Sexualitatea in Credinta Crestina

Imi amintesc acum de povestile romanesti in care Dumnezeu si Sfantul Petru (cel mai frecvent) coboara printre oameni, umbla pe pamant, participa la viata oamenilor (ca intr-un fel de vizita de lucru, pentru informare si, pe ici pe colo pentru indreptare...):) Exista multe povestiri de genul acesta, unele amuzante, toate pilduitoare, mai mult sau mai putin reusite, o stim.
Si ma gandesc ... daca nu cumva ... mesajul central al acetui gen de folclor este ca omul (Petru) poate umbla mereu insotit, aici pe pamant, de Domnul...
Unde vreau sa bat (legat de tema topicului):
Am inteles din experienta personala ca se poate sa ne refugiem intr-o atitudine "detasata", "superioara", cumva "pe deasupra" vietii concrete si depline, integral traite. Intr-o atitudine distanta, elevata... Dincolo de omenesc... Sus, foarte sus... Mai ales la inceputul luarii in serios a Bisericii si credintei, cred ca e un moment, mai binezis o perioada de departare a mintii de realitatea concreta a vietii. Unii se bucura ca traiesc acest gen de experienta. Se considera avansati, sporiti, evoluati spiritual...
Este o postura, cred acum, periculoasa, vadind mai degraba imaturitate, mecanisme de aparare (prin negare, rationalizare etc.), mandrie, inselare...
Polul opus, al "traitorilor", care se lauda cu participarea deplina la toate ale vietii, motivind ca "nimic din ce e omenesc nu mi-e strain", cum a spus Gambetta... Cam stim despre ce e vorba, nimic altceva decat balacire, pofte, trup si simtire groasa...
Acum cred ca viata ortodoxa nu e "detasata" de concretul vietii. Dimpotriva, ortodoxia imi pare atunci cand traiesti existenta ta fiind in acelasi timp cu Domnul in gand, in suflet, mai mult sau mai putin "curat" si deplin. Dar cu Domnul, asa cum poti.
Orice act omenesc poate fi cu Domnul in gand sau fara.
Daca este cu Domnul, intr-adevar, in coordonatele pe care ni le propune Biserica, atunci viata e intr-adevar mai bogata si tinde (prin Duhul) la plinire.
A fi ortodox nu cred ca inseamna a fugi de viata concreta, a te refugia in abstractii livresti si idealuri inalte (astea sunt "imaginatie"), in "detasari" si alte mortificari (care imi par de fapt saraciri nedorite ale inimii), in vidarea mintii si a altor efecte ale unor tehnici si tehnologii psi inventate pe langa miezul lucrurilor, ci: a trai portia ta de viata, asa cum este ea, cu gandul la Domnul, care este alaturi, aproape, si cu nadejdea ca Lui ii este pe plac ce faci acum si ca te ocroteste si indruma si ca te trece peste praguri care iti par prea inalte uneori sau te ridica din cotloane prea terestre...
Cred ca Domnul nu vrea ca viata noastra sa fie mai saraca, schematica, ci dimpotriva, mai bogata (in El!).
De aceea ne bucuram cand facem lucrurile, oricare ar fi, dintre cele cuvenite, la modul pe care il numim "dumnezeiesc".
Ortodoxia este plinire, prin Duhul, a vietii. Sfintire, nu ciuntire. Apropiere, nu indepartare. Plinire, deci, inclusiv a vietii sexuale.
E, astfel, atat bucuria ca traiesti deplin darul vietii cat si frica sfanta de Dumnezeu.
Asa imi pare acum...

P.S. Mi-a parut ca vorbim, parca prea detasat, prea de sus, telectual, despre lucruri care, mai degraba se fac dumnezeieste, cu pricepere si cu dragoste curata, simpla, decat se discuta si paradiscuta... E doar impresia mea, ma iertati!

[anna21]

Poate te lamureste urmatorul link
http://tainacasatoriei.wordpress.com...ilor-placerea/

(nu este mult de citit)

Lore si Ovidiu au spus cam tot ceea ce era de spus.
Placerea are tendinta sa se autoalimenteze, omul cauta din ce in ce mai mult satisfactia.
In momentul in care separi placerea de finalitate (nastere de copii), nimic nu mai poate stavili dorinta de placere si egoismul. Stiu ca oamenii impacheteaza totul in cuvinte ("iubire", "frumusete", "indragostire"), dar egoismul creste in ascuns si forta lui se vadeste cand este suprimata sursa placerii.
Copiii sunt calea prin care ne vindecam de egoism.

În prealabil postat de OmuBun

Ferice de tine ca esti ceea ce vrea Dumnezeu sa fii: un virtuos. (Cu siguranta trebuie sa fii dintre acei care s-au desprins de Biserica Ortodoxa, fiindca nu vad o anume confesiune la avatar si nu prea am vazut des dintr-acei care se considera gata mantuiti si mereu pregatiti sa dea lectii de virtute celorlalti).

Te grabesti si tragi concluzii pripite. Sunt crestin ortodox (pentru linistea ta). Te intreb, trebuie sa scrie undeva ca sa iti dai seama de ce confesiune sunt? Sincer esti simpatic.

Nu eu fac subiectul acestei dscutii. Nu incerc sa dau lectii nimanui. Dar stiu ca Sfaturile Parintelui sunt directe si la subiect, sunt taioase uneori, dar spun ADEVARUL. Eu am postat niste sfaturi ale unui SFANT. Iar tu le-ai atacat...unde o fi fatarnicia?

În prealabil postat de OmuBun

Dar ca sa sustii ca nunta si casatoria iti ingaduie actul sexual doar atat cat sa desavarsesti actul creatiei, mie unul mi se pare o fatarnicie pe care o sesizeaza si cel mai putin induhovnicit.

În prealabil postat de OmuBun

Eu cred ca daca vrem sa combatem ceva, trebuie sa incepem cu noi insine. Ori eu nu sunt vrednic sa cer celorlalti retinere si infranare totala, atat timp cat "In pacate m-a zamislit maica mea!"

Logica simpla, lumeasca. Tu nu te simti vrednic sa dai sfaturi, dar te simti vrednic de a considera fatarnicie postarea unor sfaturi ale unui parinte. Ce sfaturi ar trebui sa dam celorlalti? Sa traiasca in pacate? Daca vad pacatul si incerc sa ma feresc de el, sa nu il spun si celorlalti? Nu ti se pare egoism a nu impartasi si celorlalti care ti-au cerut un sfat?

În prealabil postat de OmuBun

Nu vreau sa institutionalizez desfraul, dar ca sa-i ceri unui cuplu abia casatorit sa pastreze cu sfintenie canoanele date pe-aici pe la inceputul thread-ului, mie personal mi se pare fatarnicie, nu pentru cei ce le citesc, ci pentru cei care sustin ca ei asa procedeaza...

Incearca sa te detasezi...observ ca te tot aduci in discutie si pe deasupra ma introduci si pe mine in oala. Arata-mi unde eu am sustinut ca asa procedez? Ca eu procedez asa sau nu este strict problema mea (NU EU FAC SUBIECTUL ACESTEI DISCUTII, detaseaza-te!). Fiecare ne luptam cu patimile noastre, asta nu inseamna ca trebuie sa le promovam.

"Ca să ajute Dumnezeu trebuie să existe dispoziţie pentru nevoinţa. Şi când spunem dispoziţie pentru nevoinţa înţelegem să depună cineva puţină străduinţă să-şi depăşească neputinţa sa. Puţină dispoziţie curată de va vedea Dumnezeu, îl va ajuta pe om trimiţându-i cu dărnicie harul Său. Şi atunci omul intră pe făgaşul lui Dumnezeu." - Cuviosul Paisie Aghioritul

Ce sfaturi ar trebui sa dam tinerilor casatoriti? Nu nasterea de prunci? Nu ridicarea casatoriei la rangul de taina? Nu evitarea desfranarii? Unde este TAINA din cadrul casatoriei?

• "Iisus sfinţeşte unirea trupească a bărbatului cu femeia, ridicand casatoria la inaltimea de mare Taina - in Hristos si in Biserica."
• "Iisus vede in casatorie, mai inainte de orice (duhovniceşte vorbind), împreunarea a două trupuri. De data aceasta întăreşte spusa Vechii Legi „nu mai sunt două trupuri ci un singur trup”. Mirele şi mireasa fac un singur trup, cu neputinţă de despărţit. Acel bărbat nu va avea altă femeie; femeia aceea nu va cunoaşte alt bărbat, până nu i-a despărţit moartea. Împerecherea bărbatului cu femeia, când nu-i uşurarea une luxurii vagaboande, ori a unei prostituări furişe, când e întâlnirea şi oferta a două feciorii sănătoase, când e precedată de o alegerea nesilită, de o patimă curată , de-o învoială ştiută de lume şi consfinţită, capătă caracter aproape mistic, pe care nimeni nu nu-l mai poate înlătura. Alegerea e fără schimbare, patima (pasiunea) curată e consfinţită , învoiala e veşnică. În cele două trupuri ce se strâng în dorinţă sunt două suflete ce se regăsesc în iubire. Cele două trupuri se schimbă într-un singur trup , cele două suflete într-un singur suflet.
Cei doi şi-au amestecat sângele; dar din această contopire se naşte o faptură nouă, plămădită din viaţa lor: întruchiparea vădită a contopirii lor. Iubirea-i face asemenea lui Dumnezeu: făurari ai mereu reînoitei şi miraculoasei faceri.
Dar această trupească şi rituală vanitate, cea mai desăvârşită dintre nedesăvârşitele înjghebări omeneşti (nunta creştină), nu trebuie să fie tulburată ori întreruptă niciodată. Adulterul o strică; divorţul o curmă. Adulterul este traducerea (trădarea) vicleană a unităţii, divorţul renegarea-i definitivă. Adulterul este un divorţ sercret, întemeiat pe minciună şi trădare; divorţul, urmat de o nouă căsătorie, e adulterul legiut."

• “Şi iată aşa, furişinu-se în sfatul minţii legea păcatului, care este plăcerea simţurilor, pentru care s-a şi hotărât moartea trupului, de atunci mintea multora dă trupului numai sfaturi împotriva firii, sau sfatul fărădelegii”…”Căci ceea pentru simţuri este lumina şi plăcere, pentru minte este adânc de întuneric. Simţurile nu sunt în stare decât de rătăcire şi nu aprind decât stricăciunea trupurilor, iar mintea împinsă în acestea este nu numai contra firii ci şi împotriva lui Dumnezeu. Iar o minte înnebunită de simţuri şi de poftele contra firii, prin care lucrează toată pofta vrăjmaşă, ce sfaturi poate să dea decât sfaturile tâlharilor care căsăpesc pe cei ce coboara din Ierusalim la Ierihon: copiii ce vin în lumea aceasta.
Oare venirea lui Iisus la nunta din Cana să nu aibă şi un înteles mai adânc? Oare să nu îsemneze ceva mai mult faptul că la nuntă face prima dovadă a dumnezeirii Sale? Oare nu trebuie de aici înainte socotit şi Dumnezeu ca prezent la nuntă? Oare Dumnezeu nu are nici un cuvânt în biologie? Nici un lucru ? Nici un sens? Nici o conducere? A dat legile şi a părăsit lumea? Sau legile îl exclud pe Dumnezeu? De ce a ridicat căsătoria la rangul de Taină între cele şapte, iar Bisericii i-a dat în grijă – deci în răspundere şi în drept – de urmări cu luare aminte roadele tainei, aceşti muguri ai vieţii, copiii? Nu oare de aceea ca ei să fie fiii Săi, întregi la minte şi la trup, şi nu dimpotrivă, puii fărădelegii?” - Tinerii, familia si copiii nascuti in lanturi - Parintele Arsenie Boca

În prealabil postat de ovidiu b.

Te grabesti si tragi concluzii pripite. Sunt crestin ortodox (pentru linistea ta am sa postez confesiunea careia apartin). De unde ai tras concluzia ca eu m-am desprins de Biserica Ortodoxa numai tu stii. Insa nu eu fac subiectul acestei dscutii. Nu incerc sa dau lectii nimanui. Dar stiu ca Sfaturile Parintelui sunt directe si la subiect, sunt taioase uneori, dar spun ADEVARUL. Eu am postat niste sfaturi ale unui SFANT. Iar tu le-ai atacat...unde o fi fatarnicia?

Poate se cuvine sa ma opresc aici, fiindca incep sa se spuna rautati. Daca te-am tulburat, imi cer iertare. Totusi, ca un practicant smerit al ortodoxiei, n-ar trebui nici sa te tulburi, nici sa dai interpretari dupa logica la care faci refere. Eu sunt confuz "rau de tot" in masura in care tu te consideri un induhovnicit. De ce crezi tu ca eu il condamn pe Parintele, nu pricep. Nu era greu de inteles de unde veneau esaloanele care au fost evidentiate (nu neaparat de tine, dar tu te-ai simtit ofensat) si n-am numit fatarnicie la cel care le-a scris fiindca sunt convins ca a dus o viata sfintita. Eu am considerat fatarnicie ieftina gestul de a spune celorlalti ce si cum sunt obligati sa faca, ca si cum eu, care cer celorlalti, chiar asa fac. Daca citesti un mesaj superficial, e firesc sa ti se para nu doar confuz, ci vezi gunoaie in ochii toturor celorlalti, fara sa te pui si pe tine in balanta aceleiasi exigente.
Si-apoi s-o luam simplu (nu neaparat logic, fiindca logica ne poate spune pana si faptul ca nu exista Dumnezeu!!!) care este rolul duhovnicului, oare? Sa presupunem ca avem un duhovnic. Ba mai mult, duhovnicul nostru nu este un preot mirean oarecare, ci este un recunoscut monah la o manastire, cu o adevarata traire duhovniceasca si care nu se lasa influentat nici de hainele noastre, nici de fila de cec pe care-o lasam pentru... iertarea pacatelor... Care este sfatul acelui duhovnic in aceasta privinta? Nu trebuie sa-mi raspunzi mie, ci sa te linistesti si sa-ti raspunzi tu singur. Dar mai ales, care este directia noastra? Am spus-o dar vad ca n-ai inteles: daca devin eunuc, mi-am rezolvat problema mantuirii? SUNT un om pacatos, dar parintele duhovnic "vede" ce este de vazut si imi da canonul care considera ca ma duce catre mantuire. Fac pacate mereu, poate si in somn, cu sau fara voie, dar ma straduiesc (in general) sa nu supar pe nimeni, mai ales pe Dumnezeu, desi asta e cel mai greu... (Si cu ceea ce fac acum, stiu bine ca-L supar).
Sfatul pe care l-as da eu, nu ar fi acela de a face altii ce eu nu sunt in stare sa fac, ci fiecare sa armonizeze pe cat ii sta in putere relatia cu Dumnezeu, se se desavarseasca in masura in care Dumnezeu il va lumina si sa-si cunoasca starea sa de pacatosenie. Astfel, duhovnicul vede daca este sau nu cainta si smerenie, pune canonul pe care-l crede de cuviinta si DEZLEAGA PACATELE. Dumnezeu este dragoste, si daca n-ar fi iertat pacatele oamenilor, putini sfinti am mai fi avut in calendar... Aici e problema de fapt: gandul ca ne substituim lui Dumnezeu, impunand teorii valabile pentru altii, dar nu si pentru noi!

În prealabil postat de George.m

Biserica nu a luat pozitie in mod oficial privitor la acest aspect.
In tainele vietii de familie poate patrunde duhovnicul, insa doar in masura in care mirii ii permit, dorind sa primeasca de la acesta un sfat, un cuvant ziditor, o indrumare; aici nu-i loc de retete, de sabloane, de clisee, iar Biserica, stiind acest lucru, refuza sa le serveasca credinciosilor.

Bine, si daca eu ma prezint cu sotia in fata unui parinte, si ii pun problema clar, scurt, In baza a ce(carei invataturi oficiale) imi va spune el sfatul(ce sa fac si cum), ca sa il iau de bun? Daca nu exista o invatatura unanim acceptata(de conducerea Bisericii, ca fiind cea corecta - in conformitate cu legile divine - lasate si in natura fizica , atunci
In primul rand el va trebui sa fie deja elucidat pentru el insusi aceasta chestiune, clar ca lumina zilei, ca sa ma poata ghida in acest sens!
Asta a fost si intentia mea,cand am postat acest mesaj, de a primi raspuns de la un preot(dar nu numai) care deja a ajuns la cunoasterea temeinica in sine insusi privitor la aceasta chestiune.
PENTRU MINE, ESTE DE O VITALITATE ESENTIALA PROBLEMA, pentru ca , prin actul sexual, se pierde o CANTITATE URIAASA DE ENERGIE, care , arre urmari dintre cele mai serioase asupra intregului om (LIPSA DE VLAGA -> lene, apatie, inertie ; LIPSA PUTERII DE CONCENTRARE, GANDIRE COERENTA, - ; BLAZARE EMOTIONALA,; , desensibilizare emotionala , toleranta scazuta la provocari ,irascibilitate etc; MEDIOCRITATE IN TOATE, - IN CEL MAI BUN CAZ!! ) ;
Sigur , solutia este sa studiez eu ijnsumi, sa cer lumina Domnului in acest sens, si in baza intelegerii personale, vii , sa si traiesc asa. Ca sa nu fie o renuntare superficiala ["pentru ca scrie in cutare loc, sau a spus cutare"] ci sa vina ca de la sine, ca atunci cand cineva a gustat un vin bun, nu mai bea in veci din cel care nu era, sau era mai putin bun .

În prealabil postat de ovidiu b.

• Abstinenţa sexuală dă vigoare, dar din când în când, rar, trebuie soţii să se împreuneze, în afară de posturi (Sf. Pavel). Femeia (luata din bărbat) are nevoie de completare endocrină, prin contact, de la bărbat. - Parintele Arsenie Boca

Acest "trebuie soţii să se împreuneze" de aici - inseamna ca scopul acestei impreunari este [motivat de] pur endocrin?

[Mihailc]

Sunsray: primul lucru care ar trebui să-l faci degrab este să te spovedești la un preot, abia după aceea să-l întrebi ce și cum să faci cu viața intimă. Preotul nu e consilier juridic și nici hermeneut autorizat al normelor, e în primul rând iconom al tainelor dumnezeiești. În lipsa relației permanente cu un duhovnic nu ai cum să-ți lămurești dilema, fiindcă sfatul nu-l primești din senin sau din cărți, ci va ține cont de tot ceea ce faci și ești, de la modul cum realționezi cu alții, de felul tău de a fi, de alte patimi aflate în terapie ș.a.m.d. Poți să te rogi pentru luminarea minții dar nu te limita la asta, cere ajutorul Bisericii de fiecare dată când ești în impas, nu viețui după capul tău oricât de isteț ai fi. Desigur, nu uita să-ți consolidezi comunicarea sinceră și matură cu soția ta, să ții cont de ea, să o implici în tot ce intenționezi să faci. Perioada de post, cum e cea pe care-o parcurgem acum, e favorabilă găsirii soluției optime. Succes!

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

Imi amintesc acum de povestile romanesti in care Dumnezeu si Sfantul Petru (cel mai frecvent) coboara printre oameni, umbla pe pamant, participa la viata oamenilor (ca intr-un fel de vizita de lucru, pentru informare si, pe ici pe colo pentru indreptare...):) Exista multe povestiri de genul acesta, unele amuzante, toate pilduitoare, mai mult sau mai putin reusite, o stim.
Si ma gandesc ... daca nu cumva ... mesajul central al acetui gen de folclor este ca omul (Petru) poate umbla mereu insotit, aici pe pamant, de Domnul...
Unde vreau sa bat (legat de tema topicului):
Am inteles din experienta personala ca se poate sa ne refugiem intr-o atitudine "detasata", "superioara", cumva "pe deasupra" vietii concrete si depline, integral traite. Intr-o atitudine distanta, elevata... Dincolo de omenesc... Sus, foarte sus... Mai ales la inceputul luarii in serios a Bisericii si credintei, cred ca e un moment, mai binezis o perioada de departare a mintii de realitatea concreta a vietii. Unii se bucura ca traiesc acest gen de experienta. Se considera avansati, sporiti, evoluati spiritual...
Este o postura, cred acum, periculoasa, vadind mai degraba imaturitate, mecanisme de aparare (prin negare, rationalizare etc.), mandrie, inselare...
Polul opus, al "traitorilor", care se lauda cu participarea deplina la toate ale vietii, motivind ca "nimic din ce e omenesc nu mi-e strain", cum a spus Gambetta... Cam stim despre ce e vorba, nimic altceva decat balacire, pofte, trup si simtire groasa...
Acum cred ca viata ortodoxa nu e "detasata" de concretul vietii. Dimpotriva, ortodoxia imi pare atunci cand traiesti existenta ta fiind in acelasi timp cu Domnul in gand, in suflet, mai mult sau mai putin "curat" si deplin. Dar cu Domnul, asa cum poti.
Orice act omenesc poate fi cu Domnul in gand sau fara.
Daca este cu Domnul, intr-adevar, in coordonatele pe care ni le propune Biserica, atunci viata e intr-adevar mai bogata si tinde (prin Duhul) la plinire.
A fi ortodox nu cred ca inseamna a fugi de viata concreta, a te refugia in abstractii livresti si idealuri inalte (astea sunt "imaginatie"), in "detasari" si alte mortificari (care imi par de fapt saraciri nedorite ale inimii), in vidarea mintii si a altor efecte ale unor tehnici si tehnologii psi inventate pe langa miezul lucrurilor, ci: a trai portia ta de viata, asa cum este ea, cu gandul la Domnul, care este alaturi, aproape, si cu nadejdea ca Lui ii este pe plac ce faci acum si ca te ocroteste si indruma si ca te trece peste praguri care iti par prea inalte uneori sau te ridica din cotloane prea terestre...
Cred ca Domnul nu vrea ca viata noastra sa fie mai saraca, schematica, ci dimpotriva, mai bogata (in El!).
De aceea ne bucuram cand facem lucrurile, oricare ar fi, dintre cele cuvenite, la modul pe care il numim "dumnezeiesc".
Ortodoxia este plinire, prin Duhul, a vietii. Sfintire, nu ciuntire. Apropiere, nu indepartare. Plinire, deci, inclusiv a vietii sexuale.
E, astfel, atat bucuria ca traiesti deplin darul vietii cat si frica sfanta de Dumnezeu.
Asa imi pare acum...

P.S. Mi-a parut ca vorbim, parca prea detasat, prea de sus, telectual, despre lucruri care, mai degraba se fac dumnezeieste, cu pricepere si cu dragoste curata, simpla, decat se discuta si paradiscuta... E doar impresia mea, ma iertati!

In drumul meu spre iad m-am oprit o clipa sa citesc postarea fratelui Ioan Cezar si sa spun o poveste. Mi-a placut mult postarea lui.
Cica era odata, pe vremea cand Dumnezeu si Sf. Petru coborau si se preumblau pe pamant, un bogat si un sarac. Bogatul era bogat iar saracul era sluga si lucra de dimineata si pana noaptea pe ogorul bogatului pentru un blid de linte cat sa-si intretina familia. Bogatul afla, prin nu stiu ce metode, numai el stie, servicii sau prezicatori sau clarvazatori, Dumnezeu stie, ca Dumnezeu si Sf. Petru sunt in preumblare pe pamant si chiar ca se apropie de mosiile sale. El se pregati de inalta vizita gatind cele mai bune bucate, impodobind camera cea mai spatioasa si confortabila, ma rog, tot dichisul ce se cere la o asa importanta vizita. Saracul nici nu banuia macar ce avea sa se petreaca in apropierea sa. Si, cand Dumnezeu si Sf. Petru ajunsesera pe mosiile bogatului, fiind seara, trasesera mai intai pe la coliba saracului. Acesta vazand ca are musafiri striga repede la nevasta sa sa mai aduca doua blide cu mancare. Nevasta se scuza ca tocmai se termina mancarea facuta in ziua aceea. Atunci saracul nostru, nici una, nici doua, merse la cotet, prinse ultima gaina pe care o mai avea si o taie, aducand-o nevesti sa o gateasca. Dupa ce ospata musafirii, taranul le spuse ca nu are o camera separata, ca in singura lor camera dorm copii, iara el si nevasta dorm pe prispa. Isi trimise apoi nevasta sa doarma cu copii si ii invita pe musafiri sa doarma pe prispa, iar el se intanse pe jos langa ei, pe o rogojina veche si tare. Dimineata, musafiri multumira saracului de gazduire, apoi isi luara ramas bun, iar saracul pleca la lucru pe mosia bogatului. Dumnezeu si Sf. Petru ajunsera si la castelul boierului. Aici au fost primiti cu tot fastul, au fost ospatati numai cu bunataturi si mancaruri alese, serviti cu cel mai bun vin si apoi condusi in camera incalzita si special pregatita oaspetilor de rang inalt. La plecare, inaltii oaspeti au multumit de gazduire si apoi s-au dus numai ei stiu unde. Bogatul afla, insa, iarasi nu se stie cum, ca musafirii sai au fost si pe la taranul cel sarac ce lucra pe mosia sa si curios sa vada cum l-a primit saracul, il chema la el si-l puse sa povesteasca cum si-a tratat oaspetii. Taranul ii povesti cum s-au petrecut lucrurile. Atunci bogatul ii spuse taranului cine erau acei oaspeti si cum s-ar fi cuvenit sa-i fi tratat el, cel sarac, pe asa musafiri de rang inalt.
Pe drum, Dumnezeu il intreba pe Sf. Petru unde s-a simtit cel mai bine: la sarac sau la bogat? Sf. Petru zise: - Doamne, la sarac m-am simtit mai in largul meu, da' nu stiu de ce. - Pentru ca bogatul, spuse Dumnezeu, privea totul ca pe o afacere, el stia ca daca investeste in Mine, eu raspund insutit si inmiit, pe cand saracul a dat din inima, fara sa se gandeasca la rasplata. Egoismul, Sf. Petre, poate sa-ti dea impresia ca esti cel mai pios si virtuos om, dar e numai .. fatada.
Iertare cui nu a placut povestea.
Hristos in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

[lore86]

Din pacate suntem plini de patimi. Si de multe ori dam sfaturi raportandu-ne la patimile noastre. Si atunci suntem mai ingaduitori cu unele pacate. Am observat tendita asta si la duhovnici de mir. Parintele la care ma spovedeam odata m-a intrebat dupa ce ne-am reintalnit dupa mai multi ani: Mai ai de gand sa faci copii? sper ca te opresti aici. m-a intristat intrebarea lui(parintele are un baiat.)
Pozitia Bisericii e clara, iar aceasta invatatura e relevata in cartile sfintilor parinti. Daca unii preoti se folosesc cum vor de aceasta invatatura, foloseasc din ea doar ce le convine asta e partea a doua. Spre ex a venit un user aducand ca argument hotararile unor sfinti in favoarea feririi de copii, relatia conjugala rezumandu-se doar...la placere. Am citit canoanele si am aflat ca de fapt sfintii indemnau pe cei casatoriti sa respecte randuiala posturilor si nu aiba relatii, ferindu-se de zamislire. Asadar, acea zisa pozitie neoficiala e de fapt o invartire in jurul degetului. repet: invatatura bIsericii e clara si e impotriva feririi de zamislire.
Asta nu inseamna ca scopul unirii trupesti e doar nasterea de prunci. Asta e o extrema periculoasa. Dar asa cum a spus si dl Erethron, atunci cand ai o relatie conjugala nu te feresti , stiind ca exista posibilitatea ca acea frumoasa unire sa se finalizezeze cu ...un suflet.
Mi se pare o greseala sa eviti sa dai sfaturi bune unui tanar care le intreaba pe motiv ca tu nu le poti pune in aplicare. Mi se pare ca se inseala cei care numesc acest lucru o fatarnicie.
o sa pun problema altfel: un bolnav de tbc se duce la medic. "Daca mai fumezi, mori", ii spune medicul fumator.
Acum intrebarea: ar trebui bolnavul sa asculte de medicul fumator, care i-a zis sa nu mai fumeze sau nu?
In funtie de raspunsul dvs, aceeasi raspuns il aplicam si in cazul tanarului cu pacate care da sfaturi unui alt tanar.
Cine stie si nu respecta, cu siguranta va fi tras la raspundere si judecat, dar cine stie si tace de asemenea va fi judecat, ptr ca avea ocazia sa ofere cuvant mantuitor fratelui sau si nu a facut-o.

[lore86]

În prealabil postat de sunsray

Acest "trebuie soţii să se împreuneze" de aici - inseamna ca scopul acestei impreunari este [motivat de] pur endocrin?

nu, inseamna ca acesta este unul dintre avantajele pe care le prezinta actul conjugal.
Viata conjugala are frumusetea ei, dar e bine sa se practice cu masura.

În prealabil postat de lore86

Asta nu inseamna ca scopul unirii trupesti e doar nasterea de prunci. Asta e o extrema periculoasa.

Oare nu asta incercam eu sa spun? Ideea ca un cuplu casatorit ar trebui sa aiba atatea raporturi cati copii isi doresc sa aiba mie mi se pare iesita din firescul unei casatorii binecuvantate de Dumnezeu.
Cat despre cele doua exemple, nu cred ca se incadreaza vreunul in cazul nostru. "Duhovnicul" care indrazneste sa spuna asa ceva, va raspunde pentru sfaturile sale, iar noi, constienti fiind de inselarea lui, cred ca trebuie sa cautam pe cineva mai apropiat de harul lui Dumnezeu.
Sfatul "medicului fumator" nu are relevanta. Desi el este in masura sa spuna, chiar pacatos fiind, ceea ce trebuie sa spuna, ofera un prost exemplu si astfel ne intoarcem la sfaturile duhovnicului cazut in inselare, de care noi trebuie sa fugim: si unul si celalalt, desi Dumnezeu i-a "uns" si le-a dat un anumit talant, irosesc tot ce au mai de pret. Noi, mirenii de rand, fara pretentii ca am avea harul desavarsirii, suntem uneltele si nu soft-ul. NU sustinem pacatosenia si nu o institutionalizam, dar nici nu putem sa devenim partizanii unei teorii pe care noi insine nu o intelegem fiindca NU O TRAIM. Tot ce putem sa facem este sa ne analizam in intreg ansamblul slabiciunilor noastre, sa stim exact cand suntem in greseala si sa o evitam, cand se poate. Spunem mereu "Faca-se voia Ta, Doamne!", dar cand nu suntem in stare sa facem voia lui Dumnezeu, nu fiindca ne complacem intr-o stare pacatoasa genul "Ei, lasa ca Dumnezeu ma iarta oricum!", ci cand se intampla sa nu rezistam pacatului, macar sa ne caim in adancul sufletului nostru si sa recunoastem ca suntem nevrednici si slabi. Si ce putem face? Mergem la duhovnic si spunem "Parinte am facut asa si-asa si-asa, desi stiu ca Dumnezeu nu ingaduie! Ma rog sa ma intareasca, dar iar cad cand nici nu ma astept!" Si parintele vede daca te prefaci sau chiar te doare ca nu esti in stare de nimic bun si te ajuta cum simte el ca ti se potriveste, dupa fire, fiindca nimeni nu e la fel, iar ceea ce i se potriveste unuia, nu e valabil si pentru altul.