Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Biserica Ortodoxa in relatia cu alte confesiuni
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 23.05.2008, 21:06:27
emanuel2007
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Ce este calendarul bisericesc – anacronism sau un element
important al tradiției bisericești?

Un studiu istorico-canonic despre problema calendarului (iulian – stilul vechi și gregorian – stilul nou) în Biserica Ortodoxă

Viața omului se scurge în timp între cele două hotare: nașterea și moartea. Aristotel menționa că “printre multele fenomene necunoscute din natura ce ne înconjoară cel mai necunoscut este timpul, pentru că nimeni nu știe, ce este de fapt timpul și cum să conduci cu el” . Ca și spațiul, timpul este o dimensiune a existenței. În concepția creștină timpul a fost creat odată cu lumea: “Mundus non factus est in tempore, sed cum tempore” (“Lumea n-a fost făcută în timp, ci odată cu timpul”), zice fericitul Augustin .
Din punct de vedere teologic, Hristos-Mântuitorul nu este numai capul nevăzut al Bisericii, ci și axa timpului, centrul istoriei religioase al omenirii. Înainte de El istoria se îndrepta spre El, era orientată mesianic spre El, era timpul de așteptare. Hristos e veșnic prezent în timp, în Biserică, în istorie. După întruparea Fiului lui Dumnezeu a început “plinirea vremii” (Efes. 1, 10).
Fiecare act divin din iconomia mântuirii a avut loc în trecut, într-un anumit moment al istoriei, însă devine prezent continuu în tainele Bisericii. În timpul marilor sărbători Învierea, Nașterea Domnului, noi devenim un fel de martori oculari ai evenimentelor comemorate, devenim contemporani cu ele.
Omul totuși a simțit nevoia să concretizeze timpul, să-l măsoare, adică să-l împartă printr-un șir de subdiviziuni periodice succcesive în care să se încadreze atât viața sa materială, cât și cea religioasă. Acestea sunt consemnate în calendarul de care ne servim pentru măsurarea și divizarea timpului.
La hotarele dintre veacuri, cu atât mai mult la hotarele dintre milenii, se intensifică stările apocaliptice și devine mai încordat însuși cadrul firesc al vieții omului – timpul, iar suflarea veșniciei devine mai simțitoare, mai apropiată. La fiecare început de an, și mai ales la sărbătoarea Nașterii Domnului, izbucnesc cu o putere nouă vechile dispute calendaristice.
În republica noastră, în Rusia, în unele țări ex-sovietice, în Serbia, în Ierusalim – creștinul ortodox trăiește după două calendare: cel bisericesc (iulian, numit și stil vechi) și cel civil (gregorian, numit stilul nou). Diferența dintre aceste calendare, pe parcursul ultimelor sute de ani, este de 13 zile. La mulți oameni firesc apare întrebarea: oare nu se poate de condus după un singur calendar, gregorian, după care trăiește aproape toată lumea? Oare nu-i timpul ca Biserica Ortodoxă Rusă să se dezică de stilul vechi, fie chiar și consfințit de veacuri și să evite existenta dualitate?.. De altfel, din timp în timp, nu numai în societate, ci și în Biserică se aud voci ce cheamă de a trece la stilul nou.
Ce este totuși calendarul bisericesc – un anacronism, de care sunt legate diverse nepotriviri sau confuzii între fapte, evenimente și epoca în care sunt plasate? Este o introducere a unor trăsături și concepții perimate din altă epocă? Conține concepții, care nu se vor schimbate nici într-un mod în ordinea cândva întocmită; sau, dimpotrivă: calendarul bisericesc este un important element al Tradiției Bisericii, pe care este necesar să-l studiem, să-l prețuim și să-l păstrăm, chiar dacă unora le trezește o neînțelegere…
Am speranța că acest studiu în care voi prezenta diferite puncte de vedere, uneori chiar contradictorii, va explica și îi va ajuta pe cei cointeresați să se orienteze în problema calendarului bisericesc și să-și creeze ei înșiși o viziune ortodoxă bine întemeiată.


Ce este calendarul?

Calendarul este un sistem de măsurare a timpului, care indică durata și subdiviziunile lui. Dar a vorbi despre exactitatea timpului este imposibil. Se știe că irepetabilitatea este principala și unica caracteristică a timpului și că meritul calendarului constă în faptul că el dă structurii timpului ritm, periodicitate și armonie. Calendarul este ritmul care trebuie să unească lumea exterioară a creației cu lumea interioară a omului într-un tot întreg. Dar calendarul nu este numai un ritm, ci și memorie. De aceea, în esența sa, calendarul este expresia concepției de “memorie ritmică a omenirii” . Calendarul – nu este numai un rod al științei, nu este numai o tăbliță a calculelor matematice, el este și un act de conștientizare, de interpretare religioasă și filosofică a timpului, exprimat în limbaj matematic.
Termenul de calendar vine de la cuvântul latinesc “kalende” (de la grecescul “καλω” – a chema, a convoca, latinescul “calare” sau “calere”), prin care romanii indicau, în general, prima zi a fiecărei luni, când toți cetățenii erau chemați (convocați) în adunarea publică din forum, pentru a li se aduce la cunoștință, prin viu grai, lucruri de interes public-cetățenesc.
Calendarul se întemeiază pe mișcarea astrelor pe bolta cerească și, mai ales, a lunii și a soarelui, cei doi luminători ai cerului, făcuți de Dumnezeu și puși de El “să fie semne, să deosebească anotimpurile, zilele și anii”, precum zice Sfânta Scriptură (Facere, 1, 14). “Și luna totdeauna exactă însemnează lunile și împarte timpul. Din lună este semnul sărbătorii… Lunile anului sunt după mersul ei, minunate schimbări face crescând…” (Sirah. 43, 7-9). Cu referire la traiul omului s-a ales ca unitate mijlocie de măsură a timpului ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale soarelui la meridian sau cât ține o rotație completă a pământului în jurul axei sale. Ca orice unitate de măsură, ziua solară medie are și ea multiplii ei:
a) – orele, minutele și secundele de timp: ziua e împărțită în 24 ore, ora în 60 minute, minutul în 60 secunde.
b) – săptămâna (septem manes – șapte dimineți sau șapte mânecări de zi), adică intervalul de timp dintre două faze consecutive ale lunii pe cer. Intervalul durează aproximativ 7 zile.
c) – luna lunară (sau sinodică), adică intervalul de timp care îi trebuie lunii pe cer să facă o rotație completă în jurul pământului și să revină la aceeași fază: de la lună nouă la lună nouă, de la lună plină la lună plină – aproximativ 29 ½ zile (exact 29 zile, 12 ore, 44 minute și 2,9 secunde).
d) – anul. Pentru mulți este necunoscut că anul ca perioadă a timpului este de mai multe tipuri. În astronomia contemporană sunt cunoscute următoarele tipuri de ani:
1. Anul sideric, sau astral – intervalul de timp în care soarele face o rotație în sfera cerească între stelele imobile. El cuprinde 365,2564 zile. Acest an este determinat de stele (de exemplu: poziția soarelui față de stelele Ursei Mici, etc.) și corespunde cu învățătura biblică: “A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari… și stelele. Și le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului… să despartă lumina de întuneric”. (Facere, 1, 16-18) .
2. Anul tropic, solar sau astronomic, adică intervalul de timp în care pământul face o rotație completă în jurul soarelui sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocțiul de primăvară. El are aproximativ 365 zile și ¼ sau exact: 365 zile, 5 ore 48 minute și 45-46 secunde. Factorul lui este soarele (poziția soarelui față de pământ).
3. Anul anomalistic – perioada trecerii soarelui prin perigeul orbitei sale geocentrice. Acest an are 365,2596 zile.
4. Anul draconic – intervalul trecerii soarelui printr-o fază a lunii la ecliptic (cercul sferei cerești pe care are loc mișcarea anuală a soarelui) – 346,6200 zile.
5. Anul calendaristic – an convențional, obținut din anul tropic prin înlăturarea fracțiunii de zi – 365 zile.
6. Anul lunar, format din 12 luni lunare (sinodice) – 354,367 zile.
7. Anul embolismic (embolimic) – anul calendarului lunaro-solar (calendar întrebuințat pentru a concorda anul lunar cu luna lunară ). Are 13 luni lunare (12 luni + intercalație ).
Deoarece anul tropic nu conține un număr exact de zile, n-a putut fi luat ca unitate de măsură, pentru că în acest caz ar fi trebuit ca una dintre zile să aparțină la doi ani consecutivi. De aceea s-a adoptat ca unitate de măsură anul civil sau calendaristic. Și deoarece anul civil nu coincide exact cu cel tropic (astronomic), s-a căutat să se facă din timp în timp, anumite corectări în diferite moduri, pentru a se restabili, în calendar, coincidența anului civil cu anul astronomic. Astfel s-a născut problema calendarului.


Calendarul creștin și structura lui

Calendarul bisericesc trebuie să corespundă cu învățătura biblică despre timp (Facere, 1, 14-16) și anume: să ia în considerație perioada de 7 zile (săptămâna) – ca etape ale creației și ca ciclul cel mai simplu al timpului; corpurile cosmice: luna, soarele și stelele – ca totalitate a reperelor timpului.
În continuare voi analiza prioritățile și structura celor două calendare – iulian și gregorian, în primul rând în raport cu viața liturgică a Bisericii Ortodoxe.
Calendarul de care se servește astăzi atât lumea creștină, cât și multe din popoarele civilizate necreștine, este de origine romană (păgână) . El e alcătuit la anul 45 î. d. Hr. de astronomul alexandrin Sosigene, pe vremea împăratului roman Iulius Cesar (100-44 î. d. Hr.) , pentru care a și fost numit calendar iulian . Conducându-se de anul astral, Sosigene a întocmit cel dintâi calendar solar științific, scriind “o simfonie a timpului”, conform datelor științei astronomice, care era pe atunci în floare la Alexandria. Acest calendar a fost introdus oficial în Imperiul Roman prin ordinul lui Iulius Cezar din 1 ianuarie anul 45. Deși calendarul iulian este orientat spre anul astral, calculul și durata lui nu coincide cu anul astral, ci este mai mic cu 9 minute și 1 secundă. Anul tropic nu poate fi considerat mai exact ca cel astral, însă el este mai accesibil și sugestiv. Calendarul iulian realizează o armonizare și o egalizare a anului astral (sideric) cu cel tropic (solar, astronomic), deci a fost întocmit ținându-se cont de cele trei obiecte astronomice principale: soarele, luna și stelele. În virtutea acestui fapt, calendarul iulian este considerat un calendar biblic autentic.
Prin reforma calendaristică aplicată atunci în cuprinsul Imperiului Roman, Sosigene, cunoscând durata exactă a anului tropic, (cercetând și tăblițele lui Ghipparh sau Ipparh ), a restabilit, mai întâi, coincidența anului civil cu cel astronomic, apoi a determinat pentru viitor durata anului calendaristic de 365 zile; iar pentru că diferența de 5 ore, 48 minute și aproximativ 46 secunde, cu care durata anului solar (tropic) depășește pe cea a anului civil sau calendaristic, în 4 ani face aproape o zi, el a hotărât să se adauge câte o zi în plus la fiecare patru ani . La fiecare patru ani era deci câte un an de 366 zile, numit an bisect (de la latinescul bissextilis). În felul acesta, coincidența (echivalența) anului civil cu anul astronomic trebuia să se restabilească după fiecare 4 ani, sau 4 x 365 + 1 = 1461 zile.
În calendarul astfel întocmit de Sosigene, echinocțiul de primăvară (adică unul dintre cele două momente din cursul anului când ziua este egală cu noaptea) cădea atunci la 24 martie, iar începutul anului era socotit la 1 martie , fiind apoi mutat, peste puțin timp, la 1 ianuarie . Calendarul iulian, socotind anul mediu de 365,25 zlie (365 zile și 6 ore), neglija o mică diferență de 11 minute și 14-15 secunde pe an (0,0078 zile), cu care anul civil sau calendaristic era de fapt mai lung decât cel tropic sau astronomic și cu care deci calendarul rămânea în urmă față de acesta în fiecare an. Această mică diferență cu timpul crește și, în 128 de ani, ea se ridică la o zi (0,0078 x 128 ≈ 1), în 384 – la 3 zile ș. a. m. d. Această diferență mărindu-se mereu cu timpul, a început să fie observată mai ales datorită serbării Paștilor, a cărui dată, variabilă de la un an la altul, este legată, pe de o parte, de un termen solar fix, și anume: echinocțiul de primăvară, iar, pe de alta - de o dată variabilă, și anume: luna plină de primăvară (sau pascală), adică prima lună plină de după echinocțiu (mai amănunțit despre data serbării Sf. Paști ne vom referi mai jos. – I. M.).
În felul acesta, de exemplu, echinocțiul de primăvară, pe care Sosigene îl fixase la 24 martie, peste 384 de ani (adică pe vremea Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325)), ajunsese să cadă la 21 martie. Părinții Sinodului I Ecumenic, care s-au ocupat și de problema uniformizării datei Paștilor, au observat acest lucru și au hotărât ca pe viitor să se considere ca dată a echinocțiului de primăvară ziua de 21 martie.
Deci, de pe timpul lui Iulius Cezar și până în secolul al XVI-lea, adică aproape 1600 de ani, Europa a trăit după calendarul iulian. În secolul XVI diferența dintre calendarul astronomic și cel iulian ajunsese la 10 zile, iar rămânerea în urmă a calendarului iulian era considerată o greșeală, semnalată încă în secolele XIII și XIV de către calendariștii apuseni și răsăriteni (Roger Bacon, Nichifor Gregoras , Isaac Arghiras , Gheorghe Ghemist Pleton și Nicolae Cusanus), fiind corectată în Apus prin reforma “gregoriană” a calendarului, realizată (din inițiativa Sinodului din Trident (1545-1563)) sub papa Grigorie al XIII-lea (1572-1585) , (bula “Inter gravissimas”, 24 februarie) în 1582, cu concursul astronomului italian Luigi Lilio (Aloisius Lilius) . S-au suprimat mai întâi cele 10 zile, ziua de 5 octombrie 1582 devenind 15 octombrie (cu timpul, diferența dintre cele două calendare – care la sfârșitul secolului al XVII-lea era de 10 zile – a continuat să crească, încât după 1900 ea a ajuns să fie de 13 zile și se mărește cu 3 zile în fiecare 400 de ani). La început calendarul a provocat mari nemulțumiri și polemici în lumea catolică. Aproape toate Universitățile din Occident și învățații de vază din secolul al XVI-lea, în special Viet (numit părintele algebrei contemporane) și renumitul J. Skaliger – fondatorul cronologiei științifice, afirmau că calendarul gregorian este nejustificat și neargumentat astronomic . Istoricii și cronologii înțelegeau că operația papei Grigorie XIII va complica calculele cronologice. Dacă, de exemplu, 4 octombrie a fost zi de joi, atunci zile de vineri ar fi fost 5, 12, 19 octombrie, dar vineri a fost data de 15. Dacă luna nouă a fost pe data de 4 octombrie, atunci luna plină a fost pe 18 sau 19, dar în urma reformei ea a fost pe 28 octombrie.
Spre deosebire de calendarul iulian, calendarul gregorian ia în considerație numai soarele, adică este mai apropiat de anul tropic. Prin aceasta a fost distrusă legătura calendarului cu luna și stelele; mai mult decât atât, calendarul devenise mai complicat și pierduse caracterul ritmic. Calendarul gregorian se bazează pe fracția 97: 400 în ciclul de 400 de ani 97 sunt bisecți. Bisecți sunt considerați anii, numărul de ordin al cărora se termină cu doi de zero ori se împarte la 4 și nu se împarte la 100, sau se împarte la 400. Dacă e să începem cu 1600, atunci din anii: 1600, 1700, 1800, 1900, 2000, 2100, 2200, 2300…, numai cei subliniați sunt bisecți.
Secolul iulian întotdeauna cuprinde același număr de zile, datorită ritmului iulian bisect neîntrerupt (365, 365, 365, 366): în patru ani vom avea 1461 zile (365 + 365 + 365 + 366 = 1461), iar în secolul iulian – 36 525 zile (1461 x 25 = 36 525).
În secolul gregorian, în primul an după reforma calendarului (adică în secolul XVII) au fost 36 525 zile, ca și în secolele iuliene obișnuite. Însă secolele XVIII, XIX și XX au cu câte o zi mai puțin, adică câte 36 524 zile în fiecare secol; secolul XXI va avea iarăși 36 525 zile . Anul gregorian are în mediu 365,2425 zile, cu 0,0003 zile mai lung decât anul tropic. Diferența aceasta se ridică la o zi în 3333 de ani (0,0003 x 3333 ≈ 1). Exactitatea se obține mai complicat.
Analizând calendarele iulian și gregorian din punct de vedere al corelației cu luna, observăm următorul lucru: schimbul fazelor lunii corespunde cu luna sinodică sau lunară ce conține 29,53059 zile. În acest răstimp are loc schimbul fazelor lunii – lună nouă, primul sfert, lună plină, ultimul sfert. Într-un an nu se încadrează un număr întreg de luni, fără fracțiuni, de aceea, pentru întocmirea tuturor calendarelor lunaro-solare, era folosit ciclul de 19 ani, alcătuit de astronomul grec Meton (sec.V. î. d. Hr.). Esența acestui ciclu constă în faptul că, pentru concordarea calendarului lunar cu cel solar în decursul a 19 ani lunari, se introducea de 7 ori o lună sinodică adăugătoare (embolismică). Cu alte cuvinte, la 12 ani lunari (anul având 12 luni sinodice, adică 354 zile) reveneau 7 ani lunari a câte 13 luni sinodice (adică anul conținea 384 zile). Aceste concluzii cu privire la racordarea lunaro-solară a lui Meton sunt rezumate în felul următor:
19 ani lunari ai lui Meton = 235 de luni sinodice ale lui Meton = 6940 de zile = 19 ani solari iuliani .
Ce efect produce această racordare? 19 ani ≈ 235 de luni sinodice. Dacă începutul unui an coincide cu apariția lunii noi pe cer, atunci această coincidență va fi și peste 19 ani. Peste fiecare 6940 de zile (sau 19 ani lunari ai lui Meton) fazele lunii vor fi în aceleași date ale calendarului solar iulian. De exemplu, dacă în anul Sinodului de la Niceea luna plină a fost pe 1 martie 325 d. Hr., atunci după 19 ani ea va fi tot la 1 martie, dar deja în anul 344 d. Hr. Pentru evenimentele pascale asemenea calcule joacă un rol foarte important. Corelația renumitului astronom grec Meton poate fi considerată una din capodoperele astronomiei. Anume ea stă la baza tuturor calendarelor lunaro-solare .
În anul gregorian (365,2425 zile), greșeala ciclului lui Meton este:
235 x 29,53059 – 19 x 365,2425 ≈ 0,08115.
În anul iulian (365,25 zile) greșeala e mai mică, și anume:
235 x 29,53059 – 19 x 365,25 ≈ 0,06135.
Deci calendarul iulian este mai apropiat de schimbul fazelor lunii .
Îndreptarea calendarului prin reforma “gregoriană” a fost aplicată treptat (în cursul secolelor XVI-XVIII), de către toate Bisericile și statele catolice. Statele protestante, la început, n-au acceptat reforma calendarului, afirmând că “mai bine ne despărțim de Soare, decât să ne unim cu Roma” , însă, mai apoi, către a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (1775), calendarul gregorian a cucerit, practic, întreaga Europă .
Bisericile ortodoxe n-au acceptat însă reforma gregoriană din secolul al XVI-lea, din motive de ordin confesional, socotind-o atât o unealtă a propagandei și a tendinței catolice de prozelitism, cât și o abatere de la normele canonice ale tradiției Bisericii. Imediat după ce papa Grigorie XIII a introdus stilul nou, în același an 1582, patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea (Tranos), împreună cu Sinodul Bisericii din Constantinopol, a condamnat noua metodă romană de calcul, ca fiind contradictorie tradițiilor Bisericii Ortodoxe. El considera calendarul gregorian drept o armă a politicii papiste de expansie față de Bisericile autocefale grecești și din Răsăritul ortodox, respingând categoric acest calendar ca rezultat al ambițiilor papiste. În următorul an 1583, patriarhul Ieremia al II-lea a convocat un Sinod, cu participarea patriarhilor Silvestru al Alexandriei și Sofronie VI al Ierusalimului, care a condamnat introducerea în Biserica Romei a calendarului gregorian ca fiind protivnic canoanelor Bisericii Ecumenice și ca o încălcare a hotărârii Sinodului I Ecumenic, privind ordinea calculului zilei sărbătoririi Sfintelor Paști. Acest sinod, în hotărârea sa numită Sigilon din 20 noiembrie 1583, îi cheamă pe ortodocși să țină ferm, chiar până la vărsare de sânge, sinaxarul ortodox și Pascalia Alexandrină, pronunțând anatemă asupra tuturor celor care vor încălca această hotărâre .
O atitudine negativă cu privire la introducerea stilului nou au avut-o patriarhii Constantinopolului și, împreună cu ei, în secolele următoare și toată Biserica Ortodoxă. De exemplu, patriarhii Constantinopolului Calinic XI, Paisie II, Chiril V și patriarhul Antiohiei Atanasie. Patriarhul ecumenic Antim VI (1845-1848), împreună cu ceilalți patriarhi răsăriteni: Ierotei al Alexandriei, Metodie al Antiohiei și Chiril al Ierusalimului și Sinoadele lor, în Enciclica din 1848, în numele Bisericii Unice, Sobornicești și Apostolice au enunțat următoarea mărturisire de credință: “…La noi nici patriarhii, nici sinoadele, niciodată n-au putut introduce ceva nou, deoarece păstrătorul bunei cinstiri este chiar Trupul Bisericii, adică poporul, care totdeauna vrea să-și păstreze credința neschimbată potrivit cu credința părinților săi… Și ținem mărturisirea pe care am primit-o de la atâția bărbați, evitând orice inovație ca pe o însuflețire a diavolului; cel care primește inovație vădește nedesăvârșită Credința ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârșită, nesuferind nici micșorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare și cel care îndrăznește să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta, a și tăgăduit credința lui Hristos, s-a și pus de bună voie anatemei veșnice, pentru blestem împotriva Duhului Sfânt, ca și cum n-ar fi vorbit drept în Scripturi și prin Sinoadele Ecumenice…, venerabilele Sinoade Ecumenice, acești șapte stâlpi ai casei Înțelepciunii… Astfel toți inovatorii: fie ei eretici sau schismatici, care de bună voie “s-au îmbrăcat cu blestemul ca și cu o haină…” (Ps. 108, 17), fie că sunt papi, fie patriarhi, fie mireni, fie chiar și înger din cer – să fie anatema!” .
Astfel Biserica Răsăritului a menținut în continuare calendarul iulian, care, de aici înainte, se va numi și stil vechi sau ortodox, prin opoziție cu cel gregorian, numit și stil nou sau catolic.
Abia în secolul al XIX-lea în lumea ortodoxă s-a pus problema îndreptării calendarului , dar nu s-a se ajuns la vreun rezultat. Împotriva acestei inițiative a fost patriarhul Constantinopolului Agafanghel . Acestei îndreptări i s-a opus, inclusiv, ierarhia Bisericii Ortodoxe Române în epoca lui Alexandru Ioan Cuza, care a trecut totuși la introducerea calendarului gregorian în viața de stat începând cu 13 octombrie 1863 . Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a propus ierarhilor Bisericii să se pronunțe asupra introducerii calendarului gregorian. Deși convocată de două ori, adunarea a respins de fiecare dată acceptarea calendarului nou. Printre ierarhii de atunci erau: mitropolitul primat Nifon, episcopul Melhisedec Ștefănescu al Hușilor (fost al Ismailului și apoi al Romanului), arhimandritul Iosif Naniescu, ulterior mitropolitul Moldovei, sfântul ierarh Calinic de la Cernica, care s-a opus categoric acestei inovații și, părăsind sala adunării, a spus: “Iar eu cu cei fărădelege nu mă voi socoti” .
Între anii 1901-1904, din inițiativa patriarhului Constantinopolului Ioachim al III-lea din mai 1901, Bisericile Ortodoxe ale Constantinopolului, Ierusalimului, Greciei, Rusiei și Serbiei, prin reprezentanții săi s-au exprimat în vederea respingerii reformei calendaristice a papei Grigorie al XIII-lea . În același sens s-au exprimat și Sinodul local de la Moscova (1917-1918): “держать и сохранять старый стиль (календарь) как для церковного исчисления, так и для богослужебной практики” (“de a ține și de a păstra stilul (calendarul) vechi atât pentru calcularea timpului bisericesc, cât și pentru practica liturgică”) .
Delegația oficială a patriarhului ecumenic la conferința de la Londra (localitatea Lambet) din 1920 , unde au participat 252 de episcopi anglicani, a hotărât menținerea stilului vechi pentru calculul timpului și al sărbătorilor bisericești . Problema a fost reluată în cadrul întregii Ortodoxii după primul război mondial . Începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până după primul război mondial, stilul nou a fost adoptat oficial în viața civilă din toate statele popoarelor ortodoxe: în Bulgaria și Rusia (U.R.S.S.) în 1918 , în Serbia și România în 1919, în Grecia în 1923.
Cu părere de rău la Conferința panortodoxă ținută la Constantinopol în 1923 (10 mai-8 iunie 1923) , organizat și prezidat de patriarhul Constantinopolului Meletie al IV-lea (Metaxakis) (1921-1923) , s-a hotărât îndreptarea calendarului iulian și în Biserica Ortodoxă, suprimându-se diferența de 13 zile, iar Paștile să fie sărbătorit conform noii calculări a primei luni de după echinocțiu, care trebuie determinată astronomic după meridianul ierusalimlean .
Conferința de la Constantinopol din 1923 a fost prima ruptură în sânul Ortodoxiei în secolul XX. Patriarhul Meletie IV era gata de a recurge la înșelătorie pentru a-și atinge țelurile sale anti-ortodoxe. În scrisoarea din 10 iulie 1923 el încearcă să-l ducă în eroare pe arhiepiscopul Serafim al Finlandei, încredințându-l că noul calendar a fost acceptat pentru uzul bisericesc “în comun acord cu opinia generală și rezoluțiile Bisericilor Ortodoxe” . Patriarhul Moscovei și a întregii Rusii Tihon (Beleavin) (1917-1925) a fost înșelat în aceeași manieră. Sub influența falsă că reforma calendaristică a fost acceptată de către întreaga Biserică Ortodoxă, el a publicat în septembrie 1923 un edict, introducând noul calendar în jurisdicția Bisericii Ruse. Această inovație a fost respinsă decisiv de către popor . Când adevărul a ieșit la iveală, rezoluția patriarhală a fost anulată. O atitudine la fel de negativă în cee ce privește introducerea stilului nou în vederea calculului timpului bisericesc au avut-o și Sinoadele arhiereilor ruși de peste hotare, care au avut loc în 1923, 1924 și 1925. Mitropolitul Antonie (Hrapovițki) al Kievului, în numele arhiereilor ruși de peste hotare, a declarat că “reforma calendarului nu poate fi acceptată de către Biserica Rusă, deoarece contrazice sfintele canoane și vechea tradiție a practicii Bisericii consfințită de către Sinoadele Ecumenice” .
În ciuda reacțiilor negative împotriva deciziilor Congresului din 1923 referitoare la reforma calendarului (poporul ortodox din orașul Constantinopol a fost foarte indignat de această inovație și ca urmare a acestei atitudini negative patriarhul Meletie a fost nevoit să se retragă) așa-numitul calendar “nou-iulian” a fost treptat acceptat de multe Biserici locale. În 1924, succesorul patriarhului Meletie, patriarhul Grigorie al IV-lea, care era înconjurat de adepți și susținători ai lui Meletie, a urmat hotărârea înaintașului său, introducând în 1924 în jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului stilul nou pentru sărbătorile cu dată fixă, lăsând temporar, până la convocarea unui Sinod Ecumenic, serbarea Paștelui și a sărbătorilor legate de el după stilul vechi. În publicația oficială a Bisericii Grecești “Εκκλεσια”, el a publicat din numele Sinodului său declarația despre trecerea Patriarhiei de Constantinopol la stilul nou începând cu 1 martie 1924 . Drept răspuns la această declarație, patriarhul Moscovei Tihon, a adus la cunoștința patriarhului ecumenic, că “a fost informat de declarația introducerii stilului nou începând cu 1 martie, dar în Biserica Rusă este imposibilă întroducerea stilului nou din cauza împotrivirii hotărâtoare a întregului popor” . Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului în acord cu Sinoadele din patriarhiile lor au respins categoric stilul nou .
Biserica Greacă a acceptat noul calendar la 1 martie 1924 .
Biserica Ortodoxă Română a introdus stilul nou la 1/14 octombrie 1924 . Singurul episcop care n-a fost de acord cu această reformă a fost Visarion Puiu, mitropolitul Bucovinei, care a luat forțat calea exilului și a murit în Franța la Paris. În consecință s-a produs o mare tulburare în popor, iar o parte din credincioși și clerici nu au primit schimbarea calendarului. Aceștia mai numeroși în partea Moldovei, s-au grupat în jurul ieromonahului Glicherie (Tănase), (mai târziu mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi, canonizat la 28 iunie 1999) și au format astfel Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România. Această Biserică a avut de suferit din partea autorităților. Cele mai grave confruntări au avut loc între anii 1934-1936, când, prin eforturile susținute deopotrivă de cler și popor, s-a reușit construirea a peste 30 de biserici și paraclise, în care slujbele erau săvârșite după calendarul iulian .

Problema oricărui calendar este să se găsească o modalitate, după care anul civil-calendaristic, care e întrebuințat în uzul zilnic și care operează numai cu zile întregi, să fie adus în acord cât mai mult cu anul tropic sau ceresc. Cea mai bună formulă calendaristică va fi deci aceea, care va izbuti să facă așa ca durata anului calendaristic să echivaleze cât mai mult posibil cu durata exactă a anului tropic . S-au întocmit felurite proiecte nu numai de către organele bisericești sau religioase în genere, ci și de către unele organe create de vechea Ligă a Națiunilor (1923), de Congresul astronomilor din Roma și de către O.N.U. Există calcule cu mult mai precise a anului solar, întocmite atât înainte de calendarul gregorian, cât și după el. Cele dinaintea lui – sunt calendarele incașilor (trib indian) antici, ale lui Omar Haiam (1048-1123) și Joseph Skaliger (1540-1609) (de asemenea și calendarul lunar arab astronomic este mai perfect decât cel gregorian). Calcule mai exacte ale anului solar ne dau calendarele secolului XX – calendarul lui Sich și Calendarul Mondial, adoptat de O.N.U. în 1954. În ultimii zece ani au fost reexaminate de O.N.U. peste 500 de proiecte ale noului calendar . Desigur, că pentru calcularea cât mai precisă a timpului pe care-l necesită crugul complet al unui an, există astăzi mijloace și condiții care nu lasă nici o îndoială că acest lucru se poate face cu precizie, însă dacă Biserica va păși pe calea reformațiilor calendaristice și se vă orienta după lumea tehnocratică, atunci Ea va fi nevoită neîncetat să-și schimbe calendarele, neîncetat să modifice și să deformeze tipicul și slujbele. Ceea ce constituie o dificultate foarte gravă și mai ales tulburătoare, ori de-a dreptul smintitoare pentru conștiința creștină, este faptul că calendarul îndreptat nu permite de a serba Sf. Paști în una și aceeași zi de către întreaga creștinătate. Menționez, că întrebarea despre calendar nu are numai o importanță tehnică (ca mijloc de calculare a timpului), în viața Bisericii calendarul capătă și o importanță religioasă, îndeosebi în legătură cu determinarea datei sărbătoririi Sfintelor Paști.


Calendarul și Pascalia

În întreaga creștinătate și îndeosebi în cea ortodoxă, Paștile sau Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare, “a Sâmbetelor împărăteasă și doamnă, al praznicelor praznic și sărbătoare a sărbătorilor” (Penticostar, irmosul cântării a 8-a din Canonul Paștilor). Biserica Ortodoxă sărbătorește Paștile foarte solemn. În biserici se întrerupe citirea psaltirii și totul se cântă. Cântările acestei sărbători exprimă bucuria adusă de slăvita Înviere a lui Hristos și biruința Lui asupra morții, răscumpărarea noastră prin El. Învierea Domnului din morți este inima, centrul creștinismului.
Fiind o sărbătoare atât de mare și luminată, ea a fost sărbătorită încă din timpul sfinților apostoli. Cu evenimentul Învierii apostolii au început propovăduirea lor (Fapte, 2, 22-24; 3, 12-26; 4, 10-12). Moartea, Învierea Mântuitorului sunt temelia de pe care apostolul Pavel ne explică dogmele credinței noastre și nădejdea noastră (I Corinteni, 15). Despre sărbătorirea Paștilor ne spune același apostol: “Curățiți aluatul cel vechi, ca să fiți frământătură nouă, precum și sunteți fără aluat: căci Paștile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi. De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și ale adevărului.” (I Corinteni, 5, 7-8). Despre serbarea Sf. Paști la primii creștini găsim mărturii și în Constituțiile Apostolice (cartea V, cap. 17-19; și cartea VIII, cap. 33).
În ceea ce privește data serbării Paștilor, în Biserica Veche au existat diferențe, mai ales în secolul II. Aceste diferențe au dus la mari dispute între reprezentanții diferitor practici. Înainte de a descrie aceste dispute ne vom referi la etimologia cuvântului “Paști”. Cuvântul Paști e de origine ebraică (provine de la cuvântul Pesah – trecere sau passah – a trece). Evreii numeau “Paști” (Pascha) sau sărbătoarea azimilor, cea mai importantă sărbătoare a lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia egipteană (Ieșire, 12, 3-27; Levitic., 23, 5-8; Deuteronom, 16, 2-6). Deci Pascha însemna trecerea din robie la libertate. Această sărbătoare la ei se prăznuia în ziua a 14-a a lunii întâi (Ieșire, 12, 2, 5-6, 8-11, 14; 13, 2-4; Levitic., 23, 5-6, 10-11; Numerii, 28, 16-17; Deuteronom, 16, 1-6) și era atât de însemnată chiar și pentru păgâni, încât intrase în obicei de Paști să fie eliberat un întemnițat după voia poporului (Matei, 27,15). Deci potrivit legii Vechiului Testament, Paștile trebuia săvârșit în noaptea de 14 spre 15 Aviv, în oricare zi nu s-ar fi întâmplat această dată după calculul evreiesc.
La baza calendarului evreiesc stă anul, format din 12 luni calendaristice, durata fiecăreia fiind de 29,5 zile, ceea ce formează anul de 354 de zile (29,5 x 12) . Și dacă într-un an solar (cu durata aproximativă de 365,25 zile) 1 Nisan cădea la 14 martie, atunci în următorul an, această dată trebuia să cadă cu 11 zile mai devreme (365,25 – 354), iar în al 3-lea an cu 22 de zile mai devreme de data noastră de 14 martie. Astfel faptul că data de 14 Aviv a calendarului evreiesc, nu corespunde întotdeauna cu aceeași dată invariabilă dintr-o oarecare lună de-a noastră, ne demonstrează că ziua Paștelui iudaic trebuia sărbătorită nici mai devreme nici mai târziu de luna plină, sau de pe data de 14 spre 15 a primei luni de echinocțiu. Sub denumirea de luna lui Aviv sau Nisan, la vechii evrei se subînțelegea perioada anului, când avea loc prima mișcare de rotație a lunii. Luna Aviv n-avea o durată stabilă în an, spre deosebire de luna martie a noastră. Între celelalte luni ale anului, luna Aviv, după Sfânta Scriptură este “luna spicelor” (Ieșire, 23, 15-16), și fiecare evreu la Paște era obligat să aducă Domnului “cel dintâi snop al secerișului său”. (Leviticul, 23, 11; Deuteronom, 16, 17). Cu alte cuvinte în luna Aviv avea loc acea mișcare a lunii, în care în Palestina se cocea grâul cel mai timpuriu, ceea ce și se întâmpla aproape de echinocțiul de primăvară. Această împrejurare le-a permis unor iudei din vechime, precum și unor învățați rabini (Aristodul, Filon, Muzii) să afirme, că “Paștile trebuie să-l săvârșească toți după echinocțiul de primăvară în prima jumătate a lunii” , însă această afirmație n-are temei, deoarece cuvintele “echinocțiu” (aequinoctium, ίσμερία ) și “primăvară” nici nu sunt în Vechiul Testament. Din punct de vedere geografic Palestina este situată în zona unde anul are numai două anotimpuri: vară (kaiiț) și iarnă (horef) și de aceea în limba ebraică veche nici nu sunt cuvinte ce ar exprima noțiunea de “primăvară” , dar timpul sărbătoririi Paștelui Biblia îl determină neschimbat prin cuvintele: “în luna Aviv” (Ieșire, 13, 4; 23, 15; Deuteronom, 16, 1).
Din Sfânta Scriptură (Leviticul, 23, 10-16; Deuteronom, 16, 9) reiese că “în ziua a doua după întâi a sărbătorii”, adică pe 16 Nisan evreii trebuiau să aducă Domnului omerul “snopul legănat” – primul snop de orz secerat și din această zi se permitea de a mânca din boabele proaspete și se începea secerișul. Era imposibil de a considera pascală, adică Aviv, acea lună, în care la luna plină nu era copt orzul în împejurimile Ierusalimului, sau dacă ploile puternice stricau drumurile și podurile, încât era dificil pentru credincioși de a veni la Ierusalim și astfel se ajungea până la manipularea cu calendarul prin introducerea unor luni adăugătoare (de exemplu: primul adar…) . Până la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. iudeii, probabil, nu doreau să știe despre nici un fel de cicluri lunare și introduceau adarul lor când găseau ei de cuviință . Prin secolul II d. Hr. iudeii au început să se folosească de ciclul de 8 ani (οκταετηρίδα), însă era inexact și inutilizabil pentru calendarul iulian. Acest ciclu a fost întrebuințat până în anii 20 ai secolului al III-lea, după aceea, iudeii au introdus ciclul de 19 ani (έννεακαιδεκαετηρίς), care a stat la baza calendarului iudaic contemporan – acesta fiind din punct de vedere astronomic “o operă superbă, încât până în prezent zilele lunilor iudaice coincid minunat de aproape cu fazele lunii” .
Practica creștină în ceea ce privește sărbătorirea Paștelui, întemeiată pe baza instituirilor Vechiului Testament, s-a dezvoltat desinestătător în legătură cu evenimentele sfinte din Noul Testament și cu hotărârile sobornicești. Pentru conștiința creștină esența Paștelui creștin nu cerea condiția de a aștepta coacerea orzului și grija sosirii credincioșilor la Ierusalim și deci era nepotrivit de a stabili ziua Paștelui în dependență de o asemenea practică iudaică.
Iisus Hristos a săvârșit Paștile evreilor înainte de Patimile Sale în timpul Cinei de taină (Luca, 22, 8-16), întemeind atunci și taina Sfintei Euharistii (Matei, 26, 26-28; Luca, 22,19). Termenul iudaic de Paști a trecut în vocabularul creștin, pentru că moartea, învierea Domnului, evenimente ce alcătuiesc Paștile creștinilor, au ca motiv și sens aceeași “trecere”, numai că la evrei era trecerea prin Marea Roșie la libertate, în pământul făgăduit, izbăvirea din robia egipteană, la creștini însă, era trecerea de la moarte la viață, izbăvirea din robia păcatului, a blestemului și a morții, biruința Mântuitorului asupra iadului.
Paștile este cea mai veche sărbătoare creștină, împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor ce amintea de Învierea Domnului. La început numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini comemorării anuale a Cinei cele de taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisan sau în Joia dinaintea Duminicii Învierii și consta dintr-o masă rituală, care amintea Cina și se săvârșea Sfânta Euharistie. La primii creștini, recrutați dintre evrei, această Cină substituia vechea masă pascală evreiască din seara zilei de 14 Nisan, masă care, la început purta denumirea de “Paști” în sens direct. Și precum la evrei această numire s-a aplicat mai târziu la întreaga sărbătoare a azimilor, care ținea șapte zile (14 Nisan – 21 Nisan), tot așa la creștini ea a trecut de la comemorarea Sfintei Cine, la aceea a morții și învierii Domnului.
Astfel comemorarea anuală a Cinei cele de taină stă la originea sărbătorii creștine a Paștilor . Primii creștini înțelegeau prin Paști nu numai sărbătoarea Învierii, ci și pe aceea a Cinei și a Patimilor Domnului, iar aceasta, precum și legătura Paștelui creștin cu cel al evreilor, au dus la mari diferențe regionale în Biserica Veche în ceea ce privește data și modul sărbătoririi.
Creștinii din părțile Siriei și ale Asiei Mici comemorau întâi moartea Domnului (Paștile Crucii) la 14 Nisan, apoi sebau Învierea (Paștile Învierii) la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste date. Adepții acestei practici se numeau quatrodecimani (τέσσαρες κέ δεκάτιτε), fiindcă serbau Paștile odată cu iudeii. Trebuie de menționat că 14 Nisan nici la iudei nu era sărbătoare ca atare, ci numai pesah, Vinerea Paștilor (παρασκευή του πάσχα) (Ioan, 19, 14) – adică ajunul Paștilor, iar sărbătoarea Paștilor se începea în noaptea spre 15 Nisan. Alți iudaizanți mai moderați (de prin părțile Antiohiei) serbau Paștile duminica, dar legau atât de mult data Paștelui creștin de a celui iudaic, încât aveau grijă ca acea duminică să cadă în timpul săptămânii azimilor iudaice, chiar când aceasta cădea înainte de echinocțiul de primăvară. De aceea ei erau numiți protopashiți (προτοπασχίτε), adică cei ce serbau Paștile mai înainte de data reglementară.
Creștinii “din toată lumea” (majoritatea din părțile Apusului, din Egipt, Grecia și Palestina) sărbătoreau Paștile în aceeași zi din săptămână în care a murit și a înviat Domnul. Adică ei comemorau moartea Domnului în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, numind-o “Paștile Crucii”(Πάσχα Σταυρώσιμον), iar Învierea în Duminica următoare, care cădea după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocțiului de primăvară, duminică, pe care o numeau “Paștile Învierii” (Πάσχα ’Αναστάσιμον). Aceștia priveau Paștile Crucii ca zi de tristețe și îl petreceau cu post și întristare, prelungind postul până în ziua Învierii .
Aceste practici au dat naștere la dispute și controverse serioase între adepții lor, dispute, care aveau să ajungă până la schisme între unele Biserici . În unele Biserici Paștile se sărbătorea după dată, și evident nu coincidea întotdeauna cu duminica, ziua săptămânală a sărbătoririi învierii, în altele, dimpotrivă, după zile, care putea cădea în cursul săptămânii. Și bisericile din Asia Mică și cele din Apus găseau îndreptățire la sărbătorirea Paștelui în tradiție. Bisericile din Asia Mică se refereau la aceea, că ei sărbătoresc Paștile împreună cu evreii după predania sfinților apostoli Filip și Ioan; bisericile care sărbătoreau Paștile după 14 Nisan, spre exemplu Biserica Romei, invocau tradiția apostolului Pavel.
În veacul I și aproape pe întreg parcursul veacului II n-au fost controverse privitor la timpul serbării Paștelui și toate Bisericile erau în pace și comuniune între ele. Diferența dintre practica romană și cea asiatică era veche și se discutase nu o dată. În anul 155 referitor la această diferență a fost o discuție, dar n-a fost o dispută, între sfântul Policarp, episcopul Smirnei și Anicet, episcopul Romei. Ei n-au ajuns la o înțelegere, dar au rămas în pace și comuniune euharistică, păstrând fiecare practica sa .
În 167 a avut loc o dispută referitoare la Paști în Laodiceea (în Frigia). Episcopul Meliton de Sardes (Lidia) publică o scrisoare în care apără obiceiul bisericilor din Asia Mică. La aceasta răspunde Victor I, papa Romei (189-199), amenințând cu excomunicarea pe cei ce nu acceptă obiceiul apusean . Despre această dispută au scris Clement Alexandrinul, Ipolit Romanul, ș. a. Ei sunt de părerea că Hristos înainte de Patima Sa, pe 13 Nisan a săvârșit ultima cină, iar pe 14 Nisan a fost răstignit. Adepții practicii asiatice susțineau, că Hristos a pătimit pe 15 Nisan, iar pe 14 Nisan a săvârșit Paștile, “deaceea se cuvine și noi să facem cum Hristos a făcut” .
Între anii 190-192 a avut loc a treia și cea mai importantă dispută. Deoarece bisericile din Asia Mică susțineau că se cuvine a sărbători Paștile numai pe 14 Nisan, episcopul Romei Victor, s-a adresat episcopilor din Asia Mică cu cerința de a se uni cu practica romană. În documentul papal Libellus Synodicus s-a păstrat informația, că vechiul Sinod de la Roma (sfârșitul secolului II d. Hr.) “a interzis de a sărbători după obiceiul iudeilor sfântul și tainicul Paște în a paisprezecea zi a lunii, ci numai în marea și dătătoarea de viață duminică” . La inițiativa papei Victor I au fost convocate în mai multe locuri sinoade și toate s-au pronunțat pentru practica romană, cu excepția sinodului din Efes (192), care l-a însărcinat pe episcopul Efesului Policrat să apere practica asiatică . Policrat “având 65 de ani întru Domnul”, “citind toată Sfânta Scriptură” de “amenințările” episcopului Victor “nu s-a speriat” și în epistola adresată episcopului Victor și Bisericii de la Roma, el s-a pronunțat ferm pentru ritualul asiatic, respingând amenințarea și declarând că cei din Asia păstrează tradiția apostolică . Episcopul Victor a răspuns după cum se vede printr-o formală caterisire. Dar mulți episcopi n-au fost de acord cu acest pas al episcopului Victor . În această dispută intervine cu succes Irineu, episcopul Lyonului, ucenicul lui Policrat. Pronunțându-se pentru obiceiul apusean îl roagă însă pe papa Victor să nu tulbure pacea Bisericii. Cuvântul autoritar al lui Irineu a potolit spiritele și s-a restabilit pacea, fiecare păstrându-și obiceiul său .
Diferența dintre bisericile din Asia Mică și celelalte, din care cauză și se ducea disputa se referea ca atare la:
1. Ziua sărbătoririi Paștelui. Creștinii din Asia Mică săvârșeau Paștile în a 14-a zi a primei luni de primăvară, indiferent în ce zi a săptămânii n-ar fi căzut. Celelalte biserici sărbătoreau Paștile în exclusivitate în zi de duminică.
2. Postul dinainte de Paști, după sfântul Irineu, în diferite biserici era de durată diferită (42 de ore, o zi, două și mai multe) .
3. Se poate de presupus și deosebirea în însuși tonul sărbătoririi. Creștinii apuseni țineau post aspru înainte de Paști (vineri și sâmbătă), apoi priveghere (sâmbătă spre duminică) și după miezul nopții sărbătoreau Învierea Domnului, ce se deschidea solemn cu Euharistia.
Creștinii asiatici pe 14 Nisan posteau, iar în seara aceleiași zile săvârșeau Paștile și Euharistia. Cu această singură zi Paștile lor și se termina.
Sărbătorirea tuturor bisericilor, cu excepția celor din Asia Mică evidenția următorul moment istoric: nu era vorba despre sărbătorirea unui singur moment din istoria evanghelică. Nici instituirea tainei Sfintei Euharistii, nici patimile, nici moartea și nici învierea lui Hristos în parte, ci toate aceste evenimente în sinteză înțelese dogmatic ca un fact unic al Răscumpărării prin pătimire constituia obiectul prăznuirii. Aceasta era o sărbătoare a bucuriei mântuirii, tonul acestei bucurii era solemn și serios. Deci toți afirmau că Hristos a înviat, dar când anume? Apăruseră trei versiuni:
1. Pe dată necunoscută a lunii martie sau aprilie.
2. Duminică, prima de după lună plină a primei luni de primăvară.
3. Pe data de 16 Nisan.
Pentru creștinii ce nu proveneau dintre iudei era firesc să primească prima versie-dată pentru sărbătorire. Pentru omul de origine greacă sau latină era nefiresc să sărbătorească Învierea Domnului pe 16 Nisan, deoarece anul evreiesc lunar era cunoscut doar evreilor și apoi 16 Nisan nu coincidea cu sărbătoarea săptămânală a învierii lui Hristos. Astfel creștinii recrutați dintre păgâni erau puși în fața unei alternative: să sărbătorească învierea lui Hristos la acea dată a lunii romane în care a avut loc acest eveniment, – sau în acea zi a săptămânii, care era închinată (dedicată) acestei amintiri, alegând această săptămână aproximativ: anume aceea, care urma după luna plină a lunii pascale, adică a primei luni de primăvară. Dar prima dată a rămas și probabil va rămâne pentru totdeauna pentru istorie necunoscută, cu toate că unele secte au încercat s-o stabilească . Deaceea logic a fost primită a doua versie-dată, adică de a stabili ca Paștile să fie o sărbătoare cu dată variabilă – cu atât mai mult, că prin aceasta sărbătoarea anuală și cea săptămânală a Învierii nu se despărțeau în sine. Pe de altă parte, pentru creștinii recrutați dintre iudei, era firesc să săvârșească sărbătoarea anuală a Învierii la 16 Nisan, având în vedere că această zi cade în timpul atât de însemnat al cercului praznical evreiesc.
În lupta pentru problema zilei de sărbătorire a Sf. Paști s-au confruntat două curente ale vieții creștine: iudaistic și antiudaistic. Poate părea straniu, dar anume bisericile palestiniene în anii 190-192 au fost împotriva ritualului asiatic, considerându-l chiar păgubitor pentru suflet . În perioada de până la Sinoadele Ecumenice în privința sărbătoririi Sf. Paști erau mari divergențe, dar părinții Bisericii au avut grijă ca aceste divergențe să nu servească drept motiv pentru distrugerea unității și păcii bisericești. În această epocă putem spune că domina principiul expus de apostolul Pavel în epistola către Coloseni: “Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos.” (Coloseni, 2, 16-17).
Disputele pascale au fost oprite de hotărârea I Sinod Ecumenic de la Niceea (325). Acest sinod a încercat să uniformizeze data serbării Paștilor. Părinții sinodului au avut de luptat nu atât cu quatrodecimanii, cât cu protopashiții, care săvârșeau Paștile întotdeauna duminica, dar numaidecât în aceeași lună cu iudeii și deaceea uneori înainte de echinocțiul de primăvară. Reprezentanții acestei practici trăiau nu în Asia Mică, ci în Siria. La începutul secolului IV problema serbării Paștelui era foarte acută, pentru că neclaritățile, care apăruseră din diferența serbării Paștelui, se reflectau neplăcut asupra reputației creștinilor. Deaceea părinții Sinodului apusean de la Arle (314) au hotărât (can. 1), ca episcopul Romei să scrie hotărâri în ceea ce privește timpul serbării Paștelui. Aceeași întrebare frământa și Orientul. Constantin cel Mare era împotriva obiceiului de a serba Paștile după exemplul iudeilor, socotind că iudeii vor spune că creștinii nici cea mai mare sărbătoare a lor n-o pot sărbători fără ei . El urmărea scopul ca Paștile să fie săvârșit în una și aceeași zi de către toți creștinii din Apus și Răsărit . Sinodul de la Niceea a decis, ca Paștile să se sărbătorească conform practicii Bisericii din Alexandria. S-a dat întâietate anume Bisericii din Alexandria în această privință, pentru că în Alexandria era dezvoltată știința, în special astronomia. Alexandria era unul din principalele centre filosofice, religioase, culturale și științifice din lume. Din epistola sfântului Leon cel Mare, papa Romei (440-461) din 15 iulie 453 către împăratul Marcian aflăm, că episcopul de Alexandria a fost “împuternicit ca din timp să anunțe bisericile despre ziua Paștelui” . Dar această împuternicire reieșea din vechiul obicei – indiferent de hotărârile Sinodului în acest sens – ca episcopii de Alexandria să scrie în fiecare an pastorale pascale. Profesorul Academiei Teologice din Sanct-Peterburg Vasilii Vasilievici Bolotov (1845-1900) menționează că asemenea pastorale a scris și Dionisie cel Mare († 265), și, probabil, nu este el primul, dar de vocea Bisericii din Alexandria ascultau și celelalte Biserici. Logica înaltă a Pascaliei Alexandrine vorbea de la sine și episcopii de Alexandria se bucurau de autoritatea de tălmăcitori ai Pascaliei și de a anunța nu numai bisericile din Egipt, ci și pe celelalte despre data viitorului Paște, dar n-au afirmat niciodată, că au fost împuterniciți în mod deosebit de Sinodul de la Niceea .
Astfel a fost adoptată practica generală care se reducea la următoarele norme:
a) Paștile se va serba numai duminica.
b) Această duminică va fi cea mai imediat următoare lunii pline de după echinocțiul
de primăvară (pentru că așa calculau și iudeii. Ieșire, 12,27; Levitic., 23, 5-8).
c) Când 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocțiul de primăvară) cade duminica,
Paștile va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paștile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.
Pentru aceasta s-au alcătuit diferite Pascalii, adică tabele cu data Paștilor pe mai mulți ani , dar nu toate erau perfecte. Problema consta într-aceea, că mișcarea lunii trebuia introdusă în calendarul iulian solar, fără a distruge structura lui interioară. Aceasta putea fi înfăptuită folosind numai ciclul lui Meton, amintit mai sus, dar cu o mică, însă importantă îndreptare. Acest ciclu, pe lângă meritele lui, are și o inexactitate față de lună și mai ales față de soare. Întrucât durata veridică a 19 ani iuliani nu este de 6940 de zile ale ciclului lui Meton, ci de 6939,75 zile, atunci în 4 perioade metoniene (adică în 76 de ani iuliani) ciclul lunar de 19 ani va întrece soarele cu o zi. Pentru a lichida această greșeală, renumitul astronom grec Callipp (330 î. d. Hr.) a propus de a reduce 4 perioade ale lui Meton cu câte o zi, obținând în perioada de 76 de ani o lună sinodică incompletă (adică nu de 30 de zile, ci de 29). Corelația lunaro-solară, la care a ajuns Callipp în urma îndreptării ciclului lui Meton, poate fi formulată astfel:
76 de ani lunari ai lui Callipp = 940 de luni sinodice ale lui Callipp = 27 759 zile = 76 de ani iuliani solari.
În felul acesta ciclul lui Callipp nu numai că a apropiat durata lunii sinodice și a anului solar de duratele veridice astronomice (vezi tabelul 1), ci și a operat cu un așa interval de timp (27759 zile), care satisfăcea atât cerințele calculului lunar, cât și pe cele ale calculului solar.

Tabelul 1
Tabelul calendaro-astronomic al calculului lunaro-solar

Denumirea principalelor
cicluri lunaro-
solare
Mărimile principale, legate de ciclul ciclul lunaro-solar



Epoca
Durata lunii sinodice în ciclul lunaro-solar Durata anului solar în ciclul lunaro-solar Numărul anilor iuliani în ciclul lunaro-solar Numărul zilelor iuliene în ciclul lunaro-solar
Ciclul lui METON
29d12h46m
365d6h19m
19
6940
432
î. d. Hr.
Ciclul lui CALLIPP
29d12h44m25s
365d6h
76
27759
330
î. d. Hr.
Ciclul lui GHIPPARH
29d12h44m2,5s
365d5h55m16s
304
111035
125
î. d. Hr.


Și într-adevăr, peste fiecare 76 de ani iuliani fazele lunii în ciclul lui Callipp cădeau exact pe aceleași date ale calendarului iulian. Astfel sistema calendaro-astronomică a culturii egiptene și babilonene, studiată și completată de școala renumiților astronomi greci (de la Meton până la Ghipparh), a dat în mâinile pascaliștilor un instrument nu numai de o înaltă exactitate, dar și de o neîntrecută perfecțiune interioară (ciclul lui Callipp se mai numește încă și ciclul “metono-sosigenean”).
Dar anume aici pentru alcătuitorii pascaliei creștine au apărut noi dificultăți. Nu era deajuns de a introduce mișcarea lunii în calendarul iulian și de a determina vârsta lunii pentru orice zi a anului, pe care grecii au numit-o “επακτα” (”epacta”) – adică timpul ce a trecut de la ultima lună plină până la un moment dat. Era necesar de a concorda ritmul lunar cu săptămâna de șapte zile pentru a rezolva întrebarea referitoare la datele sărbătoririi Paștelui Noului Testament, legat la rândul lui cu datele Paștelui Vechiului Testament.
În secolul IV (între anii 284 și 322 ) pe baza tabelelor și a calendarului iulian a fost întocmită Pascalia Alexandrină, care a fost adoptată de Biserica Universală ca Pascalie ce corespunde cu toate normele biblice și bisericești referitoare la sărbătorirea Sf. Paști. Alexandrinii (sfântul Dionisie, Anatolie, episcopul de Laodiceea, sfântul Petru) au demonstrat, că Paștile trebuie săvârșit primăvara, după echinocțiul de primăvară, că “așa săvârșeau Paștile vechii iudei, iar cei de azi s-au abătut de la acest obicei” . Sfântul Epifanie al Ciprului scria: “Paștile nu poate fi săvârșit, dacă n-a trecut echinocțiul, ceea ce nu respectă iudeii. Noi săvârșim Paștile după echinocțiu, chiar dacă ar săvârși și ei (!), pentru că de multe ori și ei îl săvârșesc împreună cu noi. Iar când ei săvârșesc Paștile înainte de echinocțiu, atunci îl săvârșesc singuri…” .
Paștile iudeilor la fel se sărbătorește întotdeauna după luna plină de după 14 nisan, dar data lui este orientat anume spre 15 nisan, și nicidecum spre o altă zi, deoarece Paștile lor nu este legat de duminică . Din aceste considerente urmează concluzia: că aproape în toate cazurile, când 15 nisan cade duminica, Paștile creștinilor coincide cu cel al iudeilor, și prin urmare, se încalcă una din principalele condiții dogmatice ale acestei sărbători creștine. Într-adevăr, la sfârșitul secolului III și în secolul IV însăși Biserica din Alexandria deseori (și anume în anii 289, 296, 316, 319, 323, 343, 347, 367, 370, 374, 394) a sărbătorit Paștile într-o zi cu iudeii, după cum vedem în tabelul alcătuit de profesorul V. Bolotov (vezi: tabelul 2):
Tabelul 2

Anii
d. Hr.
Paștile iudeilor
(15 nisan) Paștile
Bisericii din Alexandria

289
296
316
319
323
343
347
367
370
374
394

24 martie, duminică
5 aprilie, duminică
25 martie, duminică
22 martie, duminică
7 aprilie, duminică
27 martie, duminică
12 aprilie, duminică
1 aprilie, duminică
28 martie, duminică
13 aprilie, duminică
2 aprilie, duminică
24 martie
5 aprilie
25 martie
22 martie
7 aprilie
27 martie
12 aprilie
1 aprilie
28 martie
13 aprilie
2 aprilie


Ce ieșire din această situație complicată au găsit pascaliștii creștini? Sau cu alte cuvinte, care mecanism calendaro-astronomic a fost introdus, pentru ca Paștile Noului Testament să fie întotdeauna după Paștile Vechiului Testament? Acest mecanism a fost renumitul ciclu metono-sosigenean. După cum am emționat mai sus, acest ciclu era unirea ciclului lunar al lui Meton cu calendarul iulian, unire înfăptuită cu ajutorul așa-numitei “îndreptări a lui Callipp”. Preotul-profesor Dimitrie Lebedev afirmă că “dacă asemenea coincidențe mai apoi au încetat, atunci numai din cauza că Pascalia noastră a rămas în urmă de lună, iar calendarul evreiesc se acordă cu ea foarte exact…” . Coincidențele Paștelui evreiesc cu cel creștin se explică nu prin inexactitatea ciclului lui Ghipparh, sau a calculelor pascaliștilor creștini, ci pur și simplu evreii mută Paștile lor cu o zi înainte, dacă 15 nisan cade în zilele de luni, miercuri sau vineri. Anume din cauza acestor schimbări și au avut loc acele coincidențe ale Paștelui evreilor cu cel al creștinilor până în anul 783. Începând cu acest an asemenea coincidențe au devenit imposibile nu numai din punct de vedere astronomic, ci și pascalic. Din acest moment Paștile evreilor și Paștile creștinilor se despart definitiv, și această diferență a datelor Vechiului Testament (astronomice) de cele ale Noului Testament (simbolice) de 14 nisan crește neîntrerupt cu timpul și în prezent diferă de la 5 la 30-36 de zile. Profesorul Bolotov explică clar de ce cu timpul a dispărut posibilitatea coincidenței Paștelui creștinilor cu Paștile iudeilor. Aceasta s-a întâmplat “numai din acea cauză, că la baza ciclului nostru pascal έννεακαιδεκαετηρίς (de 19 ani) stă luna sinodică după calculul lui Callipp, iar la baza calendarului evreiesc – luna sinodică medie după calculul lui Ghipparh. Luna Pascaliei noastre este mai lungă decât cea iudaică cu 313/846 minute, și de aceea după fiecare 323 de ani hotarul nostru pascal cade cu 24 de ore și 38, 1/8 minute mai târziu de cel iudaic de pe 14 Nisan… Dar datorită acestei întârzieri, noi nu riscăm niciodată de a sărbători Paștile împreună cu iudeii” .
Principiile Pascaliei ortodoxe răsăritene au fost formulate de monahul Matei Vlastar (prima jumătate a secolului XIV) în lucrarea sa “Sintagma Alfabetică” în felul următor: “Referitor la Pascalia noastră trebuie să atragem atenție la patru hotărâri, două dintre care se conțin în canonul Apostolic, iar două își iau începutul din tradiția nescrisă. Prima – noi trebuie să sărbătorim Paștile după echinocțiul de primăvară (μετά ίσμερίαν έαρινήν). A doua – să nu-l sărbătorim în aceeași zi cu iudeii. A treia – de a-l sărbători nu numai după echinocțiu, ci după prima lună plină, ce urmează a fi după echinocțiu (μετά τήν πρώτην ίσμερίαν πανδέληνον). Și a patra – după luna plină și numaidecât în prima zi a săptămânii (duminică)” .
Despre sensul simbolic al echinocțiului ca fenomen astronomic, același Vlastar spune: “Astfel după aceasta (adică după renașterea omului prin patimile, moartea și învierea Domnului Iisus Hristos), lumina cucerniciei trebuie să crească, iar întunericul păcatului să scadă, atunci nu fără temei se săvârșește Paștile mântuitoare după echinocțiu, când lumina zilei se mărește iar întunericul nopții se micșorează” . Din cele expuse tragem concluzie, că pascaliștii creștini, urmând tradiției evanghelice în succesiunea evenimentelor legate de ultima săptămână a vieții lui Iisus Hristos pe pământ, s-au străduit conștient, ca Paștile Noului Testament să păstreze, pe de o parte, legătura sa istorică cu Paștile Vechiului Testament, iar pe de alta – să fie complet independent de el. Această împejurare era atât de importantă pentru ei, încât Paștile creștin a devenit sărbătoare cu dată variabilă, pentru că, în caz contrar, condițiile menționate n-ar fi fost posibil de a le respecta. În acest sens ciclul metono-sosigenean a fost pentru ei un instrument ideal.
Principiul fundamental de a sărbători Paștile după echinocțiul de primăvară trebuie privit ca norma neclintită a Pascaliei ortodoxe, întărită la început în Alexandria. Pascalia Alexandrină consideră Aviv (Nisan) luna, în care luna plină de după echinocțiul de primăvară apare după 21 martie. Data de 21 martie este recunoscută drept limita pascală nescimbătoare – “tecufat-nisan” – perioada nisană – momentul, de unde se începe anul nou pascal (luna Aviv ), dar nu ca moment al echinocțiului astronomic . În Palestina, Egipt grânele nu se coceau în mediu mai devreme de 21 martie, adică orzul nou nu se cocea înainte de echinocțiu și din această cauză Paștile putea fi săvârșit numai după echinocțiu, însă nu sunt dovezi și date pentru a afirma că Paștile trebuie săvârșit neapărat odată cu echinocțiul . Reieșind din aceste considerente, pascaliștii au determinat luna plină a lunii Aviv, considerând 21 martie – graniță pascală (lat. terminus pascalis) sau hotarul invariabil al echinocțiului de primăvară, sau luna plină pascală, adică ziua, după care în duminica apropiată se sărbătorește Paștile . Deci echinocțiul de primăvară, prin urmare, este întrebuințat pentru Pascalie ca termen-hotar, limită, pentru determinarea lunii Aviv (Nisan). E interesant faptul că pe alexandrini nu-i neliniștea acel caz, când Paștile cădea în ziua, când și iudeii își sărbătoreau Paștile lor. Aceasta se întâmpla atunci, când luna plină pascală alexandrină cădea sâmbăta și anume pe 14 nisan după calendarul evreiesc. Trebuie să menționăm, că reperul principal în vederea determinării zilei Sf. Paști este anume luna plină și nu Paștile iudeilor, pentru că moartea Domnului Iisus Hristos și evenimentele ce au urmat după ea până la momentul Învierii Lui s-au petrecut aproape de luna plină de primăvară. Împrejurarea că această lună plină era și ziua Paștelui iudeilor, are o importanță doar simbolică, pentru că Paștile iudaic a fost prototipul jertfei pe cruce a Mântuitorului Hristos, El fiind Paștile nostru adevărat.
Calendarul iulian este opera astronomilor alexandrini. Știind greșeala calendarului iulian și că momentul echinocțiului variază, astronomii alexandrini s-au folosit genial de această greșeală pentru a acorda anul solar cu anul lunar și au stabilit totuși data de 21 martie drept limită a Paștelui pentru întregul Indiction – Marele Indiction – Pascalia pentru 532 de ani, perioada în care Paștile cade în aceleași zile și luni, în care a fost sărbătorit de la început și pe întreaga durată a Indictului.
Dependența Paștelui de mișcarea de rotație a lunii pune exactitatea Pascaliei într-o oarecare dependență de datele astronomiei, dar practica Bisericii, în scopul simplificării determinării zilei Paștelui, a recurs la vechiul ciclu lunar care este egal cu 19 ani (έννεακαιδεκαετηρίς). În decursul acestui ciclu se observă o coincidență totală între datele lunilor anului lunar cu cele ale anului iulian. Ciclul de 19 ani prevede de asemenea, că luna plină nu cade niciodată în următoarele 10 zile:
23, 26, 28 și 31 martie și 3, 6, 8, 11, 14 și 16 aprilie
dar astronomic aceasta e imposibil… “Aceste inexactități sunt prea evidente, – ne spune profesorul V. Bolotov, – pentru a nu înțelege că ele au fost intenționat admise – pentru simplificarea Pascaliei. Dar dacă ciclul de 19 ani – este un aparat de o exactitate nu prea înaltă, atunci simplitatea lui este incomparabilă! Astfel în acest ciclu totul e simplu și logic” . Legătura indestructibilă dintre calendarul lunar și cel iulian este evidențiată îndeosebi de următorul fenomen specific: știind că un ciclu lunar este egal cu 19 ani, iar un ciclu solar este egal cu 28 de ani, să analizăm aceste cifre, multiplicând mai întâi: 19 = 19 x 1 și 28 = 4 x 7. Ce se întâmplă când le multiplicăm între ele? 19 x 4 = 76, adică perioada de 76 de ani, după a cărei trecere începutul anului lunar coincide exact cu începutul anului iulian. Așadar, multiplicând 76 cu 7 obținem 532 (sau 19 x 28 = 532), adică acea perioadă, după a cărei trecere, Paștile iarăși cade în aceleași zile și luni, în care a fost sărbătorit, după cum au stabilit pascaliștii alexandrini în Marele Indiction . Din 1941 s-a început un nou Indiction, al 15-lea. Prin urmare Paștile din 1941 a căzut pe aceeași dată ca și cel din 1409 – 25 martie / 7 aprilie (cu 532 de ani în urmă), iar cel din 2004 cade pe aceeași dată ca și cel din 1472 – 29 martie / 11 aprilie. Deci Pascalia Alexandrină este o pascalie periodică.
După cum vedem Pascalia Alexandrină nu este calculată exact din punct de vedere astronomic. Ciclul de 19 ani în construcția sa mărturisește că el tinde nu spre exactitatea astronomică, ci spre simplitate. Conform afirmației profesorului V. Bolotov, pascaliștii n-au putut primi din partea astronomiei indicații cu adevărat prețioase, și nu există nici un temei de a fi neliniștiți, că în prezent adevăratul moment astronomic al echinocțiului rămâne cu mult în urmă de data-limită a Paștelui după ciclul alexandrin. Învinuirile că Pascalia Ortodoxă rămâne în urmă (din acest punct de vedere – I.M.) de știință sunt rodul neînțelegerii, pentru că date cu adevărat prețioase referitoare la timpul biblic al sărbătoririi Paștelui poate da numai meteorologia, dar numai atunci, când ea va ajunge la acea treaptă de dezvoltare, când meteorologii vor calcula corect astfel de fenomene ca:
a) Sub latitudinea φ = + 56º orzul s-a copt pe acea dată, prin urmare sub latitudinea φ = + 32º, el s-a copt pe cutare dată…
b) În anul, de exemplu, 1899 orzul de lângă Ierusalim s-a copt pe cutare dată, în anul 1999, înacelași loc el s-a copt pe cutare dată și, prin urmare, Paștile, conform Bibliei, trebuie sărbătorit pe cutare dată .
Iar în prezent știința, la nivelul ei de dezvoltare, poate privi Pascalia Alexandrină ca operă perfectă, superioară pascaliei gregoriene…
Unii învățați afirmă, că din cauza rămânerii în urmă a calendarului iulian, peste un timp oarecare, de exemplu Nașterea Domnului (25 decembrie / 7 ianuarie) va fi sărbătorită primăvara, sau echinocțiul de primăvară va cădea după stilul vechi foarte devreme – chiar în decembrie . Teologul rus N.N. Glubocovskii (1863-1937) , menționează, că “aceasta nu are o importanță esențială, pentru că și în prezent acest fenomen astronomic are loc în perioade diferite în emisferele și meridianele globului pământesc. Astfel, dacă Paștele nu poate fi sărbătorit primăvara în același timp în ambele emisfere ale pământului, atunci afirmația că Paștile ar fi o sărbătoare în exclusivitate de primăvară, n-are sens…” . În prezent în emisfera de sud Nașterea Domnului se sărbătorește vara, deoarece acolo lunile decembrie, ianuarie și februarie sunt luni de vară. Pe globul pământesc întotdeauna undeva este primăvară, dar Paștile iudeilor trebuie sărbătorit atunci, când este primăvară în Țara Sfântă. Pe pământ pentru orice echinocțiu se vor găsi locuri, unde el va cădea în sezonul de primăvară, dar Paștile creștinilor se va calcula numai după acel echinocțiu de primăvară, care va fi de primăvară pentru Țara Sfântă.
Deci data Paștelui creștin depinde de două fenomene astronomice (naturale). Unul cu dată “fixă”, legat de mișcarea soarelui (echinocțiul de primăvară, care cade întotdeauna după 21 martie / 3 aprilie), iar altul cu dată schimbătoare, legat de mișcarea de rotație a lunii (luna plină de după echinocțiul de primăvară). Aceasta face ca data Paștelui să varieze în fiecare an. Astfel când luna coincide cu echinocțiul (21 martie / 3 aprilie) și e o zi de sâmbătă Paștile se serbează a doua zi duminică (22 martie / 4 aprilie) – aceasta e data cea mai timpurie a Paștilor. Dacă luna plină a fost înainte de echinocțiu (20 martie / 2 aprilie), atunci se va aștepta acea de după echinocțiu, care va apărea peste 29 de zile, adică la 19aprilie / 2 mai. Și dacă aceasta cade într-o zi de luni, Paștile va fi serbat în duminica următoare, la 25 aprilie / 8 mai – aceasta e data cea mai târzie a Paștilor. Deci data Paștilor poate varia într-un interval de 35 de zile (duminici), între 22 martie / 4 aprilie – 25 aprilie / 8 mai.
În prezent nu există uniformitate în privința sărbătorii Sf. Paști între Apusul și Răsăritul creștin din cauza “reformei calendaristice gregoriene”. Îndreptarea calendarului făcută de papa Grigorie XIII la 1582 prin care s-a introdus și o nouă Pascalie, admisă în Apus și neacceptată în Răsărit, a produs și un nou decalaj între Răsărit și Apus, în ceea ce privește serbarea Paștilor. Biserica Romano-Catolică încălcând și suprimând normele canonice a serbat Paștile în 1805, 1825, 1853, 1854… 1903, 1923, 1927, 1954, 1981 și în mulți alți ani odată cu Paștile iudeilor . La catolici, în virtutea noii Pascalii, nu numai că sunt ani când Paștile cade odată cu iudeii (de exemplu, în 1805, 1825, 1903, 1923, 1927, 1981), dar și când se săvârșește înaintea Paștelui iudaic, cum a fost în 1839, 1840, 1842, 1843, 1845, 1849, 1850, 1856, 1891, 1894, 1921, 1970, 1978 și în mulți alți ani . De exemplu, în 1921 Paștile iudaic a fost pe 10 aprilie, Paștile ortodox – pe 18 aprilie, iar Paștile catolic a fost serbat pe 14 martie, adică cu o lună înainte de Paștile iudaic . Noi știm deja, că din cauze de ordin astronomic în epoca de până la sfârșitul secolului VIII d. Hr. au fost cazuri, când Paștile iudeilor a coincis cu Paștile creștinilor. Dar niciodată nu s-a întâmplat, ca Paștile creștinilor să fie sărbătorit înaintea Paștelui iudeilor. Chiar și quatrodecimanii, condamnați de Biserica Primară pentru sărbătorirea Paștelui întotdeauna cu evreii (adică întotdeauna pe 14 nisan), nu și-au închipuit așa ceva. De ce totuși Biserica Romano-Catolică a recurs la aceasta?
Biserica Ortodoxă a Răsăritului a respectat hotărârea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, deși nu există canon scris, iar textul hotărârii Sinodului în ceea ce privește Sf. Paști nu s-a păstrat până la noi. Încercările abaților Cesare Tondini de Quarenghi și Mémain de a reabilita “slava” așa-numitului “Document” grecesc, editat de cardinalul Pitra – au rămas neargumentate și neautentice . Textul autentic al hotărârii Sinodului de la Niceea deja în secolul V nu era în arhiva Bisercii Constantinopolitane și episcopul Constantinopolului Attic, menționând în 419 despre “obseruatione paschae antiquum canonem” (“vechiul canon despre sărbătorirea Paștelui”), face referire directă la istoria bisericească, ca sursă a mărturiilor sale despre acest canon: “Haec de ecclesiastica historia necessario credimus inserenda” (“Noi credem că aceasta este necesar de a lua din istoria bisericească”) .
Apare întrebarea: a fost expusă în scris hotărârea Sinodului I Ecumenic referitoare la sărbătorirea Sf Paști sau nu? Mărturii exacte despre conținutul hotărârii sobornicești s-au păstrat numai în:
1. Epistola Sinodului de la Niceea către Biserica Alexandriei “Επειδή της του θεου χάριτος” .
2. Epistola împăratului Constantin cel Mare către toți episcopii care n-au fost prezenți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea “Ταις εκκλησίαις “Πειραν λαβών””. Sf. Împărat Constantin cel Mare în 325 scria din Niceea episcopilor: “Aici de asemenea s-a luat hotărâre despre ziua Sfintelor Paști și după părerea comună a fost primit ca mai bine să se sărbătorească aceasta de către toți și pretutindeni în aceeași zi… căci ce poate fi mai frumos și mai cuviincios pentru noi, decât toți după o unică rânduială și în mod cunoscut, să sărbătorim negreșit această solemnă zi, în care am primit noi nădejdea învierii… La acestea trebuie să adăugăm că în lucrul atât de important și în săvârșirea slujbei atât de solemne este foarte necuviincois să fie neînțelegere. Mântuitorul ne-a lăsat o zi a izbăvirii noastre… Fie ca înțelepciunea sfințeniei voastre să cugete cât e de nelăudabil și necuviincios, ca în unele și aceleași zile unii să postească, iar alții să facă ospățuri, și după trecerea zilelor Paștelui, aceia să sărbătorească și să se bucure de odihnă, iar aceștia să păstreze anumite posturi… De aceea cu înțelegere comună s-a hotărât – sfânta sărbătoare a Paștilor să se săvârșească de către toți în una și aceeași zi… Pentru mărturisirea comună de credință, mântuitoarea sărbătorire a Paștelui trebuia săvârșită de către toți în același timp. De aceea a fost luată hotărâre comună și întărită cu semnătura fiecăruia dintre cei prezenți…” . (evidențierile aparțin autorului – I.M.).
3. În câteva rânduri din opera sfântului Atanasie cel Mare – Epistola ad Afros, n. 2.: “De a-l convoca [Sinodul] au îndemnat erezia ariană și sărbătorirea Paștelui; pentru că [cei] din Siria, Cilicia, Mesopotamia erau în nepotrivire cu noi și săvârșeau Paștile în același timp, în care (καί τω καιρω, έν ώ) [L. Duchesne accentuiază, că Atanasie cel Mare nu spune: în aceeași zi, în care (καί τη ήμέρα, έν ή) ] săvârșesc și iudeii. Dar mulțămire Domnului! Cum în credință, așa și în sfânta sărbătoare s-a întărit [s-a făcut] înțelegere (συμφωνία). Și aceasta a fost cauza [convocării] Sinodului în Niceea” .
4. La Sinodul de la Niceea a fost un acord al sfinților părinți, a fost o decizie neformulată canonic, însă întipărită în Tradiția Bisericii, în memoria creștină autentică. Hotărârea aceasta nu s-a dat în formă de canon, ci sub forma unei scrisori care a fost adresată tuturor Bisericilor. Normele sinodului de la Niceea referitoare la data serbării Sf. Paști s-au formulat canonic mai târziu prin Canonul 7 Apostolic: “Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, va sărbători Sfânta Zi a Paștilor cu Iudeii (μετά των ιουδαίων) înaintea echinocțiului de Primăvară (πρό τής εαρινήs ησμερίας), să se caterisească.” , și prin Canonul 1 al Sinodului din Antiohia (341), care se referă la “hotărârea sfântului și marelui Sinod de la Niceea, care s-a întrunit în prezența prea evlaviosului și de Dumnezeu preaiubitorului împărat Constantin”. Întrucât nu toți s-au conformat hotărârii Sinodului I Ecumenic, părinții Sinodului de la Antiohia prin canonul 1 au hotărât: “Toți cei ce îndrăznesc să desființeze hotărârea marelui și Sfântului Sinod întrunit în Niceea în prezența evlaviosului și de Dumnezeu prea iubitorului împărat Constantin, în privința sfintei sărbători a mântuitoarelor Paști, să fie excomunicați și lepădați din Biserică, dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă împotriva celor bine hotărâte, și acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre proestoșii Bisericii, episcop ori presbiter ori diacon, va îndrăzni după hotărârea aceasta, să se osebească spre zăpăcirea popoarelor și spre tulburarea bisericilor și să serbeze Paștile cu evreii; Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte ca unul ce și-a îngrămădit păcate nu numai sieși, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune și de zăpăcire și nu numai pe aceștia îi caterisește din slujbă, ci și pe cei ce vor îndrăzni să se împărtășească cu aceștia după caterisire. Iar cei caterisiți să se lipsească și de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtași sf. Canon și preoția lui Dumnezeu”. . Acest canon al Sinodului din Antiohia este pentru noi cu atât mai important, cu cât el nu numai că interzice serbarea Paștelui odată cu iudeii, dar arată că o astfel de interdicție a fost pronunțată și de hotărârea Sinodului I Ecumenic.
Pascalia este sistemul, după care Biserica Ortodoxă determină data serbării Sf. Paști. Acest sistem este o parte componentă foarte importantă a calendarului bisericesc, a Tradiției Bisericii. Pascalia acceptată de Biserică reprezintă o capodoperă a armoniei liturgice, ea fiind temelia calendarului nostru bisericesc, care folosește soarele și luna într-o unitate echilibrată pentru anotimpuri, zile și ani. Dificultățile ce stau în calea acestui lucru sunt foarte simple, dar de neînlăturat. Ele au trecut însă neobservate și continuă a fi neobservate de cea mai mare parte a celor care se ocupă de problema calendarului, ca și de cea a datei Sf. Paști. E. Predtecenskii, unul dintre savanții cercetători ai problemei calendarului, membru al Asociației Astronomice Ruse la sfârșitul secolului XIX spunea, că “doar din epoca Renașterii, printre alte probleme științifice, în Apus, au început să se ocupe și de calculele datei Sf. Paști. Din păcate, abia înțelegând structura canonului alexandrin, și înțelegând-o, poate pe departe, cum trebuie, savanții apuseni au vrut să devină reformatori și încrezându-se în ei, s-au apucat să corecteze o lucrare foarte frumos realizată” . Arhiepiscopul Serafim (Sobolev) în Referatul citit la Consfătuirea panortodoxă de la Moscova din 1948 menționa că “apariția reformei calendaristice a papei Grigorie al XIII-lea a fost determinată nu doar de lipsa unei înțelegeri și asimilări de către savanții apuseni a canonului alexandrin, cu metoda lui de calculare a datei Paștilor și căderea științei în Răsărit, ci, mai ales, de necredința lor în Sfânta Biserică, mai exact, a necredinței lor în faptul că în Ea, în Biserică, este viu și lucrează Duhul Sfânt ca izvor al oricărui adevăr. Dacă Biserica Romano-Catolică ar fi avut această credință, ea, în persoana papei și savanților lui, n-ar fi supus schimbării regulile canonice aflate la baza Pascaliei noastre după stilul vechi, prin care Duhul Sfânt a exprimat un adevăr nesupus schimbării…” . La aceste cuvinte ași adăuga și acel fapt de tristă amintire, că Biserica Romano-Catolică a înțeles greșit care organe în Biserică sunt competente de a exprima vocea și mintea Ei sobornicească și de a înfăptui reforme bisericești…
Pentru noi, ortodocșii, acordul Părinților de la Sinodul I Ecumenic rămâne pentru totdeauna normă de neschimbat, pentru că glasul, puterea Bisericii și însăși Biserica luptătoare o formează sinodalitatea bisericească. Sfinții părinți (nu unul singur, ci toți împreună, colegial) luau orice decizie numai cu mintea îndreptată spre Dumnezeu, cu Dumnezeu nevăzut în mijlocul lor. Niciodată nu vom putea admite afirmațiile unor teologi, precum că “hotărârea în cauză a Sinodului I Ecumenic trebuie privită în lumina cinoștințelor de geografie și de astronomie pe care le-au putut avea oamenii la data respectivă și ea nu trebuie transformată nicidecum într-o hotărâre cu caracter dogmatic sau luată sub inspirația Duhului Sfânt, ori socotită ca o expresie a infailibilității Bisericii. Ea este și rămâne o hotărâre greșită, prin nedeplinătatea ei și ca atare trebuie corectată sau îndreptată, pentru că nu pot fi corectate sau îndreptate legile naturii după ea, iar neputând fi corectate acestea, se înțelege că trebuie corectată însăși hotărârea respectivă” . Dar Răsăritul Ortodox atât timp cât va rămâne drept- măritor și nu numai drept- credincios va păstra cu sfințenie hotărârile Sinoadelor Ecumenice și va sărbători Învierea Domnului “așa cum ne-au lăsat părinții”, pentru că ei, fiind insuflați de Duhul lui Dumnezeu, “vorbeau ce le spunea Duhul lor”. Din hotărârile canonice ale Bisericii Ortodoxe citate reiese clar că trebuie cu sfințenie să le păstrăm neschimbate. De aceea canonul 21 al Sinodului din Gangra (340) spune: “…Și scurt zis, dorim să se facă în Biserică toate cele predanisite de dumnezeieștile Scripturi și de Predania Apostolică” . Prin sfintele canoane vorbește Însuși Dumnezeu Sfântul Duh, și acest moment e cel mai important, pe care suntem obligați să nu-l uităm, sau să-l negăm, nesocotind cuvintele sfinților părinți, căci hotărârile canonice, ca și cele dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice au fost date în concordanță cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi: “Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă…” (Fapte, 15, 28).


Situația actuală a Creștinismului din punctul de vedere al calendarului bisericesc

Până acum au admis și întrebuințează calendarul “iulian-îndreptat” următoarele Biserici Ortodoxe:
1. Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.
2. Biserica din Grecia și Albania.
3. Arhiepiscopia Ciprului.
4. Biserica Ortodoxă din Polonia.
5. Patriarhia Antiohiei.
6. Biserica Ortodoxă Română (1 octombrie 1924).
7. Patriarhia Alexandriei (1928).
8. Mitropolia ortodoxă din Cehoslovacia (autocefală de la 8 decembrie 1951).
9. Biserica Ortodoxă din Finlanda (adoptase stilul nou încă din 1917).
10. Biserica din Bulgaria (20 decembrie 1968) .

Cu stilul vechi (calendarul iulian) au rămas:
1. Patriarhia Ierusalimului.
2. Biserica Ortodoxă Rusă.
3. Biserica Ortodoxă din Serbia.
4. Biserica Ortodoxă din Georgia.
5. Mănăstirile de la Athos.
Cu regret, credincioșii acestor Biserici au fost numiți stiliști sau calendariști .
Din punctul de vedere al calendarului pe care îl întrebuințează, lumea creștină se află astăzi împărțită în 3 mari grupe:
1. Bisericile Ortodoxe care întrebuințează stilul vechi sau calendarul iulian: Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei, Patriarhia Serbiei, Patriarhia Georgiei și mănăstirile de pe Muntele Athos;
2. Bisericile apusene (catolice și protestante), cât și Biserica Ortodoxă din Finlanda, care întrebuințează stilul nou sau calendarul gregorian aplicat integral (atât pentru sărbătorle cu date fixe, cât și pentru cele cu date variabile);
3. Bisericile Ortodoxe care au adoptat calendarul gregorian după recomandările Conferinței interortodoxe de la Constantinopol din 1923 și care folosesc un calendar mixt, adică stilul nou pentru sărbătorile cu date fixe și Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu date variabile.
Amintim că la început, în 1924, Biserica Ortodoxă Română intoducând stilul nou, a acceptat și hotărârea constantinopolitană referitoare la serbarea Sf. Paști, adică determinarea lunii pline de după echinocțiul de primăvară conform datelor astronomice pentru meridianul ierusalimlean: “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în privința serbării Sf. Paști a hotărât:
“1) Cu privire la serbarea Paștelui să se mențină dispozițiile canonice ale Sinodului I Ecumenic de la Niceea, în temeiul cărora Paștile se vor serba în fiecare an în prima duminică după luna plină, care urmează echinocțiului de primăvară. Considerând însă că după calendarele creștine în uz calcularea datei lunei pline nu este exactă (ci întârzie cu cinci zile), pe viitor va fi hotărâtor momentul, în care luna plină, ce urmează după echinocțiul de primăvară, se arată deasupra Sfântului Mormânt al Domnului din Ierusalim. Iar dacă s-ar întâmpla ca data serbării Paștilor astfel stabilită să coincidă cu Pasca ebraică, în acel caz serbarea Paștilor noastre se amână pe duminica următoare.
2) Sărbătorile fixe și zilele fixe din cuprinsul săptămânii, apoi numărul lunilor și al zilelor din săptămână rămân la locul lor întocmai ca mai înainte.
3) Așezarea glasurilor, a svetilnelor cu evanghelia utrenei, a Apostolului și a sfintelor Evanghelii de la liturghie, rămân ca mai înainte în legătură cu serbarea Paștilor.
4) Data începutului acestui calendar îndreptat s-a fixat pentru luna octombrie pentru anul 1924, devenind 1 octombrie ziua de 14 octombrie.” .
Mai apoi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a dispus ca data Sf. Paști să se calculeze și în calendarul îndreptat ca și în trecut, adică tot după vechea noastră Pascalie Alexandrină. De ce totuși Biserica Română și celelalte Biserici care au acceptat hotărârile Conferinței de la Constantinopol, au refuzat să respecte hotărârea referitoare la serbarea Sf. Paști? La Conferința panortodoxă de la Moscova din 1948 reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române preotul prof. dr. Petru Vintilescu a primit această întrebare, dar sfinția sa a dat următorul “răspuns”: ”Eu consider fără rost de a răspunde la această întrebare, pentru că chiar și hotărârea care se va lua la Moscova, va fi temporară pentru a păstra unitatea Bisericii…” .
După câte se vede a fost greu de a recunoaște adevărul că Pascalia Alexandrină consfințită de veacuri în Biserica Răsăritului, corespunde cu hotărârile Sinodului I Ecumenic de la Niceea, cu canonul 7 Apostolic, cu canonul 1 al Sinodului din Antiohia, iar calendarul gregorian încalcă aceste hotărâri, iar cel iulian îndreptat practic n-a dat nimic prețios. Unii teologi afirmă că Bisericile Ortodoxe care au adoptat calendarul gregorian, folosesc Pascalia pe stil vechi “ca o concesie făcută Bisericilor ortodoxe rămase la stilul vechi” . Nu-i adevărat! De teama sancțiunilor canoanelor Bisericii și fiind conștiente de responsabilitatea canonică, nici o Biserică locală din cele ce acceptă noul calendar pentru sărbătorirea ciclului de sărbători de peste an n-a îndrăznit să introducă Pascalia gregoriană, cu excepția Bisericii din Finlanda. În consecință, Bisericile de stil nou folosesc, practic simultan două calendare.
Pentru menținerea de bune raporturi între Bisericile Ortodoxe la Conferința de la Moscova din 1948, dezbătându-se problema calendarului cu valoare pentru întreaga Ortodoxie, s-a stabilit că “valoarea calendarului pentru Biserica Ortodoxă este determinată în primul rând de atitudinea lui față de timpul sărbătoririi Sf. Paști, deoarece această sărbătorire trebuie săvârșită, conform cerințelor biblice și hotărârilor Sobornicești (Sinodale), pretutindeni în același timp, în zi de duminică, dar nu în același timp cu Paștile iudeilor. Acestei prevederi bisericești pe deplin corespunde Pascalia Alexandrină… Și pentru a înlătura deosebirile în ceea ce privește sărbătorirea Sfintelor Paști din cauza diferitor sisteme calendaristice, existente în Bisericile Autocefale…”, Conferința a hotărât ca sărbătorirea Sf. Paști să se fixeze după stilul vechi (calendarul iulian) în conformitate cu Pascalia Alexandrină, iar sărbătorile fixe după calendarul în uz al Bisericii autocefale respective, ca și obligația pentru clerici și simpli credincioși de a urma stilul acelei Biserici locale, în granițele căreia ei locuiesc, primindu-l ca unul din obiceiurile acelei Biserici .
Arhiepiscopul Serafim (Sobolev †1950) menționează, că și întrebuințarea unui calendar mixt (adică când Paștile și sărbătorile cu dată variabilă se serbează după vechea Pascalie ortodoxă, pe stil vechi, iar toate sărbătorile cu dată fixă se serbează pe stil nou) nu poate fi primită de ortodocși, deoarece aduce după sine încălcarea unor hotărâri bisericești despre care ne vorbește Tipicul bisericesc și care trebuie respectate cu sfințenie și fără abateri . Aici se are în vedere că Biserica a stabilit prin Tipic anumite limite de timp în cadrul cărora trebuie serbate sărbătorile cu dată fixă care cad în timpul sfintei Patruzecimi. Așa de exemplu, sărbătoarea Primei (secolul IV) și celei de a doua (452) aflări a capului Sfântului Ioan Botezătorul poate cădea din miercurea săptămânii lăsatului sec de carne (limită timpurie) și până în ziua de marți a săptămânii a 4-a a Postului Mare (limita cea mai târzie) . Dar aceste limite sunt distruse de stilul nou, deoarece toate sărbătorile cu dată fixă se serbează cu 13 zile mai devreme. Același lucru se poate spune și despre sărbătoarea Bunei-Vestiri (25 martie / 7 aprilie). Conform cerințelor Tipicului Buna-Vestire se serbează în perioada de timp care începe din joia săptămânii a 3-a a Postului Mare și ajunge până în miercurea Săptămânii Luminate . Dar prin introducerea stilului nou, timpul sărbătoririi Bunei-Vestiri începe din vinerea primei săptămâni și se continuă numai până în joia săptămânii a 6-a a Postului Mare. Biserica a prevăzut coincidența unora din marile sărbători neschimbătoare cu sărbătorile schimbătoare, la fel și cu alte zile ale Postului Mare. Pentru toate aceste cazuri de coincidență Ea a stabilit o rânduială fixă a slujbelor bisericești. Dar distrugând aceste limite, stilul nou distruge de asemenea și această hotărâre a Bisericii Ortodoxe. De aceea în stilul nou niciodată nu poate coincide aceeași sărbătoare a Bunei-Vestiri cu zilele Săptămânii Patimilor și la fel nu poate fi Kirio-Paște, adică coincidența Bunei-Vestiri cu sărbătoarea Paștelui .
Deosebit de revoltătoare este încălcarea Tipicului de către stilul nou în ceea ce privește sărbătorirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Sfânta Biserică îi cinstește atât de mult pe acești mari Apostoli, încât a stabilit înaintea pomenirii lor (29 iunie / 12 iulie) un post care, potrivit Tipicului, are o durată instabilă, de la 8 până la 42 de zile. La introducerea stilului nou, acest post întotdeauna se micșorează. Iar când Paștile se serbează în perioada de la 20 până la 25 aprilie (stil vechi) / 3 – 8 mai (stil nou) inclusiv, postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel se suprimă de tot, pentru el nu mai rămâne timp, pentru că acest post se începe numai după duminica Tuturor Sfinților . Prin aceasta se dovedește clar imposibilitatea îmbinării calendarului “iulian îndreptat” cu Pascalia Alexandrină nedeformată.
“Unii pot spune, – menționa în 1948 arhiepiscopul Serafim, – că încălcarea Tipicului nu este un păcat greu deoarece aici nu are loc abaterea de la dogme Dar și cuvintele lui Hristos: “Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș “ (Matei 18, 17), nu ne vorbesc despre încălcarea unor adevăruri dogmatice ale credinței noastre… Din punct de vedere al credinței ortodoxe atitudinea neglijentă față de Tipic este nepermisă pentru fiii Sfintei Biserici, după cum nu este îngăduită nici îndepărtarea noastră de la dogmele normele canonice… După cum disprețuirea hotărârilor dogmatice și canonice duce la îndepărtarea de la Ortodoxie, la aceeași îndepărtare duce și disprețuirea Tipicului. Căci Tipicul este pentru noi lege sfântă după care ne conducem în rânduiala slujbelor noastre bisericești ortodoxe, a sărbătorilor și posturilor. Tipicul este o carte sfântă legată de numele minunatului vas al harului, sfântul Sava cel Sfințit și primită ca fiind una din cărțile fundamentale ale Bisericii Ortodoxe. Tipicul nu este altceva decât vocea Mamei noastre – Biserica…” .
Iar această voce trebuie s-o ascultăm, dacă vrem să rămânem fii credincioși și fideli ai Bisericii Ortodoxe și tuturor normelor ei. În Biserica Ortodoxă sfinții Apostoli au așezat ca într-un tezaur bogat numai tot ce aparține Adevărului, iar abaterile de la Tipic menționate, vin de la catolicii, care au căzut în diferite erezii și rătăciri. Ca născut din catolicism și din anumite ambiții papiste, stilul nou nu poate aduce nimic Bisericii Ortodoxe, în afară de dezbinare și tulburare. “Stilul nou rămâne până astăzi același început de dezbinare și propagandă catolică, foarte dăunătoare pentru viața Bisericii Ortodoxe. De aceea primirea stilului nou împotriva voinței Sfintei Biserici, chiar și în forma lui parțială (calendarul “iulian-îndreptat” – I.M.), poate duce numai la aceea, că noi înșine vom contribui la apariția unor tulburări și curente în viața noastră bisericească, și prin urmare cu mâinile proprii vom distruge autoritatea Sfintei Biserici Ortodoxe” .
Sfânta Biserică nu interzice perfecționarea calendarelor, a calculelor pascale și concordanța lor exactă cu datele astronomiei și meteorologiei, și, desigur, cu cele ale Bibliei și hotărârilor bisericești. Din punct de vedere calendaro-astronomic e imposibil de a uni mișcarea lunii cu mișcarea soarelui, e imposibil de a concorda durata lunii sinodice cu durata anului solar. În acest sens orice calendar lunaro-solar, și în genere, orice calendar, nu va fi absolut exact. De aceea referitor la problema calendarului putem vorbi numai despre “o exactitate astronomică” abstractă, despre însemnătatea ritmică a calendarului – pentru că orice încălcare a ritmului calendaristic – este o încălcare nu numai a cronologiei istorice sau calendaro-astronomice, este o încălcare a ritmului vieții în genere. Întocmirea unui nou calendar (în schimbul celui iulian și gregorian, inexacte din punct de vedere astronomic), care să fie întrebuințat în întreaga lume și care să corespundă tuturor cerințelor științifice și practice, este un lucru foarte complicat, ce ține de viitor. Această se complică și prin aceea, că la întocmirea anului și lunii calendaristice apare o abatere inevitabilă de la datele astronomice exacte, pentru că nici anul civil, nici luna lunară (sau sinodică), nu conțin un număr complet de zile. De aceea și sistemul civil contemporan de cronologie, după un timp oarecare nu se va potrivi cu cel astronomic, așa după cum, de exemplu, anul gregorian diferă de cel astronomic aproximativ cu 1,5 minute. Iată de ce, potrivit afirmației preotului profesor Dimitrie Lebedev, “noul” stil gregorian s-a învechit: perioada lui de 400 de ani nu este corectă, ar fi mai bună perioada de 500 de ani, dar mai exactă este cea de 128 de ani” .
Un mare neajuns tehnic al stilului nou este și complexitatea lui, care impune mai întâi calcule potrivit calendarului iulian, iar apoi trecerea lor la calendarul gregorian. Excluderea celor 10 zile în anul 1582, care conține 355 de zile, complică toate calculele matematice. Profesorul V.V. Bolotov numește reforma calendarului “nebuna gândire gregoriană”, iar anul gregorian “chin adevărat pentru cronografi” . Ași vrea să menționez, că potrivit datelor științifice, stilul nou are mai multe defecte și, în orice caz, este mai departe de adevăr decât stilul vechi. Iar în viața liturgică a Bisericii calendarul gregorian sau așa-numitul neo-iulian (calendarul iulian îndreptat) indiscutabil cedează calendarului tradițional iulian. De introducerea stilului nou este legată excluderea a 13 zile din anul liturgic (dacă vorbim de secolele XX și XXI ), iar în unii ani dispare complet Postul Sf. Apostoli. Savanții care au întocmit Pascalia au fost conștienți de faptul că, calendarul lunar (evreiesc), nu este exact, dar ei știau de asemenea că greșeala calendarului iulian atât de bine corectează greșeala calendarului lunar, încât, conform demonstrației astronomului Predtecenskii, “greșeala Pascaliei noastre – tabelele crugului lunar – nu depășește 3 ore în 1900 de ani” . Prin aceasta se explică acel fapt uimitor că Pascalia noastră, întocmită în secolul IV în Alexandria, de atunci și până acum nefiind niciodată corectată, negreșit arată fazele lunii și data serbării Paștelui iudaic. De aceea orice încercare de a “corecta” sau de a înlocui Pascalia noastră trebuie privită ca o încercare de a scoate din tezaurul nostru bisericesc una din cele mai mari valori, cu care, pe bună dreptate ea se poate mândri chiar și în fața savanților contemporani. Astronomul american Simon Newcom (1835-1909), membru de onoare al Academiei de Științe din Sanct-Peterburg (1896), s-a pronunțat chiar pentru întoarcerea la calendarul iulian, mult mai simplu și mai comod pentru calculele astronomice, menționând totodată și importanța științifică a acestui calendar pentru istorie . Comisia științifică fondată la 18 februarie 1899 de Societatea Astronomică Rusă, pentru a discuta problema reformei calendarului a declarat că : “nu există nici un temei pentru a introduce în Rusia (dar mai ales în Biserică) calendarul gregorian, știindu-se că este incorect” .
Simplitatea, vitalitatea și comoditatea calendarului iulian se exprimă prin faptul, că zilele cu datele în care ele cad se repetă după 28 de ani, luna nouă și luna plină – după 19 ani, Pascalia se repetă după 532 de ani (28 x 19) – perioadă, în care eclipsele de soare și de lună, fazele lunii – totul revine la aceleași date, adică sărbătoarea Sf. Paști devine periodică. Calendarul iulian este orientat spre anul sideric, adică astral; calendarul gregorian – spre anul solar, astronomic, de aceea de a compara exactitatea lor unul față de altul practic e imposibil. Acest factor este trecut cu vederea de mulți critici ai calendarului iulian. Exactitatea calendarului iulian nu poate fi determinată după intervalul de timp al anului astronomic. Această lucru este clar pentru astronomi, dar rămâne de obicei neînsemnat de majoritatea dintre noi. Greșeala fundamentală a calendarului iulian este că anul iulian depășește pe cel astronomic cu 11,25 minute.
Trebuie să consemnăm la fel și importanța deosebită a calendarului iulian pentru cronologie. Datorită calendarului iulian este ușor de a stabili cronologic diverse evenimentele istorice, fenomenele astronomice din trecut, scrise în cronici sau manuscrise vechi. Marele enciclopedist și cronolog de la sfârșitul Evului Mediu Joseph Skaliger (1540-1609), bazându-se pe lucrările cronologilor bizantini, urmași ai savanților alexandrini, a stabilit că numai sistemul calendaro-cronologic iulian cu periodicitatea caracteristică lui, poate asigura calculul continuu al zilelor în cronologia mondială: “Tocmai de aceea calculul după zilele calendarului iulian stă la baza tuturor calculelor cronologice și astronomice, indiferent de faptul unde sunt orientate, în trecut sau spre viitor… În acest sens rămâne paradoxal faptul, că tocmai acea periodicitate a calendarului, de care nu se poate lipsi astronomia și cronologia zilelor noastre, a fost recunoscută de papa Grigorie al XIII-lea ca fiind necorespunzătoare pentru calendar” .
Interesantă este și opinia profesorului V.V. Bolotov despre stilul vechi și stilul nou. În ultimul an de viață (1900) el a fost numit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse în calitate de delegat din partea departamentului duhovnicesc în Comisia nou înființată în 1899 pe lângă Societatea Astronomică Rusă pentru problema concordanței stilului vechi al calendarului bisericesc cu stilul nou. Profesorul V. Bolotov a studiat toate detaliile acestei probleme nu numai sub aspect canonic-bisericesc, ci și din punct de vedere istorico-științific. Fiind un om erudit și posedând bogate cunoștințe științifice, el a participat la adunarea astronomică a acestei Comisii când se discuta problema introducerii stilului nou în Rusia. Și chiar atunci când adunarea nu putea să ajungă la o hotărâre determinată și mulți participanți au început să accepte stilul nou, președintele Comisiei l-a rugat pe V. Bolotov să-și spună părerea. Profesorul Bolotov două ore și-a ținut discursul istoric, prezentând tabele astronomice elaborate de el. El pleda întru totul pentru stilul vechi, considerând reforma gregoriană a calendarului absolut neștiințifică . Argumentele lui Bolotov în favoarea calendarului iulian au fost atât de științifice, convingătoare și indiscutabile, încât adunarea în unanimitate (132 de membri) a hotărât să se păstreze stilul vechi. “Eu însumi, – spunea profesorul Bolotov, – găsesc schimbarea stilului în Rusia complet nedorită. Eu rămân în continuare un adept hotărât al calendarului iulian. Simplitatea lui nemaipomenită reprezintă avantajul lui științific față de orice calendar corectat. Cred, că misiunea religioasă a Rusiei în acestă problemă constă în faptul că ea trebuie încă câteva sute de ani să țină în viață calendarul Iulian, ca astfel să ușureze și pentru popoarele apusene întoarcerea de la reforma gregoriană inutilă, la stilul vechi nestricat” .

În încheiere voi cita cuvintele mitropolitului Antonie Vadkovski: “Calendarul Iulian, întrebuințat în practica bisericească în toate cazurile este o ancoră de nădejde, care apără pe ortodocși de înghițirea lor definitivă de către lumea neortodoxă, este ca un simbol, în jurul căruia se adună împreună fiii Ortodoxiei. Îngăduirea unor fii ortodocși de a se depărta de noi în practica bisericească și a fi de acord cu neortodocșii, pe lângă folosul aparent și fără deosebire de dogmă, poate avea în viitor urmări nedorite și chiar dăunătoare pentru bună-starea Bisericii Universale și poate servi drept armă în mâinile dușmanilor Ei, care sub pretextul intereselor popoarelor ortodoxe, demult atacă unitatea ecumenică” .
Noi trebuie să fim alături de acele Biserici Ortodoxe care țin fără nici un compromis stilul vechi în viața lor bisericească, ca urmare a hotărârilor canonice, care trebuie să rămână nezdruncinate, pentru că aceste hotărâri reprezintă unul din fundamentele existenței Bisericii noastre Ortodoxe. Biserica nu cere de la noi, decât numai devotament din tot sufletul și din toată inima față de sfânta și nepătata credință a Părinților noștri: iubirea și afecțiunea pentru Biserica Ortodoxă cea care ne-a renăscut pe noi nu prin stropirea inovatoare, ci prin dumnezeiasca baie a botezului apostolic; cea care ne hrănește pe noi după Testamentul cel veșnic al Mântuitorului nostru… “…Să o înconjurăm dar cu gândul ca puii de cloșcă, în orice parte a pământului ne-am găsi…, când vrăjmașul mântuirii noastre, oferind înlesniri înșelătoare…, pune cursele…, turnând otrava dăunătoare în apa limpede a Ortodoxiei…” .
Biserica trebuie să păstreze cunoștințele sale mistice, vederea duhovnicească a timpului și a veșniciei, Sfânta Tradiție. Biserica supusă modernismului și inovațiilor nu va putea să “biruie lumea”, să îndrepte omenirea spre lumină, spre viața de veci. O asemenea Biserică se va pomeni în umbră, va fi neglijată și desconsiderată de lume, și în cele din urmă cu tezaurul Ei distrus, Biserica va deveni nefolositoare oamenilor…
Lumea poate trece oricând la oricare calendar: în timpul revoluției franceze a fost introdus calendarul republican, puterea sovietică a trecut la săptămâna de cinci zile, astăzi în lume este întrebuințat calendarul gregorian, în schimbul lui se pregătește noul calendar mondial, “veșnic”. Cosiliul Ecumenic al Bisericilor a propus de a se stabili “prin consensul întregii creștinătăți o zi de Paști invariabilă, lucru ce se poate realiza cu ușurință, după ce se va fi adoptat un calendar universal, adică tot atât de precis și de statornic în structura lui, pe cât de precisă și de statornică este structura și mișcarea corpurilor cerești al căror crug încearcă să-l reflecteze calendarul” . Se înțelege de asemenea că și alte sărbători și părți întregi ale calendarului bisericesc vor trebui să sufere schimbările și ajustările pe care le-ar impune stabilirea unei zile invariabile, ca dată a Sfintelor Paști. Caracteristică este atitudinea Bisericii Romano-Catolice față de acest lucru. Cu 2057 de voturi pro și 4 contra Conciliul II de la Vatican la 4 decembrie 1963 a adoptat textul următoarei declarații referitoare la reforma calendarului: “Sfântul Sinod II Ecumenic de la Vatican având în vedere dorința multora de a stabili sărbătoarea Paștelui într-o anumită (fixă) duminică și de a stabiliza calendarul, cântărind minuțios urmările posibile în urma introducerii noului calendar, declară:
1. Sinodul n-are nimic împotrivă de a stabili sărbătoarea Paștelui într-o oarecare duminică fixă după calendarul gregorian, dacă cu aceasta vor fi de acord toți cei cointeresați în această întrebare, îndeosebi frații, despărțiți de Scaunul Apostolic.
2. Sinodul de asemenea n-are nimic împotriva tendințelor de a introduce în societatea civilă calendarul veșnic. În ceea ce privește diversele proiecte ale stabilizării și introducerii în viața civilă a calendarului veșnic, Biserica n-are obiecții numai față de acele, care păstrează și susțin săptămâna de șapte zile cu ziua de duminică, neintroducând zile în afara săptămânilor și astfel să nu se încalce succesivitatea săptămânilor, numai dacă nu vor apărea pe neașteptate cauze fundamentale, față de care Scaunul Apostolic va trebui să-și expună opinia” .
Eu sincer cred și sper că Biserica Ortodoxă, neuitându-se la lumea “progresistă”, va continua să păstreze tradiția moștenită de la sfinții apostoli și sfinții părinți, iar garantul păstrării și menținerii tradiției bisericești neschimbate – sunt conducătorii spirituali ai Bisericii noastre, adică episcopii, împreună cu poporul creștin, dreptmăritor de Dumnezeu. Prin credința lor nestrămutată și respectarea hotărârilor și normelor bisericești, Biserica și va continua să trăiască după calendarul Ei bisericesc, acel calendar, care era și pe timpul lui Iisus Hristos. Anume pe stilul vechi, în fiecare an în Sâmbăta Mare în ajunul Învierii lui Hristos, în Ierusalim la Mormântul Domnului, se pogoară Focul Haric, foc cu adevărat dumnezeiesc, pentru că primele câteva minute este neobișnuit, nu frige și oamenii își “spală” fața cu el – minune pe care o văd mii de martori…
La cele expuse mai sus mi-am amintit și de cuvintele Mântuitorului Hristos: “Și nimeni, bând vin vechi, nu voiește de cel nou, căci zice: e mai bun cel vechi” (Luca 5, 39). Și în acest caz e binevenit și obligatoriu străvechiul sfat: “Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinții tăi” (Pilde, 22, 28), sau chiar și acea maximă latină: “Quieta non movere!” (“Nu atinge ceea ce este așezat”) – adică a nu încălca tradițiile existente în acel sau alt domeniu sau regiune. Deseori când se discută problema calendarului mulți declară cu îndrăzneală că calendarul nu este o dogmă și nici un principiu constant, neschimbător. Dar nimeni și niciodată n-a afirmat inversul, de aceea această problemă urmărește un scop viclean: de a prezenta lucrurile astfel, ca și cum calendarul n-ar avea nici o valoare pentru viața Bisericii și în el se poate de făcut orice “revoluții” pseudo-științifice, pentru a nu “rămânea în urmă” de societate, pentru a ne moderniza, sau potrivit afirmațiilor intelectualilor noștri “nu putem să rămânem înapoiați pentru totdeauna cu calendarul învechit…”. Unii mai au și așa pretenții că din cauza sărbătoririi Nașterii Domnului pe stil vechi, nu pot “întâlni și sărbători pe deplin Anul Nou (civil)”, deoarece la 1 ianuarie (stil nou) suntem încă în postul Nașterii Domnului… Dar să nu iutăm că sărbătorile bisericești, consfințite de veacuri, își au ciclul lor, iar Anul Nou bisericesc e pe data de 1 septembrie (stil vechi) și Biserica nu trebuie să-și modifice calendarul în dependență de sărbătorile civile – care de cele mai dese ori se manifestă și se reduc numai la mâncare și băutură. În Biserica Ortodoxă orice sărbătoare sau eveniment din istoria Ei, într-adevăr, e un prilej de bucurie, sau de tristă amintire, dar e o bucurie sau o tristețe în Domnul, duhovnicească și ea nu se reduce la “mâncarea de carne”, căci astfel se întunecă conținutul luminos al sărbătorii.
La Conferința panortodoxă de la Moscova din 1948 reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române preotul prof. dr. Petru Vintilescu menționa că “izolarea neîndreptățită de calendarul de stat, civil prezintă Biserica înapoiată, împiedicând-o practic să fie un colaborator direct al statului în sfera socială și economică…Biserica n-are dreptul să respingă adevărul științific și datele astronomice… și trebuie să satisfacă cerințele statale, economice și sociale ale credincioșilor…” . Dar vreau să accentuez, că în Biserica, în care trebuie “toate să se facă cu cuviință și după rânduială” (I Corinteni, 14, 40), calendarul este regulatorul vieții bisericești. Din punct de vedere bisericesc, calendarul are o importanță esențială numai în legătură cu practica liturgică și eortologică a Bisericii și nicidecum nu poate fi explicat și analizat în afara ei. “Toate timpurile se țin pe întăririle liturgice, și când temeliile religioase se distrug, “timpul iese din hotarele sale” . Importanța calendarului constă în faptul, că pe baza lui sunt instituite sărbătorile creștine și îndeosebi sfânta zi a Paștilor – Învierea Domnului Hristos. Prin calendarul iulian, prin sistemul său matematico-simbolic, timpul se îmbisericește în ritmurile slujbelor divine. Timpul îmbisericit devine simbolul și chipul veșniciei.
“Calendarul iulian este expresia iconografică a timpului, este icoana sfântă a timpului” .






Ioan MUNTEANU,
candidat în teologie

Reply With Quote
  #2  
Vechi 28.05.2008, 11:51:05
leoluke leoluke is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 12.06.2007
Mesaje: 1
Implicit

....in primul rand Hristos D-ul a instituit in locul pastelor
evreiesti......Sfanta Cina.....pt. ca acestea nu-si mai aveau
rostul odata ce Mielul lui D-zeu prin Jertfa Sa ne elibereaza
din robia pacatului.....care era ,,peste,, robia egipteana.....
.....iar aceasta s-o faceti ori de care ori va adunati...spunea
Isus ucenicilor......adica nu doar o data pe an.....
.....iar daca chiar se sarbatoreste ziua Invierii ....aceasta
este logic si normal sa se tina in aceleasi zile cand evreii continua
sa sarbatoreasca vechile pasti.....
.....si daca se sarbatoreste aceasta zi a Invierii....ea se face
doar o data pe an ca si sarbatoarea Nasterii D-lui.....si nu cum
zic unii in fiecare duminica.....pt. ca si Sf. Nicodim intemeietorul
Tismanei.....zicea .....ziua 7 a este ziua D-lui si nu ziua 1 a ...
care se cinsteste de la paganii care preamareau soarele.....
.....el tinand sambata ca adevarata zi sfintita de D-zeu.....
.....si chiar in Israel vedem ca ortodoxia continua sa respecte
ziua a 7 a....adica sambata ca semn a lui D-zeu si nu dies solis,
sunday, sonnetag, adica ziua soarelui ,,mutata,, de catre papi.....
.....unii zic ....Hristos a calcat sambata.....fals....Isus a dat
la o parte doar adaugirile evreiesti care ,,impovarau,, sabatul...
Reply With Quote
  #3  
Vechi 28.05.2008, 12:59:13
emanuel2007
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

gresit :

Domnul a inviat , nu la cina cea de tania care a fost in ziua de joi , caci El a murit
in ziua de vineri si a inviat in ziua de duminica ... deci pastele crestin nu mai este in aceeasi zi cu pastele iudaic , caci pastele iudaic a fost sambata , iar Domnul a inviat a doua zi , duminica ...

in orice tara crestinii ortodocsi nu sarbatoresc decat numai duminica , citeste si in noul testament si ai sa vezi ca si la inceput crestinii se adunau duminica si nu sambata ... deci nu papii au impus duminica ...

pestele este numai in mod simbolic in fiecare duminica , in mod real este numai odata pe an ...

Hristos a calcat realmente sambata prin cuvintele : " Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez " ... este de stiut ca acum noi ne aflam in ziua a saptea , caci in sase zile a facut Dumnezeu lumea ( a sasea zi l-a creat pe om ) , iar acum noi ne aflam in ziua a saptea , in care Dumnezeu trebuia de fapt sa se odihneasca ... ori Mantuitorul a spus clar ca si acum lucreaza si nu se odihneste , cum era normal sa faca ... Dumnezeu lucreaza si acum din pricina omului care a cazut in pacat in ziua a saptea ( sambata ) dupa ce a fost creat , zi in care Dumnezeu trebuia sa se odihneasca ... insa din pricina caderii omului El nu a mai putut sa se odihneasca caci a trebuit sa lucreze la mantuirea omului ... de aceea a spus Domnul ca : " Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez " , desfiintand prin aceasta de tot sambata , cuvinte care i-au si scanmdalizat pe evreii neintelegatori de cele sfinte si mandri ... deci pentru faptul ca Dumnezeu S-a milostivit de om si a lucrat si in ziua a saptea la mantuirea omului , in loc sa se odihneasca , desfiintand prin aceasta si sambata ca zi de odihna , i-a scandalizat pe nerecunoscatorii evrei , care tineau la niste ambitii desarte mai mult decat la mantuirea omului ... de aceea crestinii sarbatoresc ca zi de odihna duminica si nu sambata , caci duminica simbolizeaza noua zi de odihna ( a opta ) a lui Dumnezeu , adica veacul al optulea care urmeaza dupa judecata ...
Reply With Quote
  #4  
Vechi 29.01.2016, 12:02:41
klamath klamath is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.04.2013
Religia: Ortodox
Mesaje: 155
Implicit Schimbare data Paste

Ce zice lumea ortodoxa de propunerea catolicilor de a schimba si unifica data Pastelui? Ce treaba adevarul cu minciuna?
Reply With Quote
  #5  
Vechi 29.01.2016, 13:10:44
abaaaabbbb63
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Citat:
În prealabil postat de klamath Vezi mesajul
Ce zice lumea ortodoxa de propunerea catolicilor de a schimba si unifica data Pastelui? Ce treaba adevarul cu minciuna?
In anul 325, s-a hotarat ca Pastele sa fie sarbatorit in prima duminica dupa prima luna plina dupa echinoctiul de primavara. Din punct de vedere astronomic, echinoctiul este atunci cand planul ecuatorului Pamantului intersecteaza centrul Soarelui, iar Pastele catolic este serbat in concordanta cu aceasta definitie. Dar Pastele ortodox se calculeaza folosind calendarul Iulian, deci echinoctiul nu se calculeaza in mod exact, si nici lunile pline.

Practic se considera ca "luna plina" cade 13 zile dupa ce s-a intamplat.

De exemplu, prima luna plina anul acesta dupa data de 20 martie va fi pe 23 Martie:
http://www.space.com/16830-full-moon-calendar.html

In consecinta, Pastele catolic este in prima duminica de dupa 23 Martie, 27 Martie.

Din punctul meu de vedere, ca sa fie respectata definitia Pastelui data in anul 325, ar trebui ca ortodocsii sa se ia dupa catolici, nu invers. Dar sunt destul de sigur ca "lumea ortodoxa" nu crede la fel :)

Last edited by abaaaabbbb63; 29.01.2016 at 13:14:59.
Reply With Quote
  #6  
Vechi 29.01.2016, 13:16:34
klamath klamath is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.04.2013
Religia: Ortodox
Mesaje: 155
Implicit

Citat:
În prealabil postat de abaaaabbbb63 Vezi mesajul
Din punctul meu de vedere, ca sa fie respectata definitia Pastelui data in anul 325, ar trebui ca ortodocsii sa se ia dupa catolici, nu invers.
Eu nu sunt foarte documentat in privinta calendarului, dar din cate stiu eu, Pastele catolic e tinut conform calendarului Gregorian aparut undeva pe la 1500, corect?
Reply With Quote
  #7  
Vechi 29.01.2016, 13:50:33
Patrie si Credinta's Avatar
Patrie si Credinta Patrie si Credinta is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.05.2011
Locație: Ploiesti
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.536
Send a message via Skype™ to Patrie si Credinta
Implicit

De venii vorba, vedeti ca se stabili oricum o data comuna pentru Paste in interiorul Ortodoxie, la sinodul pan-ortodox din Iunie.
__________________
Every point of view is useful, even those that are wrong - if we can judge why a wrong view was accepted.
Reply With Quote
  #8  
Vechi 29.01.2016, 14:39:51
klamath klamath is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.04.2013
Religia: Ortodox
Mesaje: 155
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Patrie si Credinta Vezi mesajul
De venii vorba, vedeti ca se stabili oricum o data comuna pentru Paste in interiorul Ortodoxie, la sinodul pan-ortodox din Iunie.
Toti ortodocsii au Pastele la aceeasi data, poate te referi la Craciun.
Reply With Quote
  #9  
Vechi 29.01.2016, 16:21:15
abaaaabbbb63
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Citat:
În prealabil postat de klamath Vezi mesajul
Eu nu sunt foarte documentat in privinta calendarului, dar din cate stiu eu, Pastele catolic e tinut conform calendarului Gregorian aparut undeva pe la 1500, corect?
Se tine potrivit fenomenelor astronomice. Luna plina si echinoctiul de primavara nu tin de ce tip de calendar folosesti.
Reply With Quote
  #10  
Vechi 29.01.2016, 16:39:34
klamath klamath is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.04.2013
Religia: Ortodox
Mesaje: 155
Implicit

Citat:
În prealabil postat de abaaaabbbb63 Vezi mesajul
Se tine potrivit fenomenelor astronomice. Luna plina si echinoctiul de primavara nu tin de ce tip de calendar folosesti.
Nu mai zic nimic.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Paraclisul Maicii Domnului complet Petre. Rugaciuni 4 13.01.2012 00:08:14
Pelerinaj Grecia-cel mai complet 2 octombrie 2011 kretan Pelerinaje la locuri Sfinte 1 18.08.2011 12:13:16
Sunt complet in ceata!!! Madalin18 Generalitati 18 18.07.2011 21:52:35
Cel mai complet Circuit-Pelerinaj Grecia 3 octombrie 2010 kretan Pelerinaje la locuri Sfinte 2 27.09.2010 19:32:43
Studiu Biblic iordan Generalitati 7 15.06.2009 22:39:58