Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Părerea lui fundamentală [a Părintelui Sofronie de la Essex] era că Taina Spovedaniei diferă de o simplă discuţie. Cel ce se spovedeşte spune elementul central al gândului sau al păcatului sau al patimii care îl necăjeşte, fără să intre în amănunte, iar duhovnicul lasă liber – să fie exprimat către cel ce se spovedeşte –primul gând care vine după rugăciune.
De asemenea, spunea că atunci când cineva îl întreabă pe duhovnic şi ia sfat, trebuie să primească sfatul acela ca fiindu-i destinat numai s™i numai lui,s™i să înceapă să-l îndeplinească, fără să zică celorlalţi ce i-a spus duhovnicul. Mi-a spus de multe ori că aceasta era una din legile fundamentale ale Tainei Spovedaniei. Când legea este încălcată, se întâmplă multe tulburări, dar şi numeroase împotriviri ale multor persoane împotriva duhovnicului.
Mai spunea că o altă lege legată de Taina Spovedaniei este de a nu ajunge ucenicul să se contrazică cu duhovnicul.
Hierotheos Vlachos

[cristiboss56]

[stefan florin]

În prealabil postat de cristiboss56

Părerea lui fundamentală [a Părintelui Sofronie de la Essex] era că Taina Spovedaniei diferă de o simplă discuţie. Cel ce se spovedeşte spune elementul central al gândului sau al păcatului sau al patimii care îl necăjeşte, fără să intre în amănunte, iar duhovnicul lasă liber – să fie exprimat către cel ce se spovedeşte –primul gând care vine după rugăciune.
De asemenea, spunea că atunci când cineva îl întreabă pe duhovnic şi ia sfat, trebuie să primească sfatul acela ca fiindu-i destinat numai s™i numai lui,s™i să înceapă să-l îndeplinească, fără să zică celorlalţi ce i-a spus duhovnicul. Mi-a spus de multe ori că aceasta era una din legile fundamentale ale Tainei Spovedaniei. Când legea este încălcată, se întâmplă multe tulburări, dar şi numeroase împotriviri ale multor persoane împotriva duhovnicului.
Mai spunea că o altă lege legată de Taina Spovedaniei este de a nu ajunge ucenicul să se contrazică cu duhovnicul.
Hierotheos Vlachos

corect, FOARTE CORECT!

[cristiboss56]

Cumplită patimă este beţia! Aceasta e o boală ce se strecoară în alcătuirea trupească prin înclinarea în faţa poftei care primeşte, în virtutea deprinderii, putere de însuşire firească.
Slujitorul lui Hristos trebuie să se păzească nu numai de beţie, ci şi de obiceiul de a bea mult vin, care aprinde trupul şi stârneşte în el pofte dobitoceşti. Este îngăduită întrebuinţarea vinului în cantitate foarte mică; iar cine nu poate să fie cumpătat la vin, mai bine să nu mai bea deloc.
Sfântul Ignatie Briancianinov

[cristiboss56]

Voieşti să pui început bun spre îndreptarea vieţii tale, dar nu ştii cum. Se pare că am discutat de multe ori cu tine despre acestea, cum să ducem lupta cu patimile, care nu prin cuvinte trebuie împlinită, ci prin fapte. Dacă nu ne lasă în pace patimile noastre sau vreo întâmplare ni le descoperă, atunci neorânduiala dinlăuntrul nostru ne tulbură, iar dacă de fiecare dată te vei împotrivi şi nu vei face precum îţi cere patima, atunci acestea vor slăbi. Iar dacă vei fi biruită, ruşinează-te, ceartă-te şi te smereşte, socoteşte-te mai prejos decât toţi, ca una ce eşti biruită de patimi, nu învinui pe nimeni, ci pe tine însăţi, şi vei primi ajutorul lui Dumnezeu. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

[cristiboss56]

„Mâniați-vă, dar nu greșiți!” (Efeseni 4, 26). Este vorba aici de mânia cea bună, îndreptată împotriva păcatelor proprii, și de mânia cea rea, îndreptată în mod greșit spre aproapele. Trebuie să facem distincție între aceste două feluri de mânie. Mânia cea dreaptă este numai cea îndreptată împotriva propriilor patimi. Sfântul Ioan ne atenționează ca nu cumva să ne îndreptăm această pornire a sufletului asupra aproapelui, sub pretextul dorinței de a-l ajuta să se vindece de patimi. Căci preocupându-ne de tămăduirea altora, noi înșine nefiind încă vindecați, putem cădea ușor în „boala mai cumplită a orbirii”.
Pornirea mâniei trebuie îndreptată doar asupra noastră. De aceea, trebuie să ne vedem mai întâi bârna din ochiul nostru și nu paiul din ochiul celuilalt, pentru ca nu cumva din cauza bârnei noastre să ni se întunece sufletul și să nu mai vedem „soarele dreptății”. Scopul mâniei este unul singur: retezarea din rădăcină a „pornirilor ticăloase” ale inimii, pentru ca acestea să nu se transforme în păcate cu fapta.
Sfântul Ioan Casian

[cristiboss56]

Avem noi oare înțelepciunea de a priveghea la hotarul minții împotriva gandurilor? Înainte de toate ar trebui să înțelegem cât este de folositor acest lucru pentru noi și pentru cei de lângă noi, apoi prin rugaciune și exercițiu să stăm de veghe astfel încât să nu fim păcăliți căci ce grâu bagi în moară așa făină iese. Depinde ce măcinăm în moara minții și sufletului nostru. Sfântul Nicolae Velimirovici ne arată câteva repere în scrisoare sa către: Monahului Avacum despre păcatele cu gândul – Sfântul Nicolae Velimirovici
Mă întrebi dacă sunt primejdioase păcatele cu gândul. Ca monah, tu o știi cel mai bine. Știi că oarecare dintre bărbații sfinți a zis că esența monahismului stă în curățirea minții de gândurile rele. Știi și că Biserica numără trei feluri de păcate: cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul. De aceea ne și rugăm Părintelui minunilor pentru cei răposați, ca să le ierte toate păcatele, fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu gândul. Iar că Dumnezeu dă în vileag și gândurile păcătoase, citești în Evanghelie: „Și văzând Iisus gândurile lor, a zis: Pentru ce cugetați cele rele în inimile voastre?” Satana nici nu a păcătuit altfel decât cu gândurile trufașe. De aceea a și fost lepădat dinaintea feței lui Dumnezeu și prăvălit în iad.
Gândurile rele sunt sămânța a tot răul. Din această sămânță cresc cuvintele păcătoase, dorințele păcătoase și faptele păcătoase. Adu-ți aminte de altă pildă a lui Hristos, despre semănător: „Un om a ieșit să semene în țarina sa. Iar când oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lor și a semănat neghină printre grâu.” Dumnezeu seamănă gânduri bune în sufletul fiecărui om. Dacă cineva se lenevește și nu străjuiește asupra sufletului său ca asupra unei țarine semănate, este ca adormit. Și în timp ce el doarme astfel, vine duhul rău, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului, și seamănă în suflet neghină, adică gânduri rele. Iar de la gândurile rele până la cuvintele rele și faptele rele nu e mare depărtare ca de la sămânță până la rădăcină. Adică nu e nici o depărtare între ele, ci toate stau într-o legătură organică unele cu celelalte.
Ca atare, să străjuiești asupra ta. Închide-ți mai des ochii și, precum spune sfântul Nichita Stithatul; „cearcă gândurile care plutesc pe marea minții”.
În regulile monahismului, nevoința cea mai însemnată este dezrădăcinarea gândurilor rele până ce nu cresc, și se fac mari, și pun stăpânire pe suflet, și trec pănă la urmă și în faptă. Strivește-le de piatră. Precum spune Psalmistul: „Fiica Babilonului, ticăloasa, fericit cel ce va apuca și va zdrobi pe pruncii tăi de piatră!”
Pricepi înțelesul duhovnicesc al acestor spuse? Babilonul este împărăția diavolului, iar copiii lui sunt gândurile rele. Piatra este Hristos. Fericit, așadar, cel ce va zdrobi de la început răul în sine și îl va sfărâma de piatra veșnică, Hristos. De vreme ce cunoaștem lucrul acesta și tu și eu, nu ne rămâne decât să facem întocmai. Bucură-te în Domnul!
Sfântul Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

În lupta pentru smerenie, în unele dăți, diavolul se amestecă cu mintea omului. Cât mintea este în rugăciune, nu se poate amesteca, stă departe…; dar el pândește momentul când mintea-i goală, n-are lucrare. Atunci diavolul dă năvală și atacă în direcția unde-i mai slab omul. Și, de exemplu, face așa: îți spune că ești mai bun decât cutare… Odată, când căutam să-mi plâng păcatele, diavolul mi-a spus: „Ce tot te smerești atâta? Eu îți știu păcatele tale, dar ești puțin mai bun decât cei răi…” N-a zis : „cei buni”, pentru că știa că nu o să-l cred… Atunci a fost o lovitură grea pentru mine. Aceste ispite vin când cauți să-ți aduni mintea; dacă eu zic rugăciune și mintea se duce și-n biserică și iese și pe afară și mai încolo, atunci diavolul începe a mă lupta cu multe ispite trupești. Atunci viața lăuntică nu o mai poți observa, pentru că-i întuneric. Orice ascultare faci, chiar și când duci o găleată cu apă, trebuie să ai o lucrare a minții, pentru că dacă n-ai lucrare diavolul îți dă el lucrarea lui și n-ai să mai poți sta în mănăstire. Dacă te gândești la mâncare, sau dacă plouă, sau la haine, sau la lucruri pământești, este ca și cum ai fi în lume. Unii doresc pustia, dar ei nu știu că și în chilie au pustie. Noaptea, pe măsură ce te rogi la Bunul Dumnezeu, stai ca și în pustie, iar dacă dormi toată noaptea, atunci ești ca și cum ai fi în oraș, n-ai plată.

Părintele Proclu Nicău

[cristiboss56]

Eu ştiu un singur lucru: asupra copilului trebuie să se facă rugăciune. Femeia însărcinată trebuie să se roage, trebuie să se spovedească, să se împărtăşească, fiindcă tot ce se întâmplă cu ea se întâmplă şi cu copilul pe care ea îl aşteaptă. Știinţa contemporană confirmă treptat lucrul în care Biserica crede de la început. În momentul când se zămisleşte o fiinţă omenească vie, în ea este deja toată deplinătatea umanităţii. Ea este deja om. Se poate spune că întruparea s-a săvârşit în acea clipă când Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria întruparea lui Hristos, şi ea i-a răspuns: „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1, 38). Atunci a fost deja realizată toată deplinătatea întrupării. Acelaşi lucru se întâmplă şi în căsătorie. În procesul formării copilului în pântecele mamei, el poate să perceapă nu numai ce se întâmplă cu ea, ci şi ce se întâmplă în jurul ei. La el ajung sunetele, vibraţiile aerului, el devine prin mama sa parte a mediului înconjurător. De aceea, povăţuitorii bisericeşti o sfătuiesc pe mamă să se roage, dar să se roage nu de formă, nu numai să rostească rugăciunile, ci să comunice cu Dumnezeu, să-I împărtăşească toată bucuria sa, tot fiorul său, să-L lase pe Dumnezeu să lucreze în ea. Ea se poate ruga cu voce tare, fiindcă sunetul rugăciunii acesteia ajunge, într-un mod de neînţeles pentru noi, la produsul de concepţie, la copilul care se formează treptat. Dacă rugăciunea este rostită cu evlavie, lin, atent, copilul participă deja la taina rugăciunii mamei. Acest lucru e uimitor! Iar când copilul se naşte, trebuie neapărat să se continue rugăciunea asupra lui, asupra leagănului, să i se cânte cântări bisericeşti, să se facă rugăciune cu cuvintele bisericeşti atunci când el încă nu înţelege cuvintele, dar prin sunetul glasului poate să perceapă deja dispoziţia sufletească rugătoare a părinţilor, iar prin aceasta poate să prindă viaţă faţă de sfera rugăciunii, faţă de sfera împărtăşirii de Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie al Surojului

[cristiboss56]

Un aspect foarte sensibil și subțire al rugăciunii minții, al acestei nevoințe a minții, care pe toți ne încurcă și ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minții în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înțeleaptă: trebuie să ne îngrijim de propria noastră minte, să nu o lăsăm să vagabondeze. Iar lucrul acesta este foarte serios și foarte important. Căci atunci când ne facem canonul și facem rugăciunea minții cu metanierul în mână și suntem sorbiți de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăștie, să se ducă în-colo și-ncoace. Precum a spus și Părintele Efrem, mintea vagabondează în ceasul acela. Aceasta este o observație plină de înțelepciune. Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil și greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minții este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta și-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare și firește, o lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă și dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un părinte: mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăștie mintea, ci colo, în „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” acolo, neîncetat, și așa să comunici cu Hristos și să spui: să mă miluiască! Greutatea vine din faptul că mintea se împrăștie.
Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine? Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii. Să înduri orice fără să cârtești. Sentimentul păcătoșeniei, simțământul, în primul rând, al atotprezenței lui Hristos, acestea îmtreună nasc o frică curată, divină, nu negativă, ceva ce te încremenește, iar mintea o lipește de numele pomenit. Acolo este reușita noastră, toată arta acestei situații. Această frică divină curată adună, fiindcă mintea a devenit deja o mie de bucăți. Câte gânduri avem, atâtea patimi avem. Să ne imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după niște criterii serioase și facem o ierarhizare, vom vedea de câți demoni am fost războiți și câte cugete străine am avut și câte compromisuri duhovnicești am făcut în numai 24 de ore. De aceea și sfinții părinți insistă să cultivăm această rugăciune a minții și să cheltuim cât de mult timp este cu putință pentru pomenirea binecuvântatului și preadoritului nume al lui Hristos.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin