Marele meu pacat: Mancarea

[glykys]

Eu, in general, nu pot spune ca mananc foarte mult, dar nici putin (am fost crescuta in ideea ca trebuie sa mananc, ca sa rezist fizic si intelectual) si nici din cale afara de sanatos. Am avut o perioada in care imi era pofta sa mananc foarte, foarte multe dulciuri de la patiserie si mancaruri nesanatoase (de la MC, Spring...), gen pizza, hamburgeri. Acest lucru s-a datorat, probabil, pentru ca judecasem niste semeni de ai mei care nu se puteau abtine cu nici un chip de la mancare si astfel am cazut si eu in acest pacat. Lucurile au revenit insa la normalitate de abia dupa ce m-am spovedit.


Deci, solutia numarul 1 este spovedania, iar solutia nr 2 este milostenia - ce vrei tu sa mananci in acea zi daruiesti saracilor. Friptura cea mai ispititoare, placinta cea mai dulce pe care o ai in farfurie... o duci frumos altuia, care precis o va aprecia mai bine.

[delia31]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Sufăr şi eu de aceeaşi boală. Aroma din cratiţele cele sfârâitoare mă atrage ca cel mai diafan şi feromonal parfum. Fripturile cu cimbru şi un zar de unt nu sunt niciodată destul de mari pentru mine. Dacă îmi doresc o minune, este ca oala de sarmale să se umple la loc deîndată de o golesc. Adică, zilnic. Marmite de dimensiuni militare sunt visul meu erotic, ciorbele bine drese cu smântână mă atrag precum nectarul insectele. Oalele de vin uleios şi tandru sunt femeile mele, iar buchetul lor bogat e sărutul pe care îl aştept. Dar adevărata mea slăbiciune sunt plăcintele. Nu stau să aleg: fie poale-n brâu moldoveneşti, fie pită machedonească cu brânză ori ciuperci, fie complicate aluaturi franţuzeşti, orice tavă de plăcintă rumenă scoasă din cuptor este mai străluce, pentru mine, ca soarele sfânt de pe cer.
Cu un timp în urmă, antrenat de un exerciţiu spiritual pentru găsirea păcatului capital de care sufăr cel mai mult, a ieşit, la scor, că sufăr de lăcomie. Şi atunci, întrebând ce-i de făcut, Dumnezeu mi-a amintit că păcatele capitale se combat prin practicarea virtuţilor contrare lor. Aşa am ajuns să ţin post. Mai mult, i-am promis lui Dumnezeu şi am primit binecuvântarea Lui să adopt o regulă personală de post: vinerea, de la răsărit şi până la apus, mănânc numai pâine şi fructe. Începând cu ora 19 iarna sau 19 vara, pot să mănânc post obişnuit (care în Biserica mea înseamnă abţinere de la carne). De acord cu soţia mea, care apreciază cam cât economisesc nemâncând dimineaţa şi la prânz decât pâine şi, eventual, fructe, diferenţa de bani ia drumul unui plic care este destinat ajutorării săracilor. Am adunat bani frumuşei în acel plic cu exerciţiul de vineri. Trebuie să spun că, la început, îmi era tare greu şi deseori am căzut. Când reuşeam, eram plin de arţag ca nemâncaţii pentru care cuiele par scobitori, iar lemnele cârnaţi. Când nu reuşeam, eram deznădăjduit. Uitasem ceva esenţial: uitasem că nu poţi să ţii post singur. Am cerut ajutorul lui Cristos, spunându-I: "Doamne, Tu pe toate le poţi. Tu poţi să întăreşti puţina mea voinţă. Iată, eu vreau să fac acest lucru bineplăcut Ţie, numai că nu prea pot. Ai vrea, Te rog, să mă ajuţi ?" Şi m-a ajutat. De unde, până atunci, ziua de vineri era o zi neagră pentru mine, acum abia aştept să vină vinerea. Iarăşi am ceva să-I ofer !

Poate foloseşte ?

Citind aceasta confesiune, mi-am amintit de termenul de “suicid gastronomic”, despre care am auzit la Liiceanu in “Intalnire cu un necunoscut”.

Redau un fragment. Nu e o abordare duhovniceasca a patimii lacomiei dar e scrisa cu talent si o autoironie savuroasa.
Va doresc sa nu experimentati decat savoarea estetica a lecturii, nu si pericolul mai grav decat credem al patimii lacomiei !


“Extremele culinare ale vietii”- frugalitatea si desfraul – le-am trait in doua ocazii apropiate in timp si intr-un mod perfect paradoxal: in anii ’80, cel mai sumar prinz l-am experimentat intr-o tara a opulentei (Germania), iar cea mai baroca cina, intr-o tara a "mizeriei" (Romania).

Episodul 1

In 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Plesu, in ultimele luni ale bursei Humboldt.
Sintem invitati de o prietena comuna din Germania la o reuniune de familie, in vila parintilor ei dintr-un orasel de pe malul lacului Konstanz.
Tatal prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitati avea o superba gradina care dadea spre lac.

Cind am ajuns, masa era deja intinsa intr-un chiosc si toti membrii familiei – gazdele (generatia trecuta de 60 de ani), copiii lor, adunati de prin diferite tari ale Europei unde-si aveau jobul, si copiii acestora – ne asteptau in gradina. Eram, parca, adulti si copii, vreo 12 persoane.

Plesu, cu gindul la ospatul care urma sa-nceapa, era destul de trist, pentru ca invitatia il prinsese in prima saptamina a dietei Scarsdale: in ziua aceea, la prinz, avea pui cu salata si, extrem de constiincios, venise, intr-un pachetel, cu portia de pui, spunindu-si ca din partea gazdelor va exista o deplina intelegere pentru rigoarea lui alimentara.

Si masa a inceput. A fost adus un castron mare, plin cu salata verde. Trecindu-l din mina in mina, fiecare si-a pus in farfurie doua-trei frunze de salata. Dupa ce a facut turul mesei, castronul s-a golit si am inceput cu totii, cu un aer oarecum pios si preocupat, sa mincam, pe-ndelete, frunzele de salata.

Episodul nu a durat, totusi, cu conversatie cu tot, mai mult de citeva minute. Apoi am asteptat cuminti pina cind doamna casei a aparut din bucatarie cu o bucata de pulpa de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. "Kurt", i s-a adresat ea sotului ei, "am sa te rog sa tai tu friptura".

Apoi, catre noi: "Se pricepe grozav la taiat friptura!" Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat in picioare, a luat platoul in fata si cu un cutit cu lama lunga a inceput sa taie carnea in felii nu mai groase de citiva milimetri. Era un adevarat maestru: nu am vazut niciodata o friptura de porc taiata atit de subtire.

Pe masura ce taia, fiecare isi primea in farfurie felia de carne cit coala de hirtie. O bucata cam de doua degete a ramas mai departe, netaiata, pe platou si a poposit, stinghera, in mijlocul mesei.

In timp ce unul dintre copii umplea constiincios paharele dintr-o carafa cu apa de la robinet, un castron cu cartofi a facut turul mesei si fiecare ne-am pomenit cu o jumatate de cartof alaturi de pojghita de carne.

Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Tin minte ca am terminat carnea si jumatatea de cartof din trei inghitituri, fara sa manifest, insa, vreo forma de lacomie.

Apoi, am simtit cum urca in mine, devastatoare, foamea. Plesu, care statea la masa linga mine, a vazut pesemne disperarea care-mi aparuse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masa, a desfacut pachetelul cu carnea de pui si mi-a strecurat o bucatica. "Bai, maninca si asta, mi-a soptit, c-o sa ti se faca rau. Esti livid".

Am aruncat in gura, pe furis, bucatica de pui, zimbind intre timp politicos si avind aerul ca sint interesat de conversatie. Masa nu durase, cu taiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale straluceau acum in fata noastra.

Si-atunci s-a-ntimplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck
s-a lasat pe spatarul scaunului, parca doborit de opulenta prinzului, si, cu miinile la ceafa, a rostit satisfacut: Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! – Und denke nur, Schätzchen – ii raspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. ("As zice c-am mincat excelent!" "Si cind te gindesti, dragul meu, ca te temeai ca n-o sa ne-ajunga 1 kilogram de carne. A mai ramas si pentru maine".

[delia31]

EPISODUL 2.

Peste citeva luni eram in tara. In casa chirurgului din Brad, colectionar impatimit de pictura si bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea.

De bucuria revenirii noastre in tara, Bernea ne propune sa facem un salt pina la Brad si sa sarbatorim asa cum se cuvine revederea. "N-ati trait voi asa ceva de cind v-ati nascut!" ne-a asigurat el, si ne-am urcat in Käfer-ul lui.

Seara, catre ora 7, eram in casa doctorului. Era o casa cu un singur nivel, cu camere multe si o curte mare. Separat, un atelier -pinacoteca, in care doctorul isi rinduise cu grija comorile.
Bernea ne-a prevenit de pe drum ca la masa nu vor sta decat barbatii: tatal doctorului, doctorul si noi, cei veniti din Bucuresti. Si ca, in timpul mesei, sotia doctorului, purtind, special pentru acest eveniment, peruca alba, se va afla in spatele scaunului invitatilor, urmarind ca totul sa decurga cum trebuie.

Si intr-adevar, la putina vreme dupa ce am ajuns, am fost poftiti la masa
intr-o spatioasa sufragerie. Nu inainte, insa, de a ni se prezenta bucataria – un adevarat laborator cu peretii tapetati de rafturi pline cu cratite stralucitoare – si camara, din care mi-au ramas in minte siragurile de cirnati si sunci afumate atirnind din tavan, brinzeturile in coaja si borcanele mari, din acelea pentru muraturi, pline cu oua.

Masa a inceput cu gustari: pateuri cu carne si cu brinza, buseuri cu ciuperci, platouri cu chiftelute, rulouri de sunca umplute cu salata de boeuf si alte platouri cu diferite soiuri de cirnati. Toate stropite cu o palinca de pere. A venit apoi un bors de perisoare cu smintina.

Bernea avusese dreptate: sotia domnului doctor, impodobita cu o peruca alba, trecea prin spatele fiecarui scaun si se oprea cind la unul, cind la altul dintre musafiri, preluind, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei si urmarind, totodata, daca ii lipseste ceva.

Ma incerca o oarecare neliniste cind ii simteam miinile stringindu-se pe spatarul scaunului meu si cind o voce soptita ma intreba daca totul este in ordine. Totul era, desigur, in ordine, dar cina ameninta sa ia o turnura ucigasa.

Au urmat sarmalute in foi de stevie, apoi caprioara la tava cu sos de capere. Prietenii mei erau in extaz. Incepusem sa gifai. Trecuse de miezul noptii, cind a aparut un urias tort, alb ca neaua si ornat cu felii de portocala proaspata. Dupa ce Bernea, gurmand si bautor de nadejde, ca sa mai bea citeva sprituri rosé, a revenit scurt la cirnaciorii de la inceputul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tarat, in dormitoarele noastre.

Si a venit a doua zi, pe care aveam sa o petrecem tot la Brad. Programul era deja facut: dupa micul dejun, urma sa facem o excursie pina la "gorunul lui Horia", apoi, pentru a vedea cruci de piatra din Secolul al XIV-lea, in cimitirul vechi din Brad.

Pe la ora 11 dimineata eram apti pentru "micul dejun", daca acest nume se potriveste cu ceea ce a urmat. Am fost pusi la masa, de asta data in spatioasa bucatarie-laborator.

Masa era mare, asa incit in mijlocul ei incapeau (cu greu, ce-i drept) "gustarile", aliniate pe caprarii, destinate micului dejun: rinduri de brinzeturi, rinduri de cirnati, altele de pateuri, rinduri de dulceturi si miere, lapte dulce si lapte batut, iaurturi, oua fierte si… palinci.

Dar, inainte de a ne decide noi pe unde sa atacam deasa padure de mincaruri de pe masa, ne-am pomenit in farfurii cu doua perechi de "visle", crenvursti ardelenesti facuti din carne de capra.

Plesu a continuat cu o cana cu lapte si un toi de palinca, o intrare lichida destul de ambigua, care avea, insa, avantajul ca era deschiderea si catre partea mai angelica a micului dejun – dulceturile – si catre cea draceasca – brinzeturile tari si cirnataria.

Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o ora si jumatate, asa incit, spre ora 1, ne-am inceput excursia.

Insa, nu inainte ca, tocmai cind eram pe punctul de a trinti portierele masinii, mama doctorului sa tisneasca din casa cu o valijoara in mina. "V-o pun in portbagaj, ne-a spus, daca vi se face cumva foame pe drum. Sint niste snitele de pui. Si muraturi. Si sa veniti repede la masa!"

Exista citeva poze pe care Bernea ni le-a facut, lui Plesu si mie, in cimitirul de la Brad, din profil, stind jos, rezemati fiecare de-o parte si de alta a unei vechi cruci de piatra. Amindoi aveam aerul unor oameni rapusi de mincare, cu burtile profilate in prim-plan.
Din poza razbate parca geamatul celor doi, iar in urechi imi staruie si acum risul fericit al lui Horia Bernea, care-si degusta reusita ispravii puse la cale cu atita drag in cinstea intoarcerii noastre in tara.

Dar nu trecuseram inca de jumatatea incercarii. Catre 5 dupa-amiaza, am ajuns acasa, unde eram asteptati, desigur, cu "masa de prinz". Nu mai tin minte ce am mincat. Stiu doar ca, spre orele 7 seara, am fost poftiti de gazda noastra sa-i admiram colectia de pictura.

Si, in timp ce ziceam ba una, ba alta despre pinzele care, scoase cu mindrie din rasteluri, ne treceau prin fata, mama doctorului a intrat radioasa, cu o tava de placinte cu brinza tocmai scoase din cuptor. "Luati, ne-a zis, cit sint calde, iar peste o ora mincam de seara".

S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l inteleg nici pina in ziua de azi. E limpede ca nici unul dintre noi "nu mai putea". Exista, insa, pesemne, o logica si-o psihologie pentru la "grande bouffe", care, odata declansate, nu mai pot fi oprite decit prin moarte.
De altfel, in filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, in care se pune la cale un suicid gastronomic in patru, totul se petrece intr-un weekend, asadar pe parcursul a doua zile. Noi ne apropiam de sfirsitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toti asupra placintelor calde si le-am devorat in citeva clipe.

Peste o ora, eram reinstalati la masa si retraiam, intr-o noua formula culinara (din care nu-mi mai amintesc decit de o mancare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seara inainte. Eram, totusi, foarte tineri. Nu am alta explicatie pentru faptul ca am ramas vii”.

[nutucutu]

În prealabil postat de Mihailescu-Marin Daniel

Problema mare este ca din aceasta foame a mea, pacat al meu vin si alte pacate,:
- lenea; explicatie : dupa ce mananc ma pun in pat, sau cate odata mananc in pat;
- somnul: explicatie: daca ma pun in pat ma apuca somnul;
- netinerea postului: mananc carne, lactate
- credinta desarta: eu tot timpul zic ca Dumnezeu ma iarta, ca de maine incep sa tin post........si tot asa zic si a doua zi..........si tot asa pana la finalul postului, si trece postul si vad ca nu am tinut nici macar o zi;

Va rog din suflet ajutati-ma cu un sfat practic, poate un acatist al vreunui sfant impotriva mancarii sau asa ceva.

Va multumesc din suflet, si astept sfaturile voastre, al vostru gurmand Daniel.
Doamna ajuta.

Analiza dumneavoastra arata la fel cu analiza mea. Sintem plini de defecte, avem mult prea putine virtuti si nu avem vointa sau energie sa ne indreptam. Domnul Dragomir v-a aratat cum lupta dumnealui. Combate defectele incercind sa practice virtutile care se opun acelor defecte. Eu am procedat in doua feluri pina acum: prima data mi-am facut o lista cu defectele si m-am concentrat sa le corectez. Am inceput cu cele mai mici. Nu prea a functionat. Apoi mi-am facut un program. Programul perfect, as putea spune. M-am ghidat dupa orarul pe care il au calugarii in minastiri, cu ore de rugaciune, masa, somn. L-am adaptat nevoilor mele, ca eu am si orar de munca impus. Si am inceput sa ma straduiesc sa respect acest program; de doi ani de cind fac asta am avut o singura zi in care pot spune ca mi-am respectat programul. In fiecare zi gresesc. Cu toate astea, vad progrese si asta ma motiveaza sa continui. Acum inteleg ceea ce spunea maica Tereza De Calcutta:"Bunul Dumnezeu nu ne cere sa reusim ci vrea doar sa incercam din tot sufletul." La sfirsitul fiecarei zile eu vad ca nu am reusit, insa in fiecare dimineata imi propun sa incerc din nou, din tot sufletul. Cred ca in lupta pe care o ducem nu trebuie sa uitam vreodata tinta: in fata noastra se afla domnul nostru Isus Cristos care si-a dat viata pentru noi si un Tata infinit de bun. Daca avem acest lucru in fata ochilor vom sti ca vom fi iertati pentru doua sarmale in plus. Acele sarmale in plus ne aduc mai mult beneficiu daca ne umilim ca nu am reusit sa ne abtinem, decit un post aspru pe care il tinem si care ne duce la mindria desarta ca am tinut post!
Privind la aceasta tinta, nu mai conteaza ca altii ma vad bun sau rau, gras sau slab, ca eu insami nu sint tocmai un fotomodel: Dumnezeu ma iubeste asa cum sint, iar cei de linga mine care ma iubesc, tot asa: ma iubesc asa cum sint.

[vsovivi]

Eu mă urăsc așa cum sunt, mi-e silă, scârbă, greață, îmi vine să vomit de cum sunt căci văd cum lăcomuțu' credul se luptă cu lăcomoiu „vrednic”... iar pe mine mă flatează ca să arbitrez bârfele, și din cearta asta, ce artă? arta marțială și joială... din cearta asta a nemulțumirii ca apoi să mă măgulească diavolul cu lingușiri între cornițe și la orgolii, nu iese biruitor decât triumfalismul unei fericiri deșarte:

ucigășia lui Dumnezeu crezând că apoi o să beneficiez de mai multe femei... cu bani.

Deci asta e bucuria și fericirea omului prost, nu știe că e ucigaș și desfrânat și nici ce e aia desfrânare... ocularăzbun.

Păi desfrânarea o practică omul cu înghițitura sau cu burta, crește și scade rapid, crește-scade, și dacă crește-scade rapid, de câteva ori pe zi, gata, iată e ca și cum ai făcut sex sau malahie de trei patru ori pe zi, iar noaptea cu visele... și minteresurile. Îți zici ca proorocul mincinos că din pricina ta, cu viclenie lăsate, or să beneficieze alții cândva de mântuire... e vrăjeală.

Și te mai poți numi creștin cu o astfel de practică a ochiulhulului bucuriei?
E distracția prostului care râde de cel aflat la necaz că scapă de el și o să aibă el mai multe femei... mai puțini stăpâni, mai puțini oameni ce-l mustră și care-l deranjează de la lucru, că cică el lucreză, aduce spor de creiatină în ceva domeniu.

Defapt omul de când l-a pierdut pe Dumnezeu caută să-și găsească stăpân, și dacă nu găsește își născocește un vrăjidol ca să fugă de cruce ca dracul de tămâie, dracul fuge deasupra.

Stăpânii omului sunt voia de sine, sau voia gLumească a gLumii libelulelor libere de orice voie, un fel de lăcomie aleatoare.

Și pentru ele, are omul atât de multă nemulțumire și apoi ceartă și răzbunare care nu e altceva decât desfrânare de-ți vine rău.

Căci omul se hrănește nu numai cu dragoste nevătămătoare, adică aia curată ce vine de la Dumnezeu ci și cu dragostea spurcastă, aia a omului, dragostea necurată care vatămă și e pătimașă și se transformă în ură.

Și trebuie un echilibru, trebuie ca omul să se hrănească și cu dragostea curată a Domnului ca s-o facă pe ea Domnului și omului dar și cu ura pentru ca să urască cu ea duhurile necurate și nedesăvârșirea lui spurcată și trândavă în care se lasă și se scurge ca să se baalăcească.

Orice învârtoșare din prostie îi poate fi fatală asimilându-se cu o mică trădare, o învoire ca să scape de insistență, lasă după dracool ca să se lăfăie în ațipic, și e ca o lepădare de Dumnezeu nebăgată în seamă sau neluată în serios. Și asta se numește sminteală, adică ai ieșit din Cale sau mergi cu spatele înainte privind mereu cu jind și cu dor la „bucuriile” gLumii, exact ca Sarra lui Lot, doar că nu te uiți la Sodoma și Gomora ci la turnul și apa BABILONULUI stâpânilor, fiindcă vrei și nu ai, nu mai ai stăpân, ci ai hotărât să fi doar un alegător al morții ca să ști cum e și să ter poți decide mereu. Păi tu vrei să mori ca să ști cum e moartea? E urâtă! Eu vin din iad și știu cum e. Dacă nu mă crezi gustă și tu din ea. Și să vezi apoi ce miorlăieli și sgârieturi la ușă și ce friguri și scârțâiri, exact cum fac unghiile sau creta pe tablă sau pantofii de lac când îi freci între ei. Așa o să miorlăi și o să scârțâi pe la uși pentru cîteva roșcove dar nu o să-ți deschidă nimeni căci se va vedea ceea ce ți-ai ales, la viața ta... averica: ave, ave, averica.

[vsovivi]

Iartă-mă Doamne, că iată vorbesc și eu ca să nu tac, adică scriu, deci până la urmă nimic altceva decât tot un brotac: oac, oac, oac, oacheș... adică chesh, firește, că e vorba că îți intră în fire și zici că e instinct și reflex și înveți că e o fatalitate a firii pe care n-ai cum s-o eviți... și atunci te bucuri de creșterea lor: a coarnelor, a cozii, a ghiarelor, a colților și a altor mici însușiri „alese” atât de benefice firii umane... îți crește toată pofta cea mare de gLume. Și ce să faci, dacă te-ai înhitat cu tâlharii, atunci începe dansul.

[guardian knight]

si eu am aceeasi problema ca a colegului nostru, cu exceptia ca eu nu sunt foarte gras,dar tot depasesc greutatea optima cu vreo 5-6 kg !

si la mine e problema ca mereu mi-e foame,sau aproape mereu !
si cum am puterea financiara sa umpu cosul de la mall, tendinta de supra-alimentare e foarte mare !!!

Tot mi-am impus, in gand sa renunt drastic la mancare,dar diavolul caloriilor ma ispiteste iara, si iara spre satietate !!!

Asa ca am zis, in cele din urma,ca imi voi impune un program aproape militar,pe care il voi aplica neabatut !

Reteta e foarte simpla !

1).Trebuie sa reduc la fiecare masa, cantitatea la jumatate !!!
2). carnea si grasimile sa fie consuumate doar o data sau de doua ori pe saptamana !
3). cel putin de doua ori pe saptamana sa fac alergari,sau mers cu bicileta, adica efort fizic sustinut !!!

Asta cred ca e reteta de succes !!!
Sa-mi dea Dumnezeu putere si vointa s-o duc la capat !!!

[KANDIA]

În prealabil postat de heaven

O cura de dezintoxicare poate fi binevenita,insa nu orice organism suporta ceva dus la extrem si nici nu e indicat.
Cel mai bine ar fi de adoptat un stil de viata sanatos permanent,pentru ca daca dupa ce sunt date jos kg in plus se revine la vechile obiceiuri,atunci persoana ajunge sa se ingrase si mai rau decat inainte de regim.

Sunt perfect de acord,dar sa fii cumpatat a fost cel mai greu...pentru mine.Pe extreme,fie ele si cele de jos am dat mai usor rezultate...la inceput.Apoi cand vezi ce bine arati si ce bine te simti apare si o motivatie sa te pastrezi asa si sa nu mai dai in excesul de sus...te automotivezi.

Oricum cura asta a fost extrem de usor de tinut mai ales dupa prima noapte pentru ca dormi atat de bine...Durata era de 3 saptamani dar eu am tinut 4 tocmai pentru ca ma simteam minunat.

[kikyo_ea]

Ar fi bine sa va gasiti un duhovnic bun, care sa va indrume pas cu pas. Trebuie insa sa aveti vointa si sa urmati cu strictete sfaturile dansului.
Lucrul important este ca ati constientizat ca aveti o problema care nu va da pace.

Pasul urmator este sa gasiti pe cineva care sa va indrume. Puteti merge in paralel la un nutritionist si un medic, pentru ca problemele de sanatate vor aparea foarte curand. Cand o sa aflati pericolul la care este supus corpul dumneavoastra datorita greutatii, motivatia de a rezolva problema va fi si mai mare.
Aveti pentru ce sa luptati - sufletelul care v-a fost daruit de Dumnezeu spre a-l creste in dreapta invatatura.

Dumnezeu sa va ajute!!!

[Mihailescu-Marin Daniel]

am citit toate indemnurile scrise de voi, v-am citit parerile si gandurile si va multumesc de sprijinul acordat.
ceea ce cred eu, facandu-mi lista :)), este ca nu am vointa, nu exista scanteia.
Cu 5 ani in urma, momentul in care eu si sotia mea ne-am inceput relatia a fost urmatorul: existau paiele, existau chibritele, existau oameni care puteau sa le aprinda dar......nu exista scanteia care sa aprinda focul dragostei.

Asa si aici, exista si rugaciune (cat de cat :)), exista si gandul meu de a intra pe o cale buna dar........nu exista vointa, scanteia pentru a aprinde focul de Dumnezeu si de mine ca om.

Sper ca aceasta scanteie, caci altfel nu stiu ce o sa ma fac.

Inca odata multumiri pe aceasta cale, tuturor celor care mi-ai scris si m-au indrumat spre o cale mai buna. Sa va ajute Dumnezeu sa realizati numai lucruri placute Lui si ajutatoare voua.