Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

În niciun caz nu trebuie ca soţii să-şi îngăduie grosolănii, violenţe şi jigniri. Adeseori, un mare rău în relaţiile conjugale este reprezentat de limba neînfrânată, atunci când soţii, aprinşi de mânie, îşi aruncă unul altuia jigniri de tot felul. Rănile lăsate în suflet de aceste săgeţi verbale sângerează apoi multă vreme.
Cartea Sfântă pune pe seama cuvântului următoarea însemnătate: „Cei nechibzuiţi la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie, pe când limba celor înţelepţi aduce tămăduire” (Pilde 12, 18).
Când se aprinde răutatea, mai bine să taci puţin şi să te linişteşti (să iei apă în gură), iar pe urmă, rugându-te, să spui pe un ton binevoitor ceea ce poate să aducă folos.
Este mai bine ca tiradele de reproşuri şi de „predici” să fie înlăturate printr-un singur cuvânt magic: „Iartă-mă!” , care, de altfel, este foarte greu de rostit. În general, trebuie spus că mediul familial reprezintă condiţiile în care omul învaţă să trăiască virtuos. Soţii trebuie să vadă în căsătoria lor tocmai asta: o şcoală de viaţă creştină. Iar şcoala nu este întotdeauna uşoară...
(Episcopul Alexandru Mileant)
( Cum să ne întemeiem o familie ortodoxă: 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 114)

[cristiboss56]

Omul a fost plămădit întru slujire şi spre slujire , după pilda Făcătorului său, Care necontenit lucrează. Slujirea izvorăşte din iubire, astfel că omul, în mod firesc, îşi slujeşte atâta lui însuşi, cât şi aproapelui, dar adevărata dragoste, care izvorăşte dinlăuntrul lui spre slujirea semenului, ţine necontenit de felul în care omul slujeşte nemijlocit lui Dumnezeu şi care se oglindeşte în chipul Crucii.
Astfel, atunci când vrem să construim o cruce , primul element pe care-l aşezăm este verticala, după care pe ea se va sprijini şi orizontala. Verticala crucii reprezintă slujirea personală a omului de a se uni cu Ziditorul său, Care este Iubirea veșnică. Această nevoinţă (a omului de a se uni cu Dumnezeu) este de fapt o ridicare… prin pogorâre întru pocăinţă. Dumnezeu Însuşi l-a învăţat pe om să se înalţe. Precum El Însuşi S-a pogorât pe Sine, ca să-l ridice pe om, slujindu-i omului, asemenea şi omul este chemat să se pogoare, să se smerească pe sine, după pilda ce i-a fost dată de Ziditorul său, pentru a se putea înălţa. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu reprezintă pilda desăvârşită a tainei iubirii şi a smereniei, care este totodată începutul mântuirii omului.
Dumnezeu ni S-a descoperit ca fiind Iubire, deoarece prin jertfă şi iubirea Sa nemărginită le-a unit pe cele de sus cu cele de jos, cerul cu pământul, veșnicia cu vremelnicia. Însă înţelesul deplin al Crucii îl aflăm în rânduirea celor două elemente, verticala şi orizontala, care se întâlnesc şi se sprijină în inima omului . Pe măsură ce iubirea omului pentru Dumnezeu creşte şi se desăvârşeşte, formându-se astfel verticala Crucii, inima lui se lărgeşte, ca să-L primească pe Cel Neîncăput şi de îndată ce Dumnezeu se naşte prin iubire în inima omului, iubirea de Dumnezeu se revarsă în iubirea pentru aproapele şi pentru întreaga zidire, întruchipând orizontala Crucii. Astfel, omul ajunge să îmbrăţişeze, în iubire, toată zidirea ‒ iubire care îl răstigneşte, dar în acelaşi timp îl adună şi îl desăvârşeşte.
( Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt , Editura Predania, Bucuresti, p. 12)

[cristiboss56]

Omul a fost plămădit întru slujire şi spre slujire , după pilda Făcătorului său, Care necontenit lucrează. Slujirea izvorăşte din iubire, astfel că omul, în mod firesc, îşi slujeşte atâta lui însuşi, cât şi aproapelui, dar adevărata dragoste, care izvorăşte dinlăuntrul lui spre slujirea semenului, ţine necontenit de felul în care omul slujeşte nemijlocit lui Dumnezeu şi care se oglindeşte în chipul Crucii.
Astfel, atunci când vrem să construim o cruce , primul element pe care-l aşezăm este verticala, după care pe ea se va sprijini şi orizontala. Verticala crucii reprezintă slujirea personală a omului de a se uni cu Ziditorul său, Care este Iubirea veșnică. Această nevoinţă (a omului de a se uni cu Dumnezeu) este de fapt o ridicare… prin pogorâre întru pocăinţă. Dumnezeu Însuşi l-a învăţat pe om să se înalţe. Precum El Însuşi S-a pogorât pe Sine, ca să-l ridice pe om, slujindu-i omului, asemenea şi omul este chemat să se pogoare, să se smerească pe sine, după pilda ce i-a fost dată de Ziditorul său, pentru a se putea înălţa. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu reprezintă pilda desăvârşită a tainei iubirii şi a smereniei, care este totodată începutul mântuirii omului.
Dumnezeu ni S-a descoperit ca fiind Iubire, deoarece prin jertfă şi iubirea Sa nemărginită le-a unit pe cele de sus cu cele de jos, cerul cu pământul, veșnicia cu vremelnicia. Însă înţelesul deplin al Crucii îl aflăm în rânduirea celor două elemente, verticala şi orizontala, care se întâlnesc şi se sprijină în inima omului . Pe măsură ce iubirea omului pentru Dumnezeu creşte şi se desăvârşeşte, formându-se astfel verticala Crucii, inima lui se lărgeşte, ca să-L primească pe Cel Neîncăput şi de îndată ce Dumnezeu se naşte prin iubire în inima omului, iubirea de Dumnezeu se revarsă în iubirea pentru aproapele şi pentru întreaga zidire, întruchipând orizontala Crucii. Astfel, omul ajunge să îmbrăţişeze, în iubire, toată zidirea ‒ iubire care îl răstigneşte, dar în acelaşi timp îl adună şi îl desăvârşeşte.
( Ieromonah Luca Mirea, Crâmpeie de gând și cuvânt , Editura Predania, Bucuresti, p. 12)

[cristiboss56]

Persoana cu care ne vom căsători este aleasă de noi sau de Dumnezeu?
Şi, şi. Şi de noi, şi de Dumnezeu. De noi prin acţiunea noastră, şi de Dumnezeu prin voinţa Lui. Pentru că El vrea ceea ce noi vrem, asta dacă noi vrem după El.
( Părintele Nicolae Tănase , Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, 2001, p. 28)

[cristiboss56]

Deosebirile cugetelor celor bune sunt de multe feluri şi cineva cu un cuget bun, călduros, poate să-I placă lui Dumnezeu într-un singur ceas atât cât n-a putut unul leneş şi trândav în 50 de ani. Anume, de vor vedea diavolii că cineva a fost ocărât, necinstit, păgubit sau altceva rău a suferit şi se scârbeşte nu pentru că a pătimit acel rău, ci pentru că n-a suferit cu vitejie. De acest cuget bun grozav se înfricoşează diavolii, cunoscând că cel ce astfel cugetă a început a umbla după poruncile lui Dumnezeu .
( Sfântul Cuvios Zosima , Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 158)

[cristiboss56]

Am fost sfătuit să vorbesc despre activitatea păstorului duhovnicesc, ce nu se închide în limitele parohiei sale şi nu se opreşte neapărat doar asupra fiilor lui duhovniceşti. Preotul, cel mai adesea, este chemat la bolnavi, la muribunzi; adeseori i se impune să-şi desfăşoare activitatea în situaţii critice. Se întâmplă să vină unii tineri, bărbaţi ori femei, şi să spună că în familia lor se întâmplă ceva înspăimântător, sunt ameninţaţi de divorţ, ori că fiul lor s-a îmbolnăvit foarte grav; sau vine o mamă şi povesteşte că fiul ori fiica ei s-a abătut de la calea cea dreaptă, are anturaje compromiţătoare; ori că au fost închişi; sau că a murit soţul ori soţia.
Într-un cuvânt, viaţa preotului este însoţită de o mulţime de situaţii dramatice ori tragice. Preotul, pe care până acum îl priveam ca pe un
conducător al parohiei, ca pe un om chemat să conducă un fel de familie duhovnicească formală, trebuie în acelaşi timp să acţioneze şi ca un fel de „salvare”, ca „prim ajutor”.
El trebuie să fie gata, în orice vreme, ziua şi noaptea, să meargă la cel aflat pe patul de moarte, să-l mărturisească şi să-l împărtăşească, să-l însoţească până în ultimul ceas.
Trebuie să observăm că şi canoanele bisericeşti au în vedere relaţia deosebită a preotului cu aceste probleme. Dacă preotul este chemat la cel aflat pe patul de moarte, este necesar ca acesta să-şi lase slujba lui şi să meargă la acel bolnav, căci milosârdia şi grija pentru sufletul omului sunt mai presus decât orice. Chiar şi Liturghia trebuie să o lase dacă nu a ajuns încă la Heruvic. Dacă s-a cântat însă cântarea Heruvicului, preotul nu mai are dreptul să plece de la Liturghie. El trebuie să o săvârşească până la capăt şi să lase soarta celui aflat pe patul de moarte în mâinile lui Dumnezeu.
( Protoiereu Vladimir Vorobiev , Duhovnicul și ucenicul , Editura Sophia, București, 2009, pp. 102-103)

[Penticostalul Traditional]

În prealabil postat de Cornel Urs

Episcopul nu are voie să practice niciun fel de relații de natură intimă.

Ti-am raspuns aici: https://www.crestinortodox.ro/forum/...124#post654124

[cristiboss56]

E o greşeală mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!”, pentru că dracului îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simţi că într-un fel te munceşte fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te lui Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Că vă este la îndemână o rugăciune ca asta. Dar nu cu agitaţie, ci cu calm şi cu stăpânire de sine. Pentru că, vă repet acum, sunt sigur că v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, sau al unei mâhniri ce duce la deznădejde, este numai şi numai de la draci.
Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti. Şi, din prudenţă, nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde fiinţa noastră transformă ca un mare aparat de reacţie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu spun că devii un dumnezeu după har, bineînţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viaţa duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simţi că ai mândrie. Însă smerenia nu se prea simte! Niciodată un om nu spune: „Eu sunt smerit!”. Dar se simte totuşi o bucurie sufletească pentru că ai un fior de relaţie caldă cu lumea.
( Părintele Arsenie Papacioc, Despre armonia căsătoriei , ediţie îngrijită de Ieromonahul Benedict Stancu, Editura Elena, Constanţa, 2013, pp. 16-17)

[cristiboss56]

Am putea compara lumea cu o cameră plină de tot felul de lucruri, iar slava dumnezeiască, cu lumina soarelui. Cu cât e mai întunecată camera, cu atât se văd mai puţin lucrurile din ea. Şi cu cât năpădeşte pe geamuri mai multă lumină, cu atât lucrurile din ea se văd mai clare şi mai frumoase.

Raţiunile lucrurilor din lume, departe de a deveni de prisos după vederea descoperită a lui Dumnezeu, ne vor ajuta să înţelegem fecunditatea Raţiunii divine, vor fi chiar o exemplificare a ei, aşa cum razele soarelui sunt o exemplificare şi o manifestare a luminii Lui. Desigur atunci vom privi direct la Soarele dreptăţii, sau la lumina Lui şi numai indirect la raţiunile lucrurilor, pe când acum nu vedem ţâşnirea directă a luminii din soare, ci numai iradierea ei estompată din lucruri. Cu alte cuvinte, când vom contempla pe Dumnezeu direct, vom contempla raţiunile lucrurilor în El Însuşi, nu în lucruri, ca acum, deci cu mult mai iluminate, mai adânci, mai explicate.

(Părintele Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1993, pp. 14-15)

[cristiboss56]

Stările de anxietate pot veni de la faptul că trăieşti invers decât ar vrea sufletul tău...

Frica psihologică poate avea două capete: unul sănătos şi unul bolnav. Capătul sănătos conţine un avertisment raţional şi o putere sufletească pe care o poţi folosi ca să iei măsuri raţionale de protecţie. Să nu crezi că ţie nu poate să ţi se întâmple un lucru ca acela şi să foloseşti măsuri inteligente pentru a evita pericolele de care ţi-e frică.

Frica patologică se vindecă prin vindecarea sufletului de patimi. Frica exagerată, vine din patimi. Stările de anxietatea pot veni de la faptul că trăieşti invers decât ar vrea sufletul tău. Sufletul ar vrea curăţie, pace, dar tu nu accepţi, ci te uiţi la filme de groază etc. Acestea se pot rezolva prin spovedanie şi canon.

Frica patologică mai gravă are nevoie de specialist. Dar lucrurile sunt foarte delicate, pentru că uneori alergăm prea repede la specialist şi luăm prea repede pastile, alteori nu mergem deloc.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 53)