Cel mai josnic pacat si cea mai mare virtute

[laurastifter]

Doamne ajută!
Aşa cum cei mai mulţi dintre noi ştim, Biserica noastră a împărţit păcatele şi virtuţile în categorii distincte, stabilind că, în viaţa duhovnicească, anumite virtuţi sunt mai importante decât altele (deşi toate exprimă dragostea noastră pentru Dumnezeu, Cel Ce ni le-a poruncit) şi, de asemenea, că nu toate păcatele au aceeaşi gravitate (cu toate că, potrivit Sfinţilor Părinţi, "păcatul cel mai mare este acela care te stăpâneşte" şi "greşelile mari din cele mici se nasc").
Fără a avea intenţia să pun la îndoială aceste clasificări ale virtuţilor şi păcatelor - căci în mod cert virtuţile teologice sunt mult mai importante decât cele morale şi le includ pe acestea, tot aşa cum, în cazul păcatelor, o faptă groaznică, încadrată în categoria păcatelor strigătoare la cer, are consecinţe incomparabil mai grave decât greşelile pe care le facem noi, din când în când, în relaţia cu cei apropiaţi - , m-am gândit că ar fi interesant să răspundem aici la următoarea întrebare: nouă, în mod subiectiv, ce păcat ne pare a fi cel mai grav, cel mai josnic, cel mai înfricoşător? De asemenea, dintre toate virtuţile şi dintre toate faptele bune ce pot fi săvârşite, care ne impresionează cel mai mult, pe care am plasa-o pe locul I într-un clasament al virtuţilor şi faptelor creştineşti?
Repet: în mod incontestabil, virtuţile teologice sunt esenţiale, fundamentale pentru relaţia noastră cu Dumnezeu şi le includ pe celelalte căci "în acestea se cuprind toată Legea şi Proorocii" - precum spunea Mântuitorul despre virtutea iubirii. La fel şi în cazul păcatelor: o crimă este, în mod evident, un păcat mult mai înfricoşător decât fapta unui elev de a-şi minţi "profu' de mate" care-i cere temele. :)
Acestea fiind spuse, vă propun să încercăm împreună realizarea unui clasament cu fapte bune şi rele, în funcţie de... de opiniile personale, de experienţele noastre de viaţă etc, luând tot timpul în considerare reperele clare şi revelate ale moralei creştine.
Ce păcat îţi pare cel mai grav, cel mai urât?
Ce faptă bună şi ce virtute te impresionează cel mai mult la cei din jurul tău?
Sincer, deşi eu am deschis topicul, mărturisesc că-mi este foarte dificil să răspund acestei provocări pe care am gândit-o, pentru că fiecare faptă, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin vizibil, ne reprezintă, mărturiseşte despre noi şi, nu în ultimul rând, ne alcătuieşte, ne modelează sufletul în bine sau în rău ("ceea ce faci te face" - spunea părintele Teofil Părăian). Prin cele mai neînsemnate fapte bune din viaţa de zi cu zi, ne manifestăm dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni (virtutea supremă, căci "Dumnezeu este iubire") şi sporim în ea, apropiindu-ne din ce în ce mai mult de idealul moral propus nouă de Hristos Dumnezeu: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Mt5, 48). Hristos ne-a îndemnat să fim desăvârşiţi? Înseamnă că putem, înseamnă că suntem capabili de aşa ceva! Desăvârşirea/perfecţiunea, însă, este infinită şi, din acest motiv, în permamenţă avem datoria de a spori în bine, nu pentru o ambiţie personală (aceea de a fi desăvârşiţi pentru a ne dovedi nouă înşine că putem), ci numai şi numai de dragul lui Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, Cel Care ne-a poruncit aceasta.

Ce păcat îmi pare cel mai grav? Trădarea. Trădarea, în toate formele (trădarea directă a lui Dumnezeu prin apostazie, dar şi trădarea semenilor, prin care tot Dumnezeu este Cel renegat şi necinstit). Mă înfricoşează acest păcat! Mai mult decât oricare altul! Păcatul lui Iuda îmi pare mult mai cumplit decât cel al fariseilor, care i-au cerut lui Pilat uciderea lui Dumnezeu. De ce? Simplu: pentru că fariseii, în orbirea necredinţei şi fanatismului lor, fuseseră de la început adversari declaraţi ai Adevărului şi crima lor a constat mai degrabă în faptul că au ucis o Persoană despre Care ştiau că n-are nicio vină, doar pentru "vina" de a exprima o învăţătură diferită de a lor. Fariseii au păcătuit şi pentru că, ştiind atât de amănunţit profeţiile mesianice rostite de secole, nu au înţeles că Cel Care le stătea în faţă este Însuşi Dătătorul şi Împlinitorul acelor profeţii, Însuşi Cel vestit şi mult aşteptat. Ei de la început au refuzat să creadă în Hristos şi, fanatici fiind, au mers până la crimă în ura lor, dar acest păcat rămâne, în opinia mea, mai puţin grav decât păcatul celui care, apostol fiind, şi-a trădat Învăţătorul, L-a dat în mâinile adversarilor pe Însuşi Acela Care-i vestise că Se va sacrifica pentru el. Aşa cum atât de profund scria părintele Nicolae Steinhardt, Iuda ar fi trebuit să respingă ispita de a-L trăda pe Hristos, indiferent de subtilitatea acelei tentaţii, chiar dacă scopul trădării ar fi fost mult mai complicat decât obţinerea unei sume de bani (30 arginţi). Chiar dacă Iuda ar fi fost condus la trădare de aparenţa slujirii unei cauze înalte (în sensul că, auzind despre moartea lui Mesia pentru lume, ar fi vrut să participe la actul mântuirii universale), ar fi trebuit să pună mai presus de orice dragostea pentru Învăţătorul său, devotamentul total şi necondiţionat pe care I-l datora. Iuda (şi toţi urmaşii săi din istorie) ar fi trebuit să nu-şi amăgească în mod josnic conştiinţa şi, potrivit exprimării lui Steinhardt, să gândească oricât de simplist, de naiv, de "îngust": "pe mine nu mă interesează să particip la mântuirea lumii; eu Prietenul şi Învăţătorul NU mi-L vând, orice-ar fi! Raţionamentul meu este îngust? O fi, dar de el nu mă despart!" (am citat inexact, din memorie). Tragedia lui Iuda a constat în faptul că a pus o patimă (iubirea de arginţi) sau poate chiar o idee aparent nobilă mai presus de fidelitatea datorată lui Hristos.

De asemenea, trădarea faţă de semeni (faptul de a-i provoca o suferinţă gravă unei persoane dragi, abandonarea propriilor copii sau părinţi, destăinuirea unui secret important ce ţi-a fost încredinţat etc. etc) este o faptă ce poate fi încadrată, în opinia părintelui Steinhardt, în categoria blasfemiilor împotriva Sfântului Duh Care sălăşluieşte în sufletele tuturor celor pe care-i trădăm. Părintele Nicolae Steinhardt, fiind constrâns să aleagă între "privilegiul" de a deveni informator al Securităţii comuniste şi privarea de libertate, a preferat să meargă la închisoare (primind o condamnare de 13 ani), decât să-şi trădeze prietenii; şi a făcut această alegere eroică înainte chiar de a primi Sfânta Taină a Botezului. Cei care-şi trădează semenii vor auzi, în Ziua Judecăţii, răspunsul Milostivului şi DREPTULUI Judecător: "întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut". Dacă-i înşelăm şi trădăm pe semeni, pe Hristos Îl renegăm, pentru că El, în dragostea Sa, Se implică total în suferinţa victimelor indifernţei şi nesincerităţii noastre.

[laurastifter]

Consider că cele mai minunate şi sfinte virtuţi, după cele teologice, sunt: devotamentul necondiţionat faţă de cei iubiţi (evident, faţă de Dumnezeu în primul rând) şi curajul.
Capacitatea de a-I rămâne fideli lui Dumnezeu în orice împrejurare, chiar şi atunci când argumentele noastre raţionale, contextul social, cultural sau politic în care trăim ne-ar fi împotrivă - iată virtutea care mă impresionează, mă smereşte, mă umple de profundă admiraţie şi respect! Dintre vieţile Sfinţilor despre care am cunoştinţă, cel mai mult mă smereşte, dar mă şi încurajează pilda Martirilor şi Mărturisitorilor căci ei, în situaţii extreme, în împrejurări critice, au putut exclama: "pentru mine viaţa este Hristos, iar moartea un câştig" (Flp1, 21); "Prefer să mor împreună cu Hristos decât să-L reneg" (Nicolae Steinhardt); "cea mai mare răsplată este a suferi pentru Hristos" (Sf. Ioan Gură de Aur).
Câtă profunzime există în aceste cuvinte ale lui Dostoievski, repetate şi reformulate în numeroase rânduri de către Nicolae Steinhardt: "Dacă mi-ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului şi ar fi real, că adevărul se află în afara lui Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos decât cu adevărul". Hristos este Adevărul absolut! Ce-mi pasă de "adevărurile" acestei lumi?
Hristos este Cel Care "până la sfârşit" ne-a iubit, până la sacrificiul suprem; de ce ne-ar tulbura împrejurările istorice, indiferenţa sau chiar ostilitatea lumii faţă de mesajul Său?
Într-una dintre lucrările sale, renumitul scriitor ortodox F. M. Dostoievski mărturisea că-i creşte setea de Hristos pe măsură ce găseşte mai multe argumente împotriva credinţei în El! Vă daţi seama câtă iubire, cât devotament? Minunat!!!

Doamne, Mântuitorul nostru, Cel Care în mod infinit şi necondiţionat ne iubeşti pe noi, ajută-ne să rămânem în veci nedespărţiţi de Tine! Ajută-ne, Doamne Iisuse, să privim doar la Tine, ignorând "vântul şi valurile" vieţii ce ne stau împotrivă! Ajută-ne să simţim şi să înţelegem că, alături de Tine, "obstacolele nu sunt decât acele lucruri îngrozitoare, pe care le observăm atunci când privirea ne fuge de la ţintă" - iar ţinta noastră ultimă este comuniunea eternă cu Tine şi cu toţi cei dragi ai noştri pe care Tu ni i-ai dăruit!

[fallen]

Cea mai mare virtute = iubirea pt. Dumnezeu si pt toata creatia Lui

Cel mai mare pacat = sa-L urasti pe Dumnezeu si creatia Lui ;

Scuze, e f. interesant, dar n-am timp acum sa dezvolt, poate cu alta ocazie; asta e ce mi-a venit in minte in primele secunde.

Succes!

Fără să mă gândesc prea mult, poate şi sub influenţa unor întâmplări recente, cred că unul dintre cele mai mari păcate este avortul, care este şi o trădare. O trădare îngrozitoare, a unei fiinţe atât de mici şi de neajutorate, care are atâta nevoie de ocrotirea pântecelui în care s-a zămislit şi de care atârnă viaţa sa. E cumplit ca tocmai mama, de care pruncul are disperată nevoie ca să trăiască şi care în perioada embrionară este întregul lui univers, să-l trădeze atât de grav, dându-i moartea în chinuri în locul vieţii şi a dragostei.

Poate că cea mai mare virtute (sau aşa o văd eu, la momentul ăsta) este curajul. Pentru că fără curaj nu poţi fi credincios, nu te poţi încrede cu adevărat în Dumnezeu, nu poţi să te lepezi de toate ale lumii şi de toate ale tale ca să-ţi încredinţezi viaţa lui Hristos.

Trebuie să fii nebun pentru asta, adică să te negi pe tine însuţi, să te lepezi de toate ca să te prinzi de mâna întinsă a Domnului. Iar a avea curaj nu este altceva decât a asculta îndemnul repetat al lui Hristos: „Nu vă temeţi!”. Adică nu din noi vine aceasta, ci de la El. Curajul nu e nebunesc în sensul propriu al cuvântului (care ar însemna să te arunci în prăpastie fără a crede că Dumnezeu te prinde), ci e o desăvârşită încredere în Domnul.

Totuşi, nu prea sunt adeptul clasamentelor. Iată că, gândindu-mă, îmi vine în minte o altă virtute şi nu ştiu dacă pe asta nu o admir şi mai mult. Deşi parcă toate sunt unul şi acelaşi lucru până la urmă, având aceeaşi sursă: dragostea şi credinţa. Mă gândesc la jertfa de sine de care dau dovadă unii, cum ar fi cei care au toată viaţa grijă, cu dumnezeiască îngăduinţă şi milă, de o persoană handicapată. Renunţă, practic, la viaţa lor, ca să-i fie aceluia sprijin, ca şi acela să poată trăi şi să se bucure, atât cât poate, de viaţă.

Smerenia, fără îndoială, este şi ea tot pe primul loc, ca să zic aşa. Ea stârneşte admiraţia cu atât mai mult cu cât sufletul celui la care o constaţi este mai mare. Se întâlneşte la persoanele care fac mult bine, însă socotesc că n-au făcut nimic, cum sunt mamele cu mulţi copii, care au trăit toată viaţa prin şi pentru copiii lor, într-o uitare de sine aproape desăvârşită, ne-mai-având impresia că au jertfit ceva. Fac binele cu atâta naturaleţe, ca pe o datorie intrinsecă, ca pe o chemare lăuntrică, simţind că n-ar putea să facă altfel.

Deci, din nou legătura, căci văd smerenia legată de dragoste. Ea se dobândeşte şi atunci când ai milă de cel sărman, când îţi asumi şi împărtăşeşti cu el starea lui de sărac şi murdar, de bolnav şi, poate, nebun, de dispreţuit.

[Yasmina]

Cea mai mare virtute este smerenia- cea care ucide dragostea de sine si deschide omului perspectiva iubirii si a daruirii pt aproape. Atunci cand nu mai esti tu persoana din centrul universului,si nici vreo ruda a ta ci intreaga umanitate.

Cel mai mare pacat este mandria, daca ajungi sa cultivi acest spin vei ajunge sa experimentezi toate pacatele.Oamenii ucid din mandrie, urasc din mandrie, se sinucid din mandrie, se lupta, incaiera, cearta din mandrie s.a.m.d.

[fallen]

Da, si mandria e un pacat f. mare, acea mandrie care te face sa te crezi asemeni lui Dumnezeu, sa crezi ca tot ce ai realizat e exclusiv meritul tau, sa te iubesti pe tine mai mult decat pe El - pacatul primordial, pt care a cazut Lucifer. Daca facem asta, ne-am alaturat lui si restul vine de la sine.

Si neincrederea in Dumnezeu - daca El a spus sa nu mancam din pomul cunoasterii binelui si raului, si noi nu L-am crezut ca asa e mai bine pt. noi, ci am vrut sa fim "asemeni Lui" cum ne-a spus sarpele;
Si cand l-am rastignit pe Cristos iarasi am dat dovada de neincredere si teama, nevrand sa renuntam la "valorile" acestei lumi ;

O mare virtute insa consider ca este atunci cand avem puterea sa realizam ca am gresit si ne-am indepartat de Dumnezeu si sa ne intoarcem asemeni fiului risipitor sa ne cerem iertare (= pocainta).

[Lucian008]

Eu am sa formulez altfel: cea mai mare virtute este sa procedezi asemenea lui Hristos care a spus ca atunci cand va fi "inaltat" Ii va trage pe toti cu El. Adica cea mai mare virtute este reprezentata de a ii "duce" si pe ceilalti la mantuite. Nimeni nu se mantuieste singur. Iar cel mai mare pacat este sa ii duci pe ceilalti la pierzanie, sa ii smintesti pe ceilalti.

În prealabil postat de laurastifter

Ce păcat îmi pare cel mai grav? Trădarea. Trădarea, în toate formele (trădarea directă a lui Dumnezeu prin apostazie, dar şi trădarea semenilor, prin care tot Dumnezeu este Cel renegat şi necinstit).

Subscriu. As include si tradarea neamului, care intr-un fel sau altul tot la tradarea semnilor se include. Cum ai spus si tu, Sfintii Inchisorilor au patimit suferinte grele si ani de puscarie ptr.ca nu vroiau sa dizvulge informatii despre camarazii lor. Mare curaj si tarie trebuie sa ai sa accepti chinuri groaznice, chiar si moartea, ptr. semenii tai.

Elisabeta Rizea
Născută: 28 iunie 1912
Trecută la Domnul: 6 octombrie 2003
Întemniţată la: Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc şi Arad
Întemniţată timp de: 12 ani
Profesia: agricultor


De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura. Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.
Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii. Ginerele, cuscru, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani. Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti...” M-a trantit pe jos.
M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani... Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.
Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut...
(Elisabeta Rizea) http://www.fericiticeiprigoniti.net/...-30-de-arginti


Tot legat de tradare. Am vazut un documentar rusesc, in care vorbeau Parintii si duhovnicii mari rusi despre situatia actuala din Rusia, problemele duhovnicesti de la ei etc. si despre tradarea poporului rus. Toti parintii din documentar au afirmat ca, poporul rus plateste si astazi pentru tradarea Tarului Nicolas II, care a fost unsul Lui Dumnezeu, pus pe tron ptr. a duce poporul spre credinta si mantuire. EI au spus ca poporul rus e mai vinovat decat cei care au tras. Cei care au tras in tar si familia sa, sunt niste rusi criminali, insa poporul este tradator; daca poporul nu trada, tarul nu murea. Faptul ca nu au luat apararea tarului, le-a adus necazuri mari si neamul plateste si in prezent ptr.fapta strabunilor.

În prealabil postat de Laura19

Subscriu. As include si tradarea neamului, care intr-un fel sau altul tot la tradarea semnilor se include. Cum ai spus si tu, Sfintii Inchisorilor au patimit suferinte grele si ani de puscarie ptr.ca nu vroiau sa dizvulge informatii despre camarazii lor. Mare curaj si tarie trebuie sa ai sa accepti chinuri groaznice, chiar si moartea, ptr. semenii tai.

Elisabeta Rizea
Născută: 28 iunie 1912
Trecută la Domnul: 6 octombrie 2003
Întemniţată la: Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc şi Arad
Întemniţată timp de: 12 ani
Profesia: agricultor


De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura. Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.
Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii. Ginerele, cuscru, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani. Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti...” M-a trantit pe jos.
M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani... Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.
Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut...
(Elisabeta Rizea) http://www.fericiticeiprigoniti.net/...-30-de-arginti


Tot legat de tradare. Am vazut un documentar rusesc, in care vorbeau Parintii si duhovnicii mari rusi despre situatia actuala din Rusia, problemele duhovnicesti de la ei etc. si despre tradarea poporului rus. Toti parintii din documentar au afirmat ca, poporul rus plateste si astazi pentru tradarea Tarului Nicolas II, care a fost unsul Lui Dumnezeu, pus pe tron ptr. a duce poporul spre credinta si mantuire. EI au spus ca poporul rus e mai vinovat decat cei care au tras. Cei care au tras in tar si familia sa, sunt niste rusi criminali, insa poporul este tradator; daca poporul nu trada, tarul nu murea. Faptul ca nu au luat apararea tarului, le-a adus necazuri mari si neamul plateste si in prezent ptr.fapta strabunilor.

Stimata domnisoara,
Postarea dvs. m-a cutremurat adanc. Asa este; pe de alta parte, nici macar javrele masonice ucigatoare de Tar nu l-au ucis de Sfanta Nativitate... Vina acestui popor, caruia avem canonul sa ii apartinem, este cu atat mai mare...
(Bine, acum ma astept sa imi sara in cap unii, precum "intreprinzatorii" mai mult mijlocii decat mici, care o duc {prea} bine in perioada asta, numita eufemistic "capitalism", si sa vocifereze cum ca e mai bine acum, ca de, o duc ei mai bine...deh, subiectivism omenesc de mana a cincea....)
Tradarea, da, nu are vreo scuza, caci este o groaznica crima, ruda cu inselarea arhetipala de care se face vinovat Vrajmasul in fiecare clipa....nici macar speranta la un viitor mai bun nu o scuza (?!?).
P. S. Imi place semnatura dvs., adica citatul din ea. Cat de adevarat!...si cat de greu de vazut, tocmai pentru ca e dureros de evident.

[tabitha]

În prealabil postat de laurastifter

Doamne ajută!

Ce faptă bună şi ce virtute te impresionează cel mai mult la cei din jurul tău?

Milostenia cu inima curată și, mai ales, dreapta socoteală. Doamne ajută!