O alta mamica de inger...

[flavia31]

Nu stiu daca am postat unde trebuie, daca am plasat topicul unde trebuia sa fie... insa, titlul se potriveste.
Dupa cum se intelege in titlul, sunt si eu, ca si alte mamici, una de un inger.
Povestea mea incepe in aprilie 2010. Pe 8 aprilie, la cateva zile de intarziere a menstruatiei, am facut primul meu test de sarcina, primul care si-a aratat rezultatul din prima... eram gravida... cat mi-l doream pe acest copil, si, intr-un sfarsit...a sosit.
Eu si sotul meu parca eram intru vis...mi se parea ca este prea frumos, prea emotionat incat sa fie adevarat...si a fost, a fost adevarat.
La 6 saptamani si 3 zile am mers la primul ecograf. Se vedea ceva acolo!!! Era un sufletel, i-am auzit inimioara...ce putea fi mai frumos de atat? Medicul ne-a zis ca totul este bine, bebelusul nostru se dezvolta.
Asa au urmat multe ecografii, pana la 16 saptamani...cand ni s-a spus ca este o fetita...si, ceva mai grav, ca am iminenta de avort. Nu puteam sa cred asa ceva, mi se parea cumplit, am suferit intruna...la pat...cu mii de medicamente. S-au facut si 23 de saptamani, stand la pat, nemiscandu-ma si nefacand efort... pentru ca Alessia, asa trebuia sa o cheme, sa fie bine... si din pacate nu a fost.
Alessia trebuia sa soseasca in decembrie, intr-o luna friguroasa de iarna...intr-o luna, in care, trebuia sa se intample minuni.
Se parea ca viata mea urma un drum bun, iar fetita mea era bine in burtica...dar nu a fost asa pana la sfarsit...
Din septembrie a inceput chinul, contractii, stat in pat...la 24 de saptamani, practic 5 luni...am simtit ca sunt uda, si da, eram...contractiile au inceput din ce in ce mai mult si dureau...dureau foarte mult...era 0 noaptea. Mi-am anuntat sotul si, speriat, cum eram si eu, a chemat ambulanta...
M-a dus la spital, mi-a facut controlul de rigoare...deja nu mai aveam ce sa facem, trebuia sa nasc...pentru ca nu mai era ce sa se faca!!!
Alessia mea, s-a nascut pe 24 septembrie, la 24 de saptamani si o zi, de numai un kg...era asa mica, atat de mica incat imi era frica sa o ating, imi era frica de faptul ca nu o sa traiasca...
Doctorii ii dadeau cat mai putine sanse, si astfel pe zi ce trece si eu imi pierdeam speranta...
Printesa mea, iubirea mea mica, respira prin aparate... nu putea sa respire ea... era asa mica, era fetita mea, micuta, era frumoasa... avea manute atat de mici si firave, imi era frica sa o ating... insa, cu dragoste de mama, o atingeam... o atingeam si vorbeam cu ea, ii sopteam sa traiasca, sa se faca mare pentru ca va cunoaste o lume superba, o lume in care cu totii o vom iubi... in fiecare zi, sotul meu era din ce in ce mai optimist...
Eu, incercam sa ii iau exemplu... in fiecare zi o admiram pe fetita noastra, si ii ziceam ca este o luptatoare, o incurajam, si o sfatuiam sa traiasca, pentru ca merita... Merita sa isi traiasca viata...
Timp de 24 de zile, 24 de zile care au fost cele mai frumoase zile pentru noi... ne-am iubit fetita, am vazut cum creste, am vazut cum respira prin aparate, plangeam cand o vedeam, era atat de mica si de firava... si constientizam ca acea minune este rodul iubirii noastre, a mea si a sotului... era a noastra, numai a noastra, si vroiam sa supravietuiasca... ne rugam, ne rugam in fiecare zi pentru sanatatea ei si ca Dumnezeu sa nu ne-o ia... insa nu a fost asa... Pe 18 octombrie 2010... s-a stins din viata, Alessia, un pui nascut prematur... cea care ne-a luminat viata timp cat a trait...
Acele zile au fost superbe, am trait din plin... si trebuia sa mai traiesc...
Trebuia sa fie atatea clipe frumoase alaturi de tine, alaturi de puitul meu Alessia... aveam atatea de vorbit, atatea de implinit, atatea de facut impreuna...
Nu a fost sa fie, nu a fost... dar... cu ce am gresit pe aceasta lume??? Cu ce? Nu am facut nici un rau nimanui, mi-am vazut de lungul nasului si intotdeauna am ajutat oamenii cu am putut... intotdeauna mi-am gasit linistea prin credinta, prin Dumnezeu... sunt o femeie credincioasa, iar viata mi-a adus multe, multe nelinistiri, multe lucruri urate... inainte sa se intample aceste lucruri ziceam cu toata inima ca viata merita traita, insa acum nu mai consider asta... nu mai vreau sa cred ca vreau sa traiesc... am doar un motiv pt care trebuie sa o fac, sotul meu... in rest... nu stiu ce rost as mai avea aici, in aceasta lume...
Au trecut 3 luni... trei luni de cand Alessia nu mai este cu noi... insa parca sufletul ei ne este alaturi... au ramas doar pozele, amintirile cu ea... dar mereu va ramane in sufletele noastre, ca o amintire placuta, chiar de a trait asa de putin timp...

Te iubim mult, printeso... ingeras mic, scump, zbor lin printre norisorii jucausi, pupici din partea lui mami si a lui tati, mereu vei ramane in gandurile noastre... Sa ai grija de tine si sa fii cuminte, sa cresti mare mare si sa mananci tot!
Si... asa trebuia sa fi Alessuta mica...

[flavia31]

Aceasta este povestea mea...povestea unei mamici de ingeras...

[flavia31]

INGERASUL NOSTRU ...
Alessia ... in ziua nasterii

Este foarte trist. Numai cine a trecut prin asa ceva poate simti ceea ce simti tu. Eu am pierdut o sarcina la 11 saptamani. Nu numai sarcina am pierdut-o ci si sansele de a mai avea un copil in viata asta... am sa mor singura asteptand mila vre-unor nepoti care or sa se cerete care dintre ei o sa mosteneasca apartamentul in care stau.
İn fine. Ce pot sa-ti spun este sa te rogi pentru sufletul micutei si sa dai pomana.
Dumnezeu s-o aiba in paza Lui !

[flavia31]

În prealabil postat de cristinadaciana

Este foarte trist. Numai cine a trecut prin asa ceva poate simti ceea ce simti tu. Eu am pierdut o sarcina la 11 saptamani. Nu numai sarcina am pierdut-o ci si sansele de a mai avea un copil in viata asta... am sa mor singura asteptand mila vre-unor nepoti care or sa se cerete care dintre ei o sa mosteneasca apartamentul in care stau.
İn fine. Ce pot sa-ti spun este sa te rogi pentru sufletul micutei si sa dai pomana.
Dumnezeu s-o aiba in paza Lui !

M-ai facut sa plang... crede-ma ca e mult mai dureros atunci cand iti vezi puiul pt cateva zile si apoi nu mai este.
Cu siguranta, copilasii nostri se joaca impreuna in Cer...eu asa cred..:)
Eu am 31 de ani, nu stiu cate sanse am sa mai am un copil...insa...mai sper...
La adoptie, nu te-ai gandit? Sau la FIV? Nu poti avea asa?
Imi pare sincer rau...de tot ce se intampla pe aceasta lume...
Ma rog, crede-ma dau de pomana, merg in fiecare duminica la biserica. Si sunt sigura ca Alessia, este bine acolo sus...
Te pup.

Eu am 35 de ani. Oricum viata merge mai departe. Cred mai mult in Dumnezeu decat inainte. Am avut de 2 ori acelasi vis in care copilul meu imi reprosa ca eu nu-i dau de mancare.. Am fost pt 2 zile la Bucuresti si m-am dus la o biserica si am dat pomana pentru sufletul lui. De atunci ma simt mult mai linistita.
Cred ca iti este cunoscuta metoda de consolare a medicilor in astfel de situatii: "selectia naturala".

[flavia31]

În prealabil postat de cristinadaciana

Eu am 35 de ani. Oricum viata merge mai departe. Cred mai mult in Dumnezeu decat inainte. Am avut de 2 ori acelasi vis in care copilul meu imi reprosa ca eu nu-i dau de mancare.. Am fost pt 2 zile la Bucuresti si m-am dus la o biserica si am dat pomana pentru sufletul lui. De atunci ma simt mult mai linistita.
Cred ca iti este cunoscuta metoda de consolare a medicilor in astfel de situatii: "selectia naturala".

Am aflat si eu ca FIV si IA sunt impotriva credintei si ...Dumnezeu nu accepta asta atata timp cat el a realizat conceptia naturala...nici eu nu m-am gandit la astfel de solutii atata timp cat pot face copii... insa sincer nu simt ca acum este momentul pt un copil, mai ales de la pierdere... vreau sa mai treaca timpul poate o sa ma refac mai mult...desi stiu ca durerea va ramane mereu in adancul sufletului...
E foarte importanta credinta, am dedus ca prin credinta se rezolva multe...pt mine asa a fost de fff multe ori...
Sa stii ca visul acela a fost un semn pt ca nimic nu este fara un inteles... si nimic nu este dat fara sens... iar intelesul, zic eu, a fost cu pomana... sa dai sufletul copilului tau... si eu dau, dau saracilor, dau la multa lume de pomana...chiar ii cumparasem Alessei patut si l-am dat de pomana, hainite pe care i le-am cumparat, jucarioare, etc toate le-am dat de pomana celor nevoiasi si nu numai...iar in fiecare duminica merg la biserica, iar cand trec pe langa o biserica aprind o lumanare pt sufletelul Alessei... ma rog in fiecare zi pt ea... iar prin Credinta imi gasesc linistea... prin DUMNEZEU

[FiulRisipitor]

E greu sa admitem ca Dumnezeu s-a departat de noi pentru pacatele noastre, cand noi suntem "drepti si buni"...
E greu si sa-L cautam din nou cand necazurile ne coplesesc, mai bine ne limitam la ajutorul cel mai apropiat: omul de langa noi sau stiinta medicala (FIV)...
Ne doare sa pierdem un copil dar ne este de neinteles durerea celui care pierde milione de fii dupa ce si-a dat viata pentru mantuirea lor.

[IOLANDA]

Am citit aceste triste intamplari din viata voastra si m-am intristat foarte mult.Va doresc ca ,Bunul Dumnezeu sa va intareasca mai ales in "credinta",pentru a nu deznadajdui .Sunteti tinere si cu siguranta Maicuta Domnului o sa va ajute sa aveti copiii ,pe care ii doriti,dar va sugerez sa incepeti rugaciuni catre Sfanta Ana.Noi ,avem aici in zona o manastire unde este icoana Sfintei Ana cu prunca Maria in brate(icoana facatoare de minuni)Am mers cu incredere acolo si am inaltat rugaciuni pentru fiica mea (ea avusese o sarcina extrauterina ,iar sansele ptr.alt copilas erau minime).....iar acum ...multumim Bunului Dumnezeu,Maicutei Domnului si Sfintei Ana......am un nepotel minunat. Doamne Ajuta!!

[Andreea_me]

În prealabil postat de flavia31

Nu stiu daca am postat unde trebuie, daca am plasat topicul unde trebuia sa fie... insa, titlul se potriveste.
Dupa cum se intelege in titlul, sunt si eu, ca si alte mamici, una de un inger.
Povestea mea incepe in aprilie 2010. Pe 8 aprilie, la cateva zile de intarziere a menstruatiei, am facut primul meu test de sarcina, primul care si-a aratat rezultatul din prima... eram gravida... cat mi-l doream pe acest copil, si, intr-un sfarsit...a sosit.
Eu si sotul meu parca eram intru vis...mi se parea ca este prea frumos, prea emotionat incat sa fie adevarat...si a fost, a fost adevarat.
La 6 saptamani si 3 zile am mers la primul ecograf. Se vedea ceva acolo!!! Era un sufletel, i-am auzit inimioara...ce putea fi mai frumos de atat? Medicul ne-a zis ca totul este bine, bebelusul nostru se dezvolta.
Asa au urmat multe ecografii, pana la 16 saptamani...cand ni s-a spus ca este o fetita...si, ceva mai grav, ca am iminenta de avort. Nu puteam sa cred asa ceva, mi se parea cumplit, am suferit intruna...la pat...cu mii de medicamente. S-au facut si 23 de saptamani, stand la pat, nemiscandu-ma si nefacand efort... pentru ca Alessia, asa trebuia sa o cheme, sa fie bine... si din pacate nu a fost.
Alessia trebuia sa soseasca in decembrie, intr-o luna friguroasa de iarna...intr-o luna, in care, trebuia sa se intample minuni.
Se parea ca viata mea urma un drum bun, iar fetita mea era bine in burtica...dar nu a fost asa pana la sfarsit...
Din septembrie a inceput chinul, contractii, stat in pat...la 24 de saptamani, practic 5 luni...am simtit ca sunt uda, si da, eram...contractiile au inceput din ce in ce mai mult si dureau...dureau foarte mult...era 0 noaptea. Mi-am anuntat sotul si, speriat, cum eram si eu, a chemat ambulanta...
M-a dus la spital, mi-a facut controlul de rigoare...deja nu mai aveam ce sa facem, trebuia sa nasc...pentru ca nu mai era ce sa se faca!!!
Alessia mea, s-a nascut pe 24 septembrie, la 24 de saptamani si o zi, de numai un kg...era asa mica, atat de mica incat imi era frica sa o ating, imi era frica de faptul ca nu o sa traiasca...
Doctorii ii dadeau cat mai putine sanse, si astfel pe zi ce trece si eu imi pierdeam speranta...
Printesa mea, iubirea mea mica, respira prin aparate... nu putea sa respire ea... era asa mica, era fetita mea, micuta, era frumoasa... avea manute atat de mici si firave, imi era frica sa o ating... insa, cu dragoste de mama, o atingeam... o atingeam si vorbeam cu ea, ii sopteam sa traiasca, sa se faca mare pentru ca va cunoaste o lume superba, o lume in care cu totii o vom iubi... in fiecare zi, sotul meu era din ce in ce mai optimist...
Eu, incercam sa ii iau exemplu... in fiecare zi o admiram pe fetita noastra, si ii ziceam ca este o luptatoare, o incurajam, si o sfatuiam sa traiasca, pentru ca merita... Merita sa isi traiasca viata...
Timp de 24 de zile, 24 de zile care au fost cele mai frumoase zile pentru noi... ne-am iubit fetita, am vazut cum creste, am vazut cum respira prin aparate, plangeam cand o vedeam, era atat de mica si de firava... si constientizam ca acea minune este rodul iubirii noastre, a mea si a sotului... era a noastra, numai a noastra, si vroiam sa supravietuiasca... ne rugam, ne rugam in fiecare zi pentru sanatatea ei si ca Dumnezeu sa nu ne-o ia... insa nu a fost asa... Pe 18 octombrie 2010... s-a stins din viata, Alessia, un pui nascut prematur... cea care ne-a luminat viata timp cat a trait...
Acele zile au fost superbe, am trait din plin... si trebuia sa mai traiesc...
Trebuia sa fie atatea clipe frumoase alaturi de tine, alaturi de puitul meu Alessia... aveam atatea de vorbit, atatea de implinit, atatea de facut impreuna...
Nu a fost sa fie, nu a fost... dar... cu ce am gresit pe aceasta lume??? Cu ce? Nu am facut nici un rau nimanui, mi-am vazut de lungul nasului si intotdeauna am ajutat oamenii cu am putut... intotdeauna mi-am gasit linistea prin credinta, prin Dumnezeu... sunt o femeie credincioasa, iar viata mi-a adus multe, multe nelinistiri, multe lucruri urate... inainte sa se intample aceste lucruri ziceam cu toata inima ca viata merita traita, insa acum nu mai consider asta... nu mai vreau sa cred ca vreau sa traiesc... am doar un motiv pt care trebuie sa o fac, sotul meu... in rest... nu stiu ce rost as mai avea aici, in aceasta lume...
Au trecut 3 luni... trei luni de cand Alessia nu mai este cu noi... insa parca sufletul ei ne este alaturi... au ramas doar pozele, amintirile cu ea... dar mereu va ramane in sufletele noastre, ca o amintire placuta, chiar de a trait asa de putin timp...

Te iubim mult, printeso... ingeras mic, scump, zbor lin printre norisorii jucausi, pupici din partea lui mami si a lui tati, mereu vei ramane in gandurile noastre... Sa ai grija de tine si sa fii cuminte, sa cresti mare mare si sa mananci tot!
Si... asa trebuia sa fi Alessuta mica...

Nu te-ai gandit ca poate tot ce s-a intamplat cu micuta Alessia este o incercare pentru ati fi testata taria, caracterul .De obicei cei mai buni la suflet, mai milosi, care au credinta in Dumnezeu trec prin mai multe necazuri decat o persoana care face rau. Si eu am pierdut doua sarcini si stiu ca e dureros dapai pentru tine care ai apucat sa o vezi si din pacate a plecat prea repede.Pe mine ma doare foarte mult cand aud ca atatia copilasi pleaca atat de repede de langa parintii lor.Daca as avea o putere cred ca as alina suferintele la toti cei ce sufera fie au pierdut un copil, o persoana draga...fie trec prin experiente de viata negative....Este cumplit de dureros si doar cine trece printr-o pierdere poate intelege ce inseamna.Eu zic sa fii tare si sa nu iti pierzi credinta si mai ales speranta.Nu trebuie sa crezi ca nu ai motive sa traiesti din contra ai multe pentru ce sa traiesti , tocmai fiica ta ti-a demonstrat cat de fragila este viata si ca trebuie s-o traiesti la maxim, dar si sa fii tare curajoasa.Asta si-ar dori Alessia sa vada o mama puternica care nu se lasa doborata si sa reusesti sa mergi mai departe.Uite ca mi-au dat si lacrimile.Incearca sa iti gasesti alinarea in Dumnezeu, forta de care ai nevoie pt a merge mai departe.Caile Domnului sunt necunoscute insa nu imposibile.Bafta multa si fii tare si nu te mai invinovati.Timpul e cel mai bun sfetnic.