au plâns şi s-au meditat în liniştea minţii subţiate de veghe şi rugăciune.

O lume ce se scrie pe sine e o lume bătrână şi sclerozată, în care ucenicii se fac rari şi nevolnici. E victoria tristă a colii de papirus asupra minţilor cele mai strălucite.Iisus Hristos este o pogorâre regeneratoare a unei lumi care, de teamă să nu se uite, exersează frenetic uitarea prin scris. Actul de vandalism din Templu, în cursul căruia cel ce propovăduieşte iertarea şi înţelegerea faţă de aproape, răstoarnă mesele valutiştilor cu şfichiul biciul, e joc ingenuu de copil pe lângă cea mai mare violenţă a Logosului: întoarcerea oralităţii triumfătoare.

Cei doisprezece apostoli, şi ucenicii lor până la şaptezeci şi doi care vor aduce în cetăţi Vestea cea Bună, sunt în răspărul lumii îngheţate pe sulurile sinagogilor. La nivel subtil, Logosul scrie în suflete, şi acestea nu mai au nevoie de suportul mnemic al semnelor alfabetului. Iisus avea deplină dreptate atunci când spunea: “Îndrăzniţi, eu am cucerit lumea!” – se luase la luptă cu moleşeala lumii dedate în ale scriiturii şi-o întorsese în matca ei… Cum ar fi lăsat un text cel care era el însuşi Textul? Cum ne-ar fi scris carte cel care, la Cina cea de Taină, s-a lăsat pe sine într-o lipie şi-o cupă de vin trecute din mână în mână?

Se întreabă pe undevaşilea, parcă Papini, parcă altcineva – ştie habarul!, ce va fi scriind la ceasul acela Iisus în colbul Templului, în umbra unor farisei vicleni şi a unei femei ce scăpase la poftă? A la lettre, nimic. Lucru pentru care, veţi fi de acord, nu ajunge doar să cunoşti literele…" (selectii dintr-un articol scris de catre domnul Radu Iliescu pe constiinte.ro)

Ajutor si acoperitor s-a facut mie spre mântuire.Acesta este Dumnezeul meu si-L voi slavi pe El; Dumnezeul părintelui meu si-L voi înălta pe El,căci cu slavă S-a preaslăvit"(Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul)