Cum ii odihnim pe semenii nostri?

Ce inseamna sa ii "odihnim" pe cei din jurul nostru?

[florin.oltean75]

În prealabil postat de alex190

Ce inseamna sa ii "odihnim" pe cei din jurul nostru?

Ii odihnim pe cei din jurul nostru atunci cand ii respectam, cand ii ajutam sa depaseasca dificultatile prin care trec, cand le oferim sprijinul nostru, cand suntem atenti si ne controlam conduita pentru a nu-i ofensa, atunci cand ii incurajam in momente de cumpana...

Modul in care ne comportam cu cel de langa noi poate sa-l mangaie si sa-l lumineze sau il poate rani si tulbura.

Daca ne straduim sa avem intotdeauna o intentie buna fata de aproapele, indiferent de situatie, atunci actiunea noastra il va odihni.

Daca nu ne cercetam in adancul inimii intentia, cel mai probabil, de multe ori il vom rani. Pentru ca avem deprinderea de a actiona mai mult din interes propriu / placere de sine.

[Ioan_Cezar]

Îi odihnim şi atunci când nu le mai dăm prilejuri să îşi facă griji pentru noi.
De pildă, dacă suntem copii, îi odihnim pe părinţii noştri când nu le dăm motive de îngrijorare, când nu ne abatem de la acel mod de viaţă pe care părinţii îl doresc pentru copiii lor. Părinţii se tem pentru noi, ca nu cumva să ne rănim ori să ne pierdem. Îi odihnim când trăim aşa fel încât grija lor să nu sporească, urmare a faptelor noastre.
În fine, am auzit că ucenicul îl odihneşte pe bătrân atunci când îi urmează învăţătura şi practicile, când face ascultare. Motivul este, pesemne, acelaşi: ia din inima bătrânului povara grea şi dureroasă că ucenicul cel iubit s-ar putea pierde pe un drum străin... Şi încă mai mult e odihnă atunci când iubirea înţeleaptă odrăsleşte în ucenic...

Neliniştea e opusul odihnei.
Iar odihna dă ghes, în inima curată, recunoştinţei.

În fine, suntem şi noi odihniţi, de suntem copii sau ucenici, atunci când ascultarea de povăţuitor/părinte îşi arată roadele. Când ceva din neliniştea noastră de mai nainte s-a risipit ca fumul... Când, astfel, acolo unde înainte era încordare şi luptă (conflict) acum respiră pacea, potrivirea. Când conştiinţa noastră, aşadar, s-a împăcat cu Domnul şi cu aproapele.
Dar câtă vreme suntem sfâşiaţi de patimi şi ne ţinem agăţaţi (ataşaţi; alipiţi?) de deşertăciunile lumii acesteia, nu cred să gustăm odihna. Ci oarecare surogat înşelător al ei, bun doar să hrănească încă mai mult egoul, narcisismul păcătos din noi, nimicul. Nimicul unei singurătăţi apăsătoare, înfricoşătoare... Care se piteşte şi respiră ca o fiară nemiloasă dincolo de toate ingenioasele construcţii ale minţii, oricât de savante şi elaborate ar fi acestea. Odihna vine atunci când, depistînd fiara şi confruntîndu-te curajos cu ea, o răpui. Trebe ceva bărbăţie sufletească pentru asta! Şi cine poate să se laude că a izbândit de unul singur?

Îl odihneşti pe aproapele când, ca un val care s-a lăsat purtat mai departe, nu îl împiedici să îşi urmeze şi el cursul.
Astfel, vesel şipotind împreună, faci plină de sens contopirea cu Marea...

Multumesc frumos pentru raspunsuri.Dar pe cei care ne urasc si ne cauta prezenta ca sa ne raneasca, sa ne arate "micimea" noastra si "puterea" lor, cum ii odihnim?Ma refer la persoanele care ne nedreptatesc, care ne jignesc si a caror prezenta nu o putem evita?
In general am idee, in teorie e usor, dar e atat de greu in practica...Imi spunea cineva ca atunci cand esti nedreptatit, ca sa nu iti vina cine stie ce ganduri negre, sa binecuvantezi agresorul(fizic sau psihic).Dar sa zicem ca aceasta persoana iti ataca, intr-un fel sau altul, copilul.Pur si simplu, vezi negru in fata ochilor, ca parinte...Vroiam sa aud mai multe pareri.

P.S. De fapt, o alta intrebare buna:" Cum odihnim un agresor?", fie ca face parte din familie, prieteni de familie, cunostinte, vecini etc etc...Parintele Arsenie Boca zicea sa nu uitam ca si cel care ne greseste are un suflet de mantuit.

[florin.oltean75]

Este o intrebare inteligenta.

Patrundem semnificatia profunda a simbolurilor religioase atunci cand reusim sa iubim autentic agresorul.

Altfel, ramanem cu lectia neasimilata integral si corect.

"Agresorul" imbraca miriade de forme, de la cei care agreseaza fizic - la cei care agreseaza mental.

Putem avea impresia ca daca validam verbal niste simboluri este suficient (indiferent de religie). Insa, daca in interiorul nostru duhul nu este preschimbat in natura dragostei si a intelepciunii - nu suntem decat niste "chimvale zanganitoare".

A face bine unei persoane apropiate sau necunoscute este relativ usor. Nu necesita realizari spirituale deosebite, patrundere contemplativa, in special. Actul poate fi amorsat de un rationament minimal bazal: "bine faci - bine gasesti"; "este bine sa faci bine"...


======

In cazul agresorului situatia se schimba. Avem nevoie de realizari spirituale semnificative, ca sa schimbam perspectiva interna.


Bineinteles ca este benefic sa actionam si din instinct atunci cand pedepsim agresorul si aparam pe cel vulnerabil. Fapta este admirabila chiar daca nu iubim agresorul.

Insa, maturitatea, rafinarea spirituala presupune sa avem o perspectiva mai inalta, sa operam cu alta energie interna si viziune.

In primul rand este necesara transformarea duhului nostru intr-unul al dragostei pentru toata faptura, fara deosebire.

Aceasta realizare este necesara pentru ca atunci cand exercitam o actiune asupra agresorului - motivatia trebuie sa fie in natura dragostei.

Daca nu avem acest duh in noi, vom fi aprinsi spontan de "manie oarba", furie, ura.

Actiunea care poate fi exercitata asupra agresorului poate fi de doua feluri: blanda sau agresiva.

Agresivitatea aceasta este insa in natura iubirii, cu actiune vindecatoare simultana - asupra agresorului si asupra agresatului - sisteaza un proces degenerativ in continuumul agresorului si intrerupe suferinta agresatului.

Disocierea "bolii agresorului (compulsiunea de a agresa)" de "agresorul insusi" nu este o realizare facila. Pentru ca ea mai intai trebuie realizata intern, in interiorul nostru.

"Vederea bolii" presupune rafinarea vederii discriminative, presupune de asemenea vederea a ceea ce este "Adevarat".

Iar aceasta capabilitate este produsul unui efort contemplativ gradual, articulat si bine directionat.