Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Cel ce nu se îndepărtează de bună voie de pricinile patimilor, acela fără voie este atras de păcat. Iar pricinile păcatului sunt: vinul, femeile, bogăția și sănătatea trupului. Nu că acestea sunt din fire păcate, ci că, din pricina lor, firea cu ușurință înclină spre patimile păcătoase. Și iată de ce omul trebuie să se păzească de acestea cu tot dinadinsul. Dacă mereu îți amintește de neputința ta, nu vei trece hotarul străjuirii.
Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Racirea duhovnicească începe prin uitare. Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire. Uită și primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morții dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmași, cât și de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deșarte) și îndeosebi a părtășiei cu lumea. Atunci, toate cele duhovnicești sunt trecute cu vederea, inima se răcește și simțirea celor duhovnicești este întreruptă. Inima se arată fără vreun simțământ.
Când se întâmplă una ca aceasta, împreună cu ea vin și tristețea și lipsa de grijă. Ca urmare a acestora, ocupațiile duhovnicești se amână pentru altă vreme, ori chiar dispar pe de-a-ntregul și începe vechea negrijă de dinainte și o viață plină de tristețe, prin uitarea de Dumnezeu și prin plăcerea de sine.
O astfel de viață este pustie! Dacă vreți să nu cădeți într-o asemenea prăpastie, păziți-vă de primul pas: uitarea. Pentru aceasta, amintiți-vă întotdeauna de Dumnezeu și de lucrurile Lui.
Arhimandritul Serafim Alexiev

[cristiboss56]

Este final de lună şi avem datoria, asumată încă de la începutul acestui an omagial euharistic, de a reflecta, din perspectiva spovedaniei şi a împărtăşaniei, asupra pericopelor evanghelice din cele patru duminici.
În prima duminică, a răsunat la Sfânta Liturghie, în bisericile ortodoxe, pericopa despre iubirea vrăjmaşilor (v. Luca 6, 31-36), din consistenta predică de pe munte. A ne întoarce către Dumnezeu cu toată fiinţa noastră - căci asta implică
pocăinţa - înseamnă, în mod aparent paradoxal, a ne întoarce cu o inimă iubitoare către... vrăjmaşii noştri! E poate partea cea mai grea a creştinismului şi ceea ce-l diferenţiază de acele religii care propovăduiesc toleranţa, răbdarea, refuzul de a riposta în faţa vrăjmaşilor, dar la care cu anevoie găseşti îndemnul de a iubi , nu doar de a-l răbda , pe cel ce te urăşte şi te prigoneşte! Adesea, în dialogul de la scaunul de spovedanie, această poruncă se vădeşte a fi o adevărată piatră de poticneală. Sigur că ne este greu să iubim pe vrăjmaşii noştri, că nu putem, cu puteri omeneşti, pune iubire într-o relaţie în care primim, din partea celuilalt, ură şi chin. Dar nu ne putem apropia de sfintele taine şi împărtăşi dacă nu spunem măcar:
„Doamne, tu vezi că inima mea nu poate iubi, că mă tulbură cei ce mă vrăjmăşesc. Dar vreau să iert şi să binecuvintez pe cel ce-mi face rău; dă-mi Tu puterea aceasta, pe care eu nu o am, aceea de a-l iubi nesmintit" .
În a doua duminică a lunii lui brumărel, am aflat care sunt opţiunile noastre în viaţă, cum ne putem raporta la „cuvintele vieţii veşnice" , conform pildei semănătorului (v. Luca 8, 5-15). În
Stromate , Sf. Clement Alexandrinul ne arată că Domnul este „cultivatorul pământului din oameni" . Ultimul cuvânt spus lui Adam, înainte de a-l izgoni din rai, a fost: „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19). Avem, aşadar, mergând pe firul parabolei, nevoie să împlinim trei lucruri: 1) să nu mai rătăcim pe „lângă drum" , lăsându-ne călcaţi în picioare de diavol şi de cele ale lui (cf. Luca 8, 5), ci să venim pe Cale, în Biserică; 2) să ne ţinem de rugăciune, care este „plugăria sufletului" şi de împlinirea poruncilor, ca să se înmoaie inima de piatră şi „fără umezeală" (cf. Luca 8, 6); 3) să curăţăm câmpul fiinţei noastre de spinii patimilor care ne înăbuşă (cf. Luca 8, 7), prin spovedanie şi pocăinţă sinceră. Apoi vom putea primi toată sămânţa cea bună care se seamănă de Sus, precum şi bobul de grâu ascuns în prescura ce se preface în Trupul Domnului. Devenim, astfel, mlădiţe ale lui Hristos, primind şi bobul de strugure ascuns în vinul ce devine, la Sfânta Liturghie, Sângele Domnului.
Într-o lume în care suferinţa şi moartea ne sunt familiare, nu putem să nu ne întâlnim (ca în a treia duminică a acestei luni), cu un cortegiu funerar precum cel ce însoţea pe văduva din Nain, al cărei fiu a fost înviat de Domnul (v. Luca 7, 11-16). Vedem, pe de o parte, că ceea ce L-a „atras" pe Domnul a fost tânguirea acelei femei, care-şi plângea „singurul copil" (Luca 7, 12). Tot aşa, omul care se tânguie/ se pocăieşte de păcatele sale, plângându-şi sufletul mort - singurul suflet, nu? -, atrage prezenţa Domnului. Sau, mai exact, Îl lasă pe Dumnezeu să Se aplece asupra sa, să intre în viaţa (sau mai degrabă moartea!) sa. La întrebarea:
de ce a trebuit să se şi „atingă de sicriu" (cf. Luca 7, 14), nu putea să facă minunea învierii doar rostind un cuvânt? , Sf. Chiril al Alexandriei răspunde: pentru ca noi să învăţăm că „Trupul Sfânt al lui Hristos mântuieşte oamenii" , căci „Trupul lui Hristos are puterea de a da viaţă şi de a birui moartea şi stricăciunea", fiind
„Trupul Cuvântului, dătător de viaţă" . Găsesc răspuns aici şi cei ce cred că doar rugăciunea, nevoinţa, împărtăşirea de cuvintele Domnului ar fi suficiente spre mântuire, nefiind nevoie şi de împărtăşirea din Trupul şi Sângele Său (desigur, cu bună rânduială, cu dezlegarea şi cu binecuvântarea duhovnicului).
Ultima duminică a lunii octombrie, cea de mâine, ne vorbeşte despre vindecarea demonizatului din ţinutul gherghesenilor (Luca 8, 26, 39). Dumnezeu ne eliberează de sub tirania diavolilor, dezlegând pe cei ce, tot făcând voia lor, au ajuns să fie chiar şi posedaţi, cu manifestări specifice. Dar această ieşire de sub influenţa satanei a unui om atrage o serie de efecte împrejurul său. Gherghesenii au fost scoşi din casele lor, deşi se sfătuiseră nici să nu primească pe Iisus la ei, nici să iasă din cetatea lor ca să vadă minunile Lui. Dar paguba produsă prin înecarea porcilor în mare i-a scos din ale lor... Aşa se întâmplă şi când omul se pocăieşte sincer, împlineşte poruncile Domnului, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, eliberându-se de sub tirania diavolului: devine epicentrul unor adevărate seisme spirituale în comunitatea/ familia din care face parte. Unii pot alege, în urma şocului, să urmeze lui Hristos; alţii Îl vor alunga şi se vor ţine, în continuare, departe de El. Dar nimeni nu va putea să susţină că nu L-a întâlnit şi că nu a avut dreptul de a alege

[cristiboss56]

Părintele îşi povăţuia fiii duhovniceşti conform Tradiţiei Apostolice şi Patristice şi le cultiva sufletele, astfel încât ei să poată participa des Ia Taina Dumnezeieştii Euharistii, fiindcă ştia că Dumnezeiasca împărtăşanie este medicamentul nemuririi, secretul sfinţirii şi arvuna împărăţiei ce va să vină.
Spusese odată într-o predică de a sa: „Cred că viaţa noastră, dacă nu se încadrează şi nu se desfăşoară continuu în acest mod al vieţii mistice şi al Cinei celei Mari este seacă. Viaţa noastră este foarte îndurerată şi lipsită de conţinut... Domnul să ne dea de putere şi har, astfel încât cu adevărat să ne cultivăm pe noi înşine, conform Legii lui Dumnezeu, iar Marea Cină să fie pe primul loc în viaţa noastră.
Vie să ne fie credinţa, astfel încât vrăjmaşul să nu ne poată convinge uşor să neglijăm Dumnezeiasca Liturghie şi să ne depărtăm de la Paharul Vieţii, care este piscul! Şi o voi spune şi o voi accentua întotdeauna: cine Îl ia pe Hristos, învie, cine ÎI ia pe Hristos, nu mai ţine cont nici de boală, nici de încercare, nici de o altă greutate. Tot timpul se simte sub harul Domnului”.
Părintele Eusebiu Giannakakis-

[cristiboss56]

Un proverb spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Dar cum putem să acceptăm să ne căsătorim fără dragoste?
Dragostea adevărată se dobândeşte pe parcursul întregii vieţi. Ea este un dar dumnezeiesc care se dă după har. Pentru a ajunge la o astfel de dragoste, este nevoie să dobândim acest har şi să îl păstrăm, căsătoria cinstită fiind calea dobândirii acestui har şi a dragostei. Desigur că asemenea căsătorii, în care unul îl urăşte pe celălălt, nu sunt fireşti. Acelaşi lucru spunem şi despre pasiuni. Pasiunea trece, iar ceea ce rămâne constituie temelia unei căsnicii.
De aceea, trebuie să existe simpatie reciprocă, interese comune. Este de dorit să fie şi acelaşi nivel de cultură şi poziţie socială, iar diferenţa de vârstă să nu fie prea mare. Cât despre dragoste, ea trebuie meritată ca, după 10-15 ani, soţul să spună: „Ce fericire că m-am căsătorit anume cu ea”, iar soţia să poată spune la fel.
A înţelege că persoana de lângă tine este jumătatea ta şi că nu îţi imaginezi existenţa alături de alta se numeşte dragoste. Ea vine doar după ce corabia vieţii a supravieţuit mai multor furtuni.
Preot Evghenie Şestun

[cristiboss56]

Despre tainele gândurilor

Din “Staretul Tadei de la Vitovnita”


Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău. La fel se împlinesc şi gândurile noastre. Şi astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ şi în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp şi în spaţiu.
Şi noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înţelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască şi noi nu înţelegem asta. Şi nu înţelegem că prin gândurile noastre îi influenţăm pe ceilalţi. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile şi de dorinţele noastre.
Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.
Aşadar, aici suntem lucrători pe ţarina Domnului, şi înfăptuim armonia cerească, armonia dumnezeiască, iar acolo pacea şi liniştea domnesc pretutindeni.
Dacă ne preocupă gânduri negative, acela ne este un mare rău. Când în noi este sălăşluit răul, el se răspândeşte şi în jur, în familie, în mediul în care ne aflăm.
Iată, putem fi un bine mare sau un rău mare. Şi cât e de bine să fii om bun, pentru binele tău, omule! Căci gândurile nimicitoare, rele ne nimicesc pacea, şi atunci numai avem pace şi nici linişte.
Noi întotdeauna începem greşit. În loc să începem de la noi înşine, noi dorim întotdeauna să-i îndreptăm pe ceilalţi, iar pe noi ne lăsăm mai la urmă. Când fiecare va începe cu sine, atunci va fi pace pretutindeni! Iar Sfântul Ioan Gură de Aur , spune: „Dacă omul nu se va vătăma pe sine însuşi, nimeni nu-i poate face nici un rău, nici măcar diavolul. Vedeţi, noi suntem cei care ne croim viitorul.
Neamul nostru omenesc prin gândurile sale strică (tulbură) întreaga ordine (a lucrurilor).
Neamul omenesc dintâi a şi fost nimicit prin potop pentru gândurile şi dorinţele sale rele. Iată, şi acum avem la fel gânduri rele şi nu avem roade bune, trebuie deci să ne schimbăm.
De fapt, fiecare persoană trebuie să se schimbe, dar este mare păcat că nu am avut un exemplu în viaţă, nici în familie, nici în societate.
***
Domnul se află pretutindeni. El locuieşte în inimă şi de aceea a spus că trebuie să trăim totul din inimă, şi să lucrăm cu voie deplină.
Când îl căutăm pe Domnul din inimă: Iată-L, e aici! Căci, El este părintele nostru. Părinţii noştri pământeşti, cer de la noi multă atenţie, caută să le dăm înapoi iubirea pe care ei ne-au dat-o, iar noi adesea îi mâhnim foarte mult. Aşadar, trebuie să-L căutăm pe Domnul din inimă.
Atunci când ne deprindem să lucrăm totul din inimă, atunci ne este rugăciunea sinceră şi dragostea faţă de părinţi, şi faţă de aproapele, şi Dumnezeu este aici.
Fiecare lucrare este în acelaşi timp şi rugăciune. Gândurile ne sunt legate atunci de acea lucrare, şi când lucrăm din inimă, înseamnă că pentru Dumnezeu lucrăm. Dacă ne gândim că lucrăm pentru oameni, atunci greşim.

[cristiboss56]

din “Scoala rugaciunii”, Mitropolit Antonie de Suroj
Dumnezeu ne dă putere, dar noi trebuie să o folosim. Atunci când, în rugăciunile noastre, Îi cerem lui Dumnezeu puterea de a face ceva în Numele Lui, nu-I cerem de fapt lui Dumnezeu să o facă El în locul nostru, pentru că noi am fi mult prea slabi pentru asta, ci să o facem noi cu puterea Lui.
Vieţile sfinţilor sunt lămuritoare în această privinţă, şi în viaţa Sfantului Filip Neri (preot şi duhovnic italian din secolul al XVI-lea, dedicat promovării sfinţeniei vieţii preoţilor catolici şi a importanţei predicii în cultul creştin) este descrisă tocmai o astfel de situaţie.
Sfântul Filip era un om mânios, care se certa din nimic şi care avea puternice izbucniri de mânie, în schimbul cărora avea, desigur, de îndurat muştruluiala zdravănă a confraţilor săi. Într-o zi a simţit că nu mai putea continua astfel.
Din relatarea vieţii lui nu aflăm dacă aceasta s-a datorat virtuţii lui sau faptului că nu-i mai putea suporta pe fraţi. Cert este că se repezi dintr-o dată spre capelă, îngenunche înaintea unei statui de-a lui Hristos şi-L rugă să îl izbăvească de mânie. Apoi ieşi afară, plin de nădejde.
Prima persoană pe care o întâlni fu unul dintre fraţi care nu-l supărase niciodată cu nimic, dar care tocmai acum se arătă duşmănos şi supărător. Aşa că Filip izbucni în mânia lui obişnuită şi se duse mai departe, plin de năduf, pentru a-l întâlni pe un alt confrate, care întotdeauna fusese pentru el un izvor de mângâiere şi odihnă. Dar până şi acesta îi răspunse în doi peri. Atunci Filip dădu fuga înapoi la capelă, se aruncă înaintea statuii lui Hristos şi spuse: „Oh, Doamne, oare nu ţi-am cerut să mă izbăveşti de mânia aceasta? ” Iar Domnul i-a răspuns: „Ba da, Filipe, şi tocmai de aceea am înmulţit ocaziile în care tu să înveţi să dobândeşti pacea “.

[cristiboss56]

Cum se aleg numele copiilor?




Numele la noi au început să fie alese nu pe placul lui Dumnezeu. Pe placul lui Dumnezeu iată cum trebuie să fie. Alegeţi numele în funcţie de zilele sfinte: fie în funcţie de ziua în care se naşte copilul, fie în funcţie de ziua în care este botezat, fie la trei zile după botez. Aici totul se va face fără să se ţină cont de vreun motiv omenesc, ci după cum va da Dumnezeu, căci zilele de naştere sunt în mâinile Lui.
Şi petrecerile de bucurie pentru naşteri au început, de asemenea, să se facă greşit. Dacă dai petrecere, schimbă totul pe alt ton şi gata. Împarte la săraci şi nevoiaşi ceea ce ar trebui să cheltuieşti pentru petrecere. Şi acest lucru să-l faci iară să stai pe gânduri. Săracilor pe care îi trimite Dumnezeu să le împărţi. Dumnezeu vede totul. [I, 152]
Din „Sfaturi intelepte ”, Sfantul Teofan Zavoratul

[cristiboss56]

Rugaciuni pentru cei trecuti la cele vesnice

In Teologia dogmatică a Mitropolitului Macarie citim: „Rugăciunile noastre pot să ajute celor răposaţi în acelaşi chip în care ele ajută creştinilor de pe acest pământ care sunt despărţiţi de noi […], fie că se află în călătorie, fie prizonieri, fie în surghiun ori în temniţă – tot aşa cum ajută rugăciunile părinţilor pe copiii lor bolnavi.” „Să se îndoiască omul că sunt lucrătoare rugăciunile pentru cei răposaţi e totuna cum s-ar îndoi că sunt lucrătoare rugăciunile pentru cei care nu sunt de faţă.”

Astfel de cugetări nu sunt originale, ci au temelie la Sfinţii Părinţi. Încă Sfântul Epifanie al Ciprului a scris: „Ce poate să fie mai de folos pentru cei răposaţi decât să fie pomenite la rugăciune numele lor? Cei vii cred că cei adormiţi nu sunt lipsiţi de viaţă, ci trăiesc în Dumnezeu. Aşa cum Sfânta Biserică ne învaţă să ne rugăm pentru fraţii care călătoresc cu credinţă şi cu nădejde, căci săvârşind pentru ei rugăciuni, acestea le sunt de folos, tot astfel trebuie să fim încredinţaţi şi de folosul rugăciunilor săvârşite pentru cei plecaţi din această lume.”

Bătrâna Minka mi-a povestit următoarele: „Aveam o mătuşă la Cirpan -pe E.R în timpul Războiului Balcanic (1912), fiul ei a fost mobilizat şi a dispărut. Luat prizonier, el nu a dat nici un semn de viaţă un an şi şapte luni. Autorităţile i-au comunicat oficial că el fie a dispărut fără urmă, fie a murit. Mama lui plângea, nemângâiată. Socotind că a murit, ea i-a făcut în toată această vreme pomeni, după soroacele de pomenire, socotind o anume dată a morţii lui. Astfel, în cea de-a 40-a zi, la trei, la şase şi la nouă luni şi la un an, a dat să se slujească Liturghie pentru cei adormiţi, aducând pâine, pregătind colivă, făcând pomană şi împărţind haine „de bogdaproste”, pentru păcatele celui adormit.

După un an şi şapte luni el s-a întors acasă, pe neaşteptate, viu şi nevătămat. Mama lui şi-a ieşit din fire de atâta bucurie. Şi i-a povestit cum l-a pomenit, câte Liturghii a dat să se facă pentru el şi câte a împărţit pentru sufletul lui. Iar el i-a spus că în prizonieratul său i-a fost foarte greu, însă, în acele zile când era pomenit, simţea o mare uşurare sufletească!…

Asta înseamnă că pomenile nu sunt fără rost!” a încheiat bătrâna Minka.

Foarte vrednice de crezare sunt multe asemenea întâmplări păstrate de Biserică în Vieţile Sfinţilor. Ele demonstrează adevărul că legătura prin rugăciune – fie între cei vii, fie între cei vii şi cei adormiţi – este una reală, lucrătoare şi mult folositoare. „Pentru că nimic din cele pe care le dăm împrumut lui Dumnezeu – după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin – nu se pierde, ci se întorc toate de la El cu cea mai mare dobândă.”

Iată că există însă o serie de neînţelegeri în legătură cu rugăciunile pentru cei adormiţi. Să acordăm puţină atenţie celor mai însemnate dintre acestea: 1) Unii întreabă: cum poate lucrarea rugăciunii să se extindă atât de mult, încât să treacă dintr-o lume în alta şi să meargă din lumea văzută în cea nevăzută?

La această întrebare Mitropolitul Filaret al Moscovei răspunde astfel: „La rândul meu, eu am pus celor ce cugetă în acest chip întrebarea: e de înţeles oare pentru mintea obişnuită cum lucrează rugăciunea unui om viu asupra altui om viu, mai cu seamă dacă rugăciunea se face pentru cineva care nu este de faţă […], şi cum se poate cere pentru el ceva moral şi duhovnicesc, ca de pildă iertarea păcatelor, îndreptarea din vicii, îmblânzirea patimilor, luminare, întărirea întru virtuţi? Doi oameni – fiecare cu propria lui minte şi voie, cu aplecările proprii, în mod liber – nu sunt oare unul pentru altul două lumi diferite, despărţite una de alta, cu atât mai mult că sunt mărginiţi de trup? Atunci cum rugăciunea unui om îşi întinde lucrarea sa asupra altuia?”

In viaţă există multe asemenea întâmplări, despre care pomeneşte Mitropolitul Filaret: ca unul să se roage pentru altul şi să primească cele cerute. Şi Cuvântul lui Dumnezeu socoteşte lucrătoare rugăciunea între doi oameni, ea fiind cu putinţă de îndată ce şi-au asumat datoria de a se ruga unul pentru altul. Nu s-ar fi spus una ca aceasta dacă o asemenea rugăciune ar fi fost nelucrătoare şi fără obiect. Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi – citim la Sfântul Apostol Iacov -, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iac. 5,16). Iar Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie: Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela (I In 5,16).

Şi, dacă este cu putinţă lucrarea rugăciunii unui suflet asupra altuia în această lume, este cu putinţă şi această lucrare a rugăciunii celor vii de aici asupra celor plecaţi pe cealaltă lume, cu atât mai mult, cu cât sufletele celor vii şi ale celor morţi nu s-au rupt unele de celelalte, ci se află sub acelaşi acoperiş – acoperişul uneia cereşti şi pământeşti Biserici, al cărei Cap este Hristos (Efes. 1, 10). „Adu-ţi aminte – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul – că rugăciunea pentru cei adormiţi este puternică în comuniune, prin faptul că se face în numele întregii Biserici. Biserica respiră prin rugăciune. Aşa cum o femeie însărcinată – prin puterea firii – respiră, iar acţiunea respiraţiei se transmite şi copilului, tot astfel, prin puterea harului Biserica respiră unită la fiecare rugăciune, iar lucrarea rugăciunii se întinde şi asupra celor adormiţi care se află în sânul Bisericii, care îi cuprinde atât pe cei vii, cât şi pe cei adormiţi, pe cei luptători şi pe cei triumfători.” Spunând aceasta, Sfântul Teofan conchide: „De aceea, nu vă leneviţi să pomeniţi la fiecare rugăciune pe toţi cei strămutaţi de la noi, părinţi şi fraţi ai noştri, dreptcredincioşi! Aceasta va fi socotită drept milostivire a voastră pentru ei.”

2) Unii întreabă: De ce în Scriptură nu ni s-a descoperit nicăieri limpede faptul că trebuie să ne rugăm pentru cei răposaţi şi pentru izbăvirea lor de iad?

Le răspundem: într-adevăr, in Sfânta Scriptură o asemenea idee nu este limpede exprimată, însă ea este clar subliniată, fără a fi dezvoltată cu de-amănuntul. Ceea ce nu este fără adânci temeiuri dumnezeieşti. Iar temeiurile sunt următoarele:

a) Dacă Hristos ar fi dezvăluit adevărul cu de-amănuntul că pentru rugăciunile fierbinţi făcute pentru aproapele, şi mai cu seamă de cei drepţi, Dumnezeu va ierta pe lumea cealaltă păcatele celor care au greşit, cine s-ar mai fi străduit în slăbirea morală, de obşte, să se nevoiască singur ca să ajungă la adevărata stare de virtute pe pământ şi, prin frică şi cutremur, să-şi lucreze mântuirea lui (Filip. 2,12)?

b) Nu există aceeaşi fericire pentru păcătosul iertat şi pentru cel drept, care s-a ridicat până la înălţimea sfinţeniei, care s-a trudit de bunăvoie, din dragoste către Dumnezeu, întru virtute. Precum stea de stea se deosebeşte în strălucire (I Cor. 15, 41), tot astfel şi fericirea celor mântuiţi va fi felurită. Domnul Iisus Hristos voieşte de la noi să fim desăvârşiţi întru virtute (vezi Mt. 5, 48), şi să fim desăvârşiţi întru bucurie (vezi In 16,24). Dumnezeu ne va ierta dincolo multe păcate la rugăciunile Bisericii şi ale celor apropiaţi nouă, însă numai dacă noi ne-am străduit atât cât ne-au ţinut puterile să facem pocăinţă în această viaţă. Dar dacă noi am cedat şi ne-am îngăduit să săvârşim chiar şi păcate de moarte, pentru care nici nu ne-am gândit să ne pocăim, nu vom fi iertaţi nici acum şi nici în veacul viitor (Mt. 12, 32).

3) O altă importantă întrebare este dacă noi, cu toţii, putem să fim, prin rugăciunile noastre particulare, lucrători la uşurarea stării celor care au răposat în păcate?

Răspunsul este: Nu toţi! Dacă noi înşine suntem foarte păcătoşi şi nu ne căim pentru păcatele noastre, dacă nu ne curăţim de ele prin mărturisire, cum vom cere iertare pentru păcătoşii plecaţi dintre noi? Un mort nu poate să-i ajute unui alt mort. Orice mare păcătos este un om mort duhovniceşte. Pentru acela care se roagă fără să se căiască de păcatele lui, Dumnezeu grăieşte: Ai nume […], trăieşti, dar eşti mort (Apoc. 3, 1). Şi încă: Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe (îs. 29, 13; vezi şi Mt. 15, 8). Aceasta înseamnă: acest popor puţin credincios şi rob al patimilor sale, chipurile, plânge pentru pieirea celor răposaţi ai săi care au murit în păcate, dar el însuşi merge cu păcatele sale către aceeaşi pieire la sfârşitul acestei vieţi. Chipurile, voieşte de la Mine să arăt milă către cei adormiţi, dar el însuşi II nesocoteşte pe Fiul lui Dumnezeu şi sângele Legământului (Evr. 10, 29), cu păcatele lui de fiecare zi. Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă (In 9,31). Pentru aceasta, dacă voim să ajutăm cu adevărat răposaţilor noştri, mai întâi noi înşine să ne lepădăm de obiceiurile păcătoase şi să arătăm prin pocăinţa noastră că-L iubim pe Dumnezeu, şi El va împlini rugăciunile noastre după făgăduinţa lui Hristos: Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă (In 15, 7).

Sfântul Dimitrie al Rostovului scrie: „Nu există un asemenea bine pe care să fie cu neputinţă să-l cerem de la Dumnezeu, numai să cerem ceva într-adevăr bun şi să ne rugăm aşa cum trebuie […]. Nu primesc cele cerute aceia care, fiind ei înşişi răi, nu caută să se îndepărteze de rău şi să înceapă să săvârşească binele ori care cer de la Dumnezeu ceva nefolositor […]. Omul cel rău, care nu caută să-şi lase nelegiuirile lui, nu poate să ceară nimic de la Dumnezeu.”

De aici rezultă următoarele: Dumnezeu ascultă atât rugăciunile celor drepţi (Ps. 33, 18), cât şi pe ale celor păcătoşi, care se roagă cu adâncă pocăinţă, cu frângerea inimii şi cu hotărârea puternică de a-şi îndrepta starea lor păcătoasă.

Arhimandrit Serafim Alexiev

[cristiboss56]

Sfaturi ale Staretilor Macarie si Ambrozie de la Optina

Staretii Macarie si Ambrozie si, in general, toti batranii spuneau:”SA AVETI SMERENIE”
DRAGOSTEA SI SMERENIA sunt tot atat de strans legate precum lumina de caldura
acolo unde este smerenie, sunt de toate. iar acolo unde nu este smerenie, nu este nimic, chiar daca omul ar face minuni. aratati smerenie! fericiti cei curati cu inima. cel smerit nu este cu putina sa nu fie si curat cu inima. de aceea cei meriti “vor vedea pe Dumnezeu”
sa va smeriti! sa le suferiti pe toate! exersati-va in smerenie si rabdare. sa castigati rabdare in sufletul vostru! CEL CE ARE PACE IN SUFLET, INLAUNTRUL LUI, ACELA SI IN TEMNITA SE SIMTE CA IN RAI.
muzica este o arta. dar exista si o muzica a sufletului. ESTE SENINATATEA SUFLETEASCA. aceea despre care spune Evanghelia:”luati jugul Meu asupra voastra si va smeriti cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. caci jugul Meu este bun si sarcina Mea usoara”. iata , acestea sunt seninatatea si odihna. ati invatat matematica? stiti ce inseamna semnul “=”? inseamna odihna sufletului, fericire, muzica, armonie, adica armonia tutturor puterilor sufletesti.
femeia nu traieste fara credinta. necredinta pentru femeie este temporara. ea se va intoarce la credinta, la Dumnezeu. altfel repede se topeste. cu barbatul este altceva. acesta poate trai si fara credinta. se face piatra, stanca, stalp de sare, dar poate trai si asa.
cultura nu numai ca nu impiedica sporirea duhovniceasca, ci chiar o usureaza.
staretul macarie a spus odata parintelui anatolia, ucenicul sau:
– la biserica trebuie sa mergem obligatoriu inainte de a incepe slujba
– de ce?
– iti voi spune altadata
si a spus dupa cativa ani:
– pentru ca atunci vine si Maica Domnului in biserica
patima slavei desarte stinge credinta din inima
partea si soarta celor ce vor sa se mantuiasca este suferinta. cand suferim trebuie sa ne bucuram.
fara rabdare si ingaduinta fata de aproapele nostru viata devine nesuferita
intreaga noastra viata este o taina minunata, cunoscuta numai Unuia Dumnezeu. Nu exista in viata imprejurari legate prin intamplare una de alta, ci totul este o Pronie. De multe ori nu putem intelege insemnatatea unei imprejurari sau a alteia. In fata noastra exista o multime de taine ale caror cheite nu le avem.