Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Generalitati > Generalitati
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 19.05.2012, 08:57:14
Laura19
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit 16 mai 1812

Daca s-a mentionat despre tristul eveniment din 16 mai 1812, imi cer scuze ca repet.
Împlinirea a 200 de ani de la raptul Basarabiei prin pacea ruso-turcă de la București a scos în stradă circa 7 000 de persoane la Chișinău. Manifestanți de toate vârstele au cerut reunirea teritoriului pruto-nistrean la România și plecarea armatei ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
Prima oprire a coloanei de unioniști a fost la ambasada Rusiei, unde s-a ținut un moment de reculegere și s-a scandat dur împotriva trupelor din Transnistria considerate de ocupație. “Toată istoria noastră au făcut așa, au spus că ne eliberează când de fapt ne-au subjugat. Vrem să plece de la Nistru” a spus Tatiana Miron, venită special din Italia pentru eveniment.

Marșul a continuat pe strazile capitalei Republicii Moldova, spre ambasada Turciei, cealalăt semnatară a tratatului de la 16 mai 1812.
Manifestația a luat sfârșit printr-un concert organizat la Teatrul de Vară, locație folosită deseori în timpul mișcării de eliberare națională de la sfrșitul anilor ’80 din Basarabia.

Cei mai vocali pe tot parcursul marșului au fost tinerii. Sergiu Grosu, din satul Chișcăreni, raionul Sîngerei a declarat: “Nu putem aștepta încă o generație pentru a înfăptui unirea. Trebuie să fim împreună în statul român, așa cum strămoșii noștri au decis.”. Manifestanți au venit de pe întreg teritoriul Republicii Moldova, dar și din România, un autocar și multe alte mașini și delegații sosind sâmbătă și duminică.
Evenimentul a fost organizat de Consiliul Unirii și de Acțiunea 2012, două platforme care înglobează zeci de asociații și partide de pe ambele maluri ale Prutului. (…)

Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruși. Adecă acum o sută de ani, prin pacea de la București, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, și anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creșterea vitelor, – cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntașii țerii nu mai știau să se lupte. Aceste întinse și frumoase ținuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca și Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-și pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.

La pacea din București deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostași fuseseră primiți totdeauna bine la noi, în țară ospitalieră, primiți cu crucea și evanghelia de clerici, poate și pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea și cruțarea creștinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia.
Crezuse că poate opri amândouă țerile românești întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu știe de câte ori ne-a dat și unora și altora: au fost câțiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, și nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie și scris deasupra ușii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, și atunci vecinii se mulțămiră și cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.

Rușii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere și ca o zi de trezire a speranțelor pe care le dă totdeauna dreptul veșnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.


Cine va putea face această comemorație? Statul? Dar el are datorii internaționale de care nu se va putea depărta. Cel mult dacă nu va trimete din spirit de bună vecinătate o telegramă de felicitări la Chișinău. Altă dată statul român, care-și amintea încă bine de unde a venit, dintr-o mișcare a sufletelor, fiind mai puțin desăvârșit în corectitudine, mai puțin aplaudat de Europa, avea unele îndrăzneli pe care nici nu cutezăm a i le cere acuma. Când s-au împlinit o sută de ani de la răpirea Bucovinei, austriecii au serbat acea zi de bucurie, austriecii, reprezintanții “culturii”, ai “spiritului german”, ai “credinței germane”, adecă, firește, rusnecii vagabonzi și cerșitori, aventurierii poloni, cehi și de alte neamuri, și mai ales “austriecii” pe cari-i vedeți și răbdați aici lângă dumneavoastră, europenii de rasă asiatică. Au întemeiat în numele culturii o Universitate provocătoare, insultătoare, pentru a răspândi lumina între barbari: s-a întâmplat, ce e dreptul, că razele acelei lumini n-au ajuns pănă la noi, dar din Universitatea noastră, cea barbară, de la Iași, întărită ca spirit, pornesc tot mai multe raze, care descopăr românilor din Bucovina un trecut și-i fac să întrevadă un viitor. Și s-a mai întâmplat un lucru: că, nevenind la Cernăuți barbarii Moldovei, barbarii români din Bucovina se grămădesc tot mai mulți în Universitatea feciorilor de evrei, nu pentru a sorbi spiritul străin, ci pentru a întroduce pe cel românesc. Mâni energice de tineri lucrează pe frontonul Universității jubiliare, scriind pe dânsa “Universitate românească” și începând a însemna în locul datei de anexare o altă dată, pe care o așteaptă ei și o așteptăm și noi.

Când discursurile triumfătoare răsunau la Cernăuți, lumea se aduna la Iași, cu autoritatea comunală în frunte, pentru a inaugura într-un colț năpădit de jidovime bustul de marmură al lui Grigore Alexandru-Vodă Ghica. Ghica a fost, cu tot sângele românesc revărsat în neamul său, un grec; moartea lui, doi ani după luarea Bucovinei, nu se datorește acestui eveniment. Îl pârâseră boierii la turci pentru simpatii față de Rusia și pentru biruri luate pe nedrept de la țară, și turcul trimes să-l prindă a crezut că e mai ușor să ducă la Țarigrad un cap tăiat decât un om viu. Dar popoarele au nevoie de oameni simbolici, cari să întrupeze o luptă, o biruință, o înfrângere, o tragedie. Când nu-i are, îi creează, și astfel durerea noastră a înfăptuit pe acestălalt Grigore Ghica, deosebit de cel istoric, fals din punct de vedere al adevărului, dar care va trăi totuși atâta timp cât și durerea noastră.

Rusia nu obișnuiește a face Universități de rusificare, pentru românii ei și – mai știi?- pentru noi; nu îndrăznește a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o temniță mare. Cu una în care să între toți românii de acolo cari vreau să fie români și îndrăznesc a o spune. Dacă o astfel de temniță s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeții într-însa. Cea din Chișinău ar rămâne goală: menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulți, pentru dânsa.
Căci fără vamă de suferinți, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieții nu se mântuie din robie un neam.
Statul român nu va cuteza poate nici măcar să orânduiască în mai 1912 publicarea unei cărți despre Basarabia românească, despre cei o mie de ani cât au fost ale noastre aceste ținuturi, ca un răspuns la cartea în care rușii ar vorbi despre cei o sută de ani de când au această țară. Să comemoreze măcar opinia publică; s-o dezvețe Liga Culturală de obiceiul ce are de a întreba la ușile partidului respectiv ce trebuie să facă în asemenea chestii, care admit pentru politiciani aceeași soluție negativă. Să se facă oriunde comemorația, dar mai ales în orașe ca acesta, care trebuie să fie turnuri de strajă, pentru a vedea peste hotar, pentru a pândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cu izbândă.
Attached Images
File Type: jpg chisinau-marsul-unirii.jpg (36,9 KB, 0 views)
File Type: jpg chisinau-marsul-unirii2-300x200.jpg (11,3 KB, 0 views)
Reply With Quote
  #2  
Vechi 19.05.2012, 09:04:16
Laura19
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

II
Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grijă să păstreze un timp înfățișarea românească a țerii, să câștige prin recunoașteri și adăugiri de drepturi toate clasele, – mai toate măcar.

Guvernator a fost numit un Sturdza așezat în Rusia și ai cărui urmași erau să fie cu totul înstrăinați, în sens franțuzesc și rusesc. Exarh al Sinodului rusesc, vlădică în Chișinău a fost așezat un răzeș bucovinean, Gavriil Bănulescu, care a tipărit cărți românești.

Boierilor li s-a cerut să se așeze cu totul peste Prut ori să-și vândă în termin scurt moșiile. Cei mai mulți au rămas în Iași și au pierdut moșiile, cu totul ori aproape. Și la noi în casă era un sipet mare de fier în care se cuprindeau multe petiții rusești timbrate pentru o lungă cheltuială și o mare pagubă, din care am rămas oameni săraci. Celor ce găsiră însă că e mai bine să primească oblăduirea împărătească, ce nu li s-a dat? Drepturi ca ale nobililor ruși, cinuri de funcționari, cordoane de cavaler, – juvețe prinse de gâturi plecate.

Clerul, în țara unde pretutindeni arde lumina la icoane, în țara unde statul sprijine Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toți se pleacă înaintea clericului, n-avea de ce să fie nemulțămit.

Și, în sfârșit, țeranii neliberi, cari aveau înaintea lor exemplul eroicilor răzeși ai Orheiului și Sorocăi, au prins ceasul prielnic al vânzării moșiilor pe nimic și s-au împroprietărit pe brazda lor.
III
Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toate clasele lui, în Moldova împăratului creștin, dacă un popor ar trăi, cum cred socialiștii, numai din viața trupului, dacă el s-ar simți bine numai în oasele și carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc se zbate în acest trecător înveliș al nostru, un suflet pe care altă voință decât a noastră îl duce pe căi ce cuprind răbdare și suferință, dar de pe care toate chemările cărnii ce tinde spre mulțămire nu-l pot îndepărta.

Și sufletul acesta nu putea trăi, adecă nu se putea dezvolta și nu putea stăpâni în Basarabia. Aceasta se văzu îndată. Noua gubernie n-a dat nici un scriitor rusesc și n-a putut păstra nici un scriitor român, decât doar înăbușindu-l.

Unii au pribegit, îndată după începerea erei rusești. Cel dintăi fabulist al nostru, Alecu Donici, e un basarabean, născut și crescut peste Prut. Toată viața și-a adus aminte de malurile Răutului, de șesurile bogate, de câmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu de boier, a întrat în școala militară a stăpânilor, a purtat uniforma țarului. Dar deodată l-a furat dorul. Dorul cel mai ciudat și cel mai strașnic; nu acela care cheamă pe cineva spre țara lui, locuită de cei mai aproape din neamul lui, ci dorul care smulge dintre cei mai de aproape și înstrăinează de țărâna cea mai iubită pentru a găsi aiurea, în libertate, sufletul neamului său. Așa a făcut Donici și viața lui întreagă s-a desfășurat apoi la noi.

Un altul, înrudit cu această familie, Alecu Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor români din Moldova. Și lui îi răsărea înainte vedenia satului basarabean unde văzuse întăi lumina zilei și frumusețile naturii. Dar nici spiritul lui liber nu i-ar fi îngăduit, după studii făcute în depărtatul Apus, să trăiască în părțile românești unde românilor li era îngăduit orice alta decât să aibă un suflet.

În Basarabia și-a petrecut toată viața cavalerul – un cavaler de ordin rusesc – C. Stamati. Era nepotul de frate al marelui mitropolit moldovean Iacov, mai întăi episcop al Hușilor; tatăl său rămăsese peste Prut și acolo și-a avut acestălalt scriitor pământul, funcția, decorația. Dar și pe dânsul în Moldova îl chema dorul; a străbătut-o, nu ca un străin doritor de a vedea și a afla, ci ca un evlavios pelerin, culegând la Iași, la Suceava amintiri din trecutul românesc comun, inspirații neuitate pentru scrisul lui. (...)

Când șirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de sate. Românește răsunau cântările, românește se cetea cuvântul lui Dumnezeu, românește se săvârșeau tainele cele mari, românește vorbea predica din vechile cazanii.

Apoi, supt vlădici rusificați sau ruși, opreliștea graiului moldovenesc s-a hotărât, și întunerec adânc s-a întins peste suflete. Străinii cari ne apucaseră de gât cu dezmierdări pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc în mormânt, cari presăraseră multă țernă asupra noastră și înfipseseră într-însa o cruce pravoslavnică purtând însemnări muscălești, ei nu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar putea să învie vreodată. El a înviat însă, fără ca măcar glasul nostru de frate, pătrunzând pănă în lăcașul lui de întunerec, să-l fi chemat.
V
Dăunăzi, rușii făcură revoluție împotriva țarului. Rușii, și mai ales evreii, și unii și alții socialiști, internaționaliști, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului moldovean. Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară, Rusia roșie a viitorului trebuia să fie o Rusie rusească.
Dar, când se vorbește de viață în cimitire, nu învie morții cari și-au isprăvit traiul pe dreptate și nu prind viață stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridică, cerându-și dreptate, cei uciși tâlhărește. Rusia cea nouă n-au unde o găsi astăzi, când revoluția a fost înăbușită, dar vechea Moldovă basarabeană, pe care o credeau moartă, trăiește.

Au început întăi boierii. Familii unde abia se știe românește au dorit reprezintații românești în Chișinău. Și s-au dat. A fost ca o bună vestire. Cine ar crede că gluma ușoară a lui Alecsandri a putut fi întâmpinată cu ochi în care se deslușea o durere tragică, cine ar putea crede că lacrimi răsăreau într-înșii? Și așa a fost. Fiindcă nu era vorba de glumă sau de patimă, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia și vorbea și chema în graiul nostru. Și lacrima aceea s-a uscat, dar ochiul atins de dânsa a văzut, și prihana vechii orbiri s-a curățit de pe dânsul. Pe țeran nu-l întrebase nimeni. Doar, și acolo, boierul nu vede în jos!

Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de cerere, de voință: dați-ni graiul românesc în biserică! Și s-au chibzuit mult străinii și, fiindcă legea creștină nu poate fi fără cuvânt înțeles altceva decât o bâiguială păgână, au trebuit să se învoiască și ei. O comisiune a lucrat și lucrează: ea a dat o Psaltire, Rugăciuni, și, de curând, cel dintăi volum din Viețile Sfinților a apărut la Chișinău. Întoarcerea la românism a bisericii satelor a început și, prin ea, însăși Basarabia românească-și liberează sufletul.


E acum rândul nostru de a lucra.
1909 (Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.)

http://www.1812.md/documente/
Attached Images
File Type: jpg Russian_Bessarabia_1883.jpg (30,9 KB, 0 views)
File Type: jpg Nicolae-Iorga.jpg (29,3 KB, 1 views)
Reply With Quote
  #3  
Vechi 19.05.2012, 09:16:48
Mihnea Dragomir's Avatar
Mihnea Dragomir Mihnea Dragomir is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 15.02.2010
Locație: Ținuturile Loirei, Franța
Religia: Catolic
Mesaje: 7.751
Implicit

Din păcate, în zilele noastre curentul unionist este foarte firav. Pe ambele maluri ale acestui râu interior care este Prutul. Nu există o voință de unire. Marea majoritate a românilor trăiesc în nepăsare în această privință. Ei îi numesc "ruși" pe românii din Basarabia. La rândul lor, românii din Basarabia preferă rusificarea. Ei preferă să facă parte din parohii pendinte de Moscova, decât din cele pendinte de București, cu toate că, prin meritul și efortul preafericitului Teoctist, cu drepții să-l socotească Dumnezeu, mitropolia Basarabiei a fost reactivată.
__________________
Doamne, Tu pe toate le știi ! Tu știi că Te iubesc !

www.catehism.com
http://regnabit.wordpress.com
Reply With Quote
  #4  
Vechi 19.05.2012, 09:54:05
guardian knight's Avatar
guardian knight guardian knight is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 10.02.2011
Locație: Cluj-Napoca
Mesaje: 897
Implicit da !

am vazut cu sincera admiratie si bucurie stirea despre comemorarea acestei tragedii istorice, comemorare tinuta de un numar apreciabil de tineri basarabeni !!!

M-a bucurat foarte mult acest gest,care denota poate o mica schimbare in bine, un aer mai cald care ne face posibil gandul, indrazneala gandului,ca mai devreme sau mai tarziu lucrurile se pot misca cu adevarat in directia Unirii cu Romania !!!

Doamne ajuta !!!
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare