Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

AZI....despre IERTARE Ieromonah Hrisostom Filipescu

POST MULT BINECUVANTAT in continuare !

Iertarea este o floare rară tot mai greu de cules din sufletele ce zilnic devin tot mai mici. Ce folos că iertăm, dar nu uităm și când se tulbură apele inimii noastre ies la iveală uragane de reproșuri.

Dumnezeu face cunoscută iertarea prin Hristos Domnul punând mare accent pe această cheie a raiului căci „dacă veți ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre“(Mt. 6, 14-15).

Căci cine iartă puțin, puțin iubește, iar cine iartă mult, mult iubește. Să nu uităm câte au răbdat și îndurat martirii, sfinții și alți prigoniți, răspunzând la durere cu balsamul iertării.
Când vom ierta totul, le vom câștiga pe toate ne învață Sfântul Ioan Hrisostom. Iertând imităm pe Dumnezeu și mistic ne naștem din nou.

Lipsa de îndurare a inimii omenești zace ca o drojdie în adâncul sufletului aducând multe suferințe, rătăciri, pierderi de tot felul, risipiri și agonii. Iertarea, condiția fundamentală a vieții noastre, este necesar să ne însoțească pretutindeni, ca să putem culege roade și în rugăciune, în post, în fapte bune.

Iertarea este medicamentul fericirii, este semnul sigur prin care se poate cunoaște dacă avem în suflet o picătură de iubire adevărată. Și ce este această iubire adevărată ? Ea nu este cea care te strânge în brațe, ci cea care iartă, atunci când i-ai greșit. Câți nu am simțit dulceața de negrăit în cuvinte simple a iertării ?!.

[cristiboss56]

...Tine minte de la mine....

..., în curând toți te vor părăsi si tu vei părăsi totul ...
...Prietenii te vor uita, bogăția nu-ti va folosi la nimic, frumusețea iti va păli, puterea ti se va risipi, trupul ti se va destrăma, iar sufletul ti se va cufunda în întunecime...

...Cine iti va întinde mâna în întuneric si singurătate???...

...Hristos singur , iubitorul omului...
... - dacă te-ai îndreptat spre El ,
... dacă te-ai unit cu El în răstimpul vieții tale.

... Zi si noapte să păstrezi în duhul tău această învățătură si să umbli într-însa.
...Hristos Domnul , împăratul Iubirii, să fie cu tine !

Amin .

Sf Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Despre rugăciune trebuie să spun că este, fără îndoială, o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfânt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Noi îl facem mai activ sau mai puţin activ. Şi în acelaşi timp rugăciunea rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.
Minunea cea mare este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă-L chemăm cu toată puterea, Dumnezeu ni Se revelează, ni Se face cunoscut. Căutaţi în adâncul inimii voastre şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeu. Strigaţi din toată inima şi Dumnezeu vă va răspunde şi minuni se vor face în sufletul vostru şi duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide şi veţi vedea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mântuitor. Rugăciunea are atâta putere, încât poate schimba voinţa neschimbabilă a lui Dumnezeu. Rugăciunea poate aduce sănătate trupească şi sufletească pentru cel care se roagă, înmoaie inimile în familiile care sunt înrăite, întoarce de la păcat pe cel care săvârşeşte păcatul.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 24)

[cristiboss56]

De ce oare sfinţii se rugau neîncetat; de ce oare creştinului i se porunceşte să se roage neîncetat? Pentru a fi mereu împreună cu Dumnezeu şi nici un minut şi nici o secundă să nu dăm loc păcatului care caută neîncetat să ne prindă în cursă şi să ne aţină calea spre Împărăţia de Sus. Rugaţi-vă neîncetat (1 Tes 5,17), spune Apostolul. Aşa cum e neapărat necesar să respiri, tot atât de necesar este să te rogi; rugăciunea e respiraţia sufletului, puterea şi lumina lui; hrană, băutură, desfătare, pace, bucurie, spaţiu, mărire!
Sfântul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

Izvorul cu două ape este omul. Cu o apă învie, cu cealaltă omoară. Cu una curăţeşte, cu cealaltă murdăreşte. Amândouă apele curg din aceeaşi gură, adică omul poate cu gura să laude virtutea, dar poate şi să o defaime; poate să laude pe Dumnezeu, poate să-L şi hulească; poate să ridice pe cel căzut, poate să-l şi doboare pe cel ce s-a îndreptat; poate să îmbărbăteze, poate să şi slăbească; poate să călăuzească pe calea dreaptă, poate să şi ducă la rătăcire. În cartea înţeleptului fiu al lui Sirah stă scris: „De vei sufla în scânteie se va aprinde şi de vei scuipa peste ea se va stinge: amândouă ies din gura ta” (Sirah 28, 14). Maria, sora lui Moise, a cântat cu gura laudă lui Dumnezeu când a izbăvit pe poporul Său şi a înecat pe prigonitorul Faraon, zicând: „Cântaţi Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit!” Aceeaşi Maria a cârtit mai apoi împotriva fratelui său Moise, drept care a şi fost pedepsită de Dumnezeu şi a devenit leproasă. Vedeţi cum din aceeaşi gură ies atât binele, cât şi răul?
Ca atare, creştine, fii consecvent în bine. Şi când îl vezi pe drept, nu stinge prin scuipare dreptatea lui, ci aţâţă scânteia dumnezeiească din el, ca să fie cât mai luminoasă. Şi când îl vezi pe păcătos că se pocăieşte pentru păcatele lui, nu-i pomeni păcatele pentru care se pocăieşte, şi ceea ce leapădă de la sine – zdrenţele păcatelor – nu arunca din nou pe el. Fiindcă păcatul lui va cădea asupra ta şi vei fi judecat ca şi când l-ai fi făcut tu, nu el. Nu-l murdări pe cel ce a început să se spele, ci ajută-l să se curăţească. Nu îl speria pe cel ce a apucat calea virtuţii, ci îmbărbătează-l. Fiindcă potrivit celor ce ies din gura ta în această lume vei fi judecat la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu.
(Episcop Nicolae Velimirovici)

[cristiboss56]

Noi cu credinţa noastră călătorim prin această viaţă de mii de ani. Noi am dat pentru ea sânge; ea ne-a dat nouă duh. Noi am încercat-o şi am aflat că este adevărată, dulce şi aducătoare de mântuire. Sfinţii noştri sunt vii, şi până în ziua de astăzi se arată vii prin numeroase semne şi minuni. Puterea electricităţii se pogoară prin conductori; puterea lui Dumnezeu se pogoară prin sfinţi. Părintelui îi place să proslăvească pe fiii Săi iubiţi, arătându-şi prin ei puterea. Puterea şi ajutorul bineplăcuţilor lui Dumnezeu nu am simţit-o numai noi, creştinii, ci şi musulmanii noştri.
Ortodoxia se află astăzi între două unilateralităţi: de o parte sunt musulmanii, ce recunosc puterea credinţei noastre, dar nu recunosc Cartea credinţei noastre; iar de cealaltă parte sunt scornitorii apuseni de credinţe noi, ce recunosc Cartea, însă nu recunosc puterea credinţei noastre. Despre aceştia din urmă scrie dumnezeiescul Pavel că „au chipul bunei credinţe, însă tăgăduiesc puterea ei”. Şi îl sfătuieşte pe Timotei: „şi de aceştia să te fereşti”. Noi am ţinut şi ţinem şi Cartea, adică Sfânta Scriptură, şi Puterea, adică semnele şi minunile lui Dumnezeu prin sfinţi, cruce, icoane, prin rugăciuni şi toate sfintele taine.
„Oare şi pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-o apărăm de hulitori?” Ea se apără destul singură. Pe patul de moarte, hulitorii ei urlă de durere. Între noi era un om, botezat, care a călcat în picioare cu răutate icoana Născătoarei de Dumnezeu, iar înainte de moarte a bolit vreme îndelungată. Tot se apăra de cineva lovind văzduhul cu mâinile. Striga ziua şi noaptea: „Harapi! Harapi negri! Plecaţi de la mine!”. Când i s-a făcut molitfă către Maica Domnului, s-a liniştit. După aceea a început să plângă, zicând: „Iată, a venit Maica Domnului şi cu toiagul ei i-a alungat pe harapi de la mine”. Câteva zile a vărsat lacrimi, tot sărutând şi mângâind icoana Maicii Domnului, „Îţi mulţumesc, Maica lui Dumnezeu! Tu m-ai iertat”, şoptea neîncetat. Şi cântând lin un cântec, s-a despărţit de noi cu vrednicie şi seninătate.
Binecuvântarea lui Dumnezeu să vă întărească, fraţilor!
(Sfântul Nicolae Velimirovici)

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 35, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, pp. 158-159
„Crucea noastră este frica de Domnul. Așa cum cel răstignit nu mai are putință să-și miște mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile și dorințele noastre după ceea ce ne place și ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea. Și precum cel pironit pe lemnul crucii nu se mai uită la cele prezente, nu se mai gândește la simțămintele sale, nu mai este chinuit de neliniște și de grija zilei de mâine, nu mai este îmboldit de nici o dorință de avere, nu mai este aprins de nici o trufie, de nici o luptă, de nici o invidie, nu mai suferă pe urma nici unei jigniri prezente, nu-și mai amintește de cele îndurate și, deși încă respiră în trup, crede că e mort pentru toate ale lumii, văzul inimii sale fiind îndreptat într-acolo, unde nu se mai îndo*iește că va trece curând, tot așa și noi, străpunși de teama de Domnul, se cuvine să fim morți pentru toate acestea, adică nu numai pentru patimile cărnii, dar chiar pentru cele lumești; ochii sufletului vor fi ațintiți într-acolo, unde trebuie să nădăjduim în fiecare clipă că vom porni. În acest fel vom putea avea într-adevăr ucise toate poftele și îmboldirile trupești.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia L, III, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 583
„Nu te rușina (…) de Cruce! Ea este cinstea noastră! Ea este taina noastră! Cu acest dar să ne împodobim, cu el să ne gătim! De aș spune că Dumnezeu a întins cerul, că a făcut marea și uscatul, că a trimis profeți și îngeri, nu voi spune nimic egal crucii. Crucea este capul tuturor bunătăților, că Dumnezeu n-a cruțat pe Fiul Său pentru mântuirea slugilor Sale, înstrăinate de El.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, p. 1119
„Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38). Iar a-și lua crucea cred că nu înseamnă nimic altceva decât a se lepăda de lume pentru Dumnezeu și a socoti viața cu trupul ca al doilea bine între cele nădăjduite. Domnul nostru Iisus Hristos nu Se rușinează să poarte crucea și să pătimească din iubire pentru noi. Noi însă, nenorociții, deși avem ca mamă acest pământ nesimțitor și am fost chemați la existență din nimic, nu îndrăznim uneori nici măcar să ne atingem de faptele evla*viei și, dacă ni s-ar întâmpla să pătimim ceva pentru Hristos, am socoti aceasta o rușine de nesuportat - și ne-am feri de batjocura celor obișnuiți să râdă de noi - că săvârșim un lucru pierzător lepădând ceea ce place Dumnezeului tuturor pentru puțina și trecătoarea iubire de slavă, bolind de mândrie, care este maica tuturor relelor și căzând, de aceea, în păcatele ce vin din ea. Cugetăm și lucrăm ca niște slugi care se cred mai presus de Stăpânul și ca niște ucenici mai presus de învățători. E o slăbiciune cumplită, care pune mintea la picioare, coborând-o de la cinstea ce i se cuvine.

[cristiboss56]

Lacrimile din vremea rugăciunii

Lacrimile din vremea rugăciunii sunt semnele milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul pentru pocăinţa lui; şi mai arată că primit a fost sufletul şi a început să intre în câmpia curăţeniei prin lacrimi. Că dacă gândurile nu se vor ridica din cele pieritoare şi nu se vor lepăda de la sine nădejdea în lume, şi dacă nu se vor apuca să dispreţuiască lumea, şi nu vor începe să-şi pregătească merinde bune pentru iertarea lor, şi dacă nu se vor porni în suflet gândurile la oricare (sfinţi) care sunt acolo (în cer) ochii nu pot vărsa lacrimi.

Pentru că lacrimile (curg) din gândurile cele necontenit curate, din concentrare, din gândurile multe şi dese, care în toată vremea răsar, şi din amintirea unui oarecare lucru subtil, care vine în minte, şi mâhneşte inima prin amintirea lui. Acestea înmulţesc şi sporesc şi mai mult lacrimile.

Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Dăruind, vei dobândi

Un om care dăruieşte din toată inima primeşte în schimb o bucurie de nedescris. A dărui este în firea întregului univers. Iar a accepta darul este a doua natură a întregului univers. Dar, mai ales, nu trebuie să uităm că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu. Zgârcenia, însă, vine de la ego. Ceea ce ne împiedică să dăruim din suflet este egoul. Simţul eului, impurificat de dorinţele infinite ale plăcerii şi comodităţii, poate fi o povară imensă ce nu poate fi îndepărtată cu uşurinţă. E clar astfel că cine doreşte să-şi îmbunătăţească puterea de a dărui trebuie să îndepărteze egoul. Prin simplul act de a dărui, egoul poate fi purificat şi apoi depăşit complet. Există însă şi pericolul ca egoul să-şi supună şi să pervertească până şi actul elementar şi sfânt al dăruirii. Este vorba, aici, de toate darurile pe care le realizăm cu scopul de a câştiga faimă sau diferite alte avantaje. "Dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă", scria Nicolae Steinhardt în "Dăruind vei dobândi", explicând că şi cel care nu are poate dărui.
De altfel, Iisus, pe când era în templu, ridicându-şi privirea văzu bogaţii care puneau ofranda lor în vistieria templului. Văzu şi o văduvă săracă aruncând acolo doi bănuţi. Şi zise: "Drept vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi. Căci toţi aceştia au pus ofranda din prisosul lor, pe când ea, din nevoia sa, a pus tot ce avea la viaţa ei".
"Cu un bănuţ dăruit poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur).

[cristiboss56]

Bătrânul Amfilohie zicea: „Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este luminat, contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Unul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălat dorinţa de a se consacra lui Hristos şi o milă inefabilă pentru toţi. Personal, atunci când mă aflu foarte obosit, după Sfânta Împărtăşanie, mă simt odihnit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!”.
Această experienţă duhovnicească a Bătrânului Iacob are un interes aparte: „Când mi-am început viaţa preoţească în mănăstire, în afară de Ceasuri, era rânduită slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. Începeam slujba noaptea şi terminam Liturghia înainte de a se face ziuă. Împărtăşindu-mă în fiecare zi cu Sfintele Taine, simţeam o aşa mare putere în mine, încât eram ca un leu. Sufletul meu ardea de o asemenea flacără dumnezeiască încât, toată ziua, nu-mi era nici foame, nici sete şi nu simţeam nici căldura, nici frigul. Neobosit, lucram de dimineaţa până seara. Chiar şi vara, când după masă părinţii se odihneau în chiliile lor, căutând un pic de răcoare, eu transportam pământ fertil şi îngrăşământ în grădinile pe care le cultivam în afara mănăstirii”.
Bătrânul Ieronim sublinia: „Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar după împărtăşire trebuie să simtă pace, bucurie şi dorinţa de a nu vorbi cu nimeni”.
(IPS Andrei Andreicuţ)