Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Intrebare asupra Legii

Intrebare :Cum poate Sfantul Pavel sa spuna:"Neamurile (etniile), care nu au lege, isi tin ele singure loc de lege".Daca n-au lege fireasca, atunci cum isi sunt lorusi lege?

Raspuns: Acest cuvant are nevoie de lamurire.Omul launtric a fost nimicit;(in urma pacatului stramosesc);n-a fost insa nimicit cu totul, caci intr-adevar a orbit, dar ochii i-au ramas in parte deschisi; a murit, dar, in acelasi timp, dupa fire era viu.

Necesitatea dovedirii

Nimeni nu poate intra in viata (cea intru Hristos), zice Domnul, decat prin multe incercari(ispite), printr-un lung sir de exercitii(nevointe), prin (rabdarea) multor ocari si insulte.Numai astfel strunita, firea(omeneasca) poate intra in Imparatia cerurilor.Fara antrenamente(staruitoare), nimeni nu patrunde intr-aceasta.De pilda, meseriasul ia un material foarte dur, il vara in foc, apoi il scoate de acolo si-l bate cu barosul, si iarasi il pune in foc pana ce devine mladios si abia dupa aceea il transforma intr-un vas pretios, folositor stapanului sau.La fel se procedeaza si cu ceara.La frig ea este foarte tare;dar cum e incalzita la foc, incepe sa se inmoaie si devine maleabila, luand intocmai chipul pecetei(sau obiectului dorit)

Asa se petrece si cu sufletul omului.El are mereu trebuinta de o cat mai deplina formare, aceasta realizandu-se prin antrenarea in focul ispitelor si prin incercari, ca astfel sa ia amprenta chipului desavarsit a lui Hristos si pecetea cereasca.De asemenea si olarul vara vasele de argila in foc si in apa, punandu-le astfel la incercare, alegandu-le pe cele rezistente spre a fi folosite, in timp ce pe celelalte le sfarama spre a fi complet distruse.Tot asa este si cu cei care infrunta obstacole, antrenandu-se pentru lupta(spirituala si nevazuta).Li se-ntampla una din doua :ori ies biruitori din lupte, ori cad si pier; aceasta pentru ca se departeaza de Dumnezeu si se instraineaza de Viata(adica de Hristos, care este Viata lumii).Dar cei care rezista incercarilor si nenorocirilor (din timpul luptei), cazand si ridicandu-se, zidind iarasi daca se surpa(uneori) zidirea, acestia sunt cei care primesc rasplata (de la Dumnezeu) si raman de-acum inainte neclintiti.Asa este si cu sufletul care se nevoieste (pe calea virtutilor):uneori cade, dar se ridica sau zideste chiar daca pe alocuri se mai surpa si asa mai departe, pana ce va dobandi biruinta finala.

La fel se desfasoara lucrurile si-n viata de toate zilele.Numerosi copii se duc impreuna la scoala;unii ies de-acolo indisciplinati(adica derbedei), altii teatrali in comportare(adica fatarnici), unii niste scandalagii, nereusiti, altii vanatori sau oameni de carte, ori functionari(publici).Tot la fel si in manastiri:cei mai multi dintre ei traiesc impreuna, dar, din libera lor alegere, unii intra in viata (calugareasca), altii nu.

Si in lumea plantelor, aceleasi fenomene:cata vreme planta este frageda, in crestere, nu are tarie si nici nu poate sa se inradacineze in pamant, astfel incat, daca se abate peste ea o vreme neprielnica, se usuca;sau cand sufla vantul in ea, se clatina puternic si este trantita jos.Cand insa si-a infipt radacinile puternic in pamant, nici vremea nefavorabila, nici iernile n-o pot vatama, fiindca este adanc inradacinata si puternica.La fel stau lucrurile si cu fratii:cand sunt inca fragezi, fiind foarte mici, au nevoie de multa ocrotire (intru formarea lor).Cei care ucenicesc pentru Imparatia cerurilor au trebuinta de indrumatori, care sa-i calauzeasca pana ce se vor inradacina in har si vor deveni neschimbatori si de neclintit.

Crestinismul se situeaza in afara de lume

Intr-adevar crestinii sunt mai presus de patimi si de demoni, ei fiind stapani pe duhurile necurate, nuntasi ai (mirelui) lui Hristos, mostenitori ai lui Dumnezeu.Acestia au ajuns la desavarsirea lui Hristos,"la masura barbatului desavarsit, la statura varstei depline". Nici suferintele trupesti, nici frigurile sau demonii nu-i pot vatama;ei sunt stapani peste toate, incat si animalele veninoase li se supun. Caci primul om, el insusi era stapan al creaturilor si domnea peste patimi si peste demoni.Dar dupa ce a calcat porunca, a devenit sclavul patimilor, al demonilor, al focului si al sabiei de foc care pazea paradisul.Venind insa Hristos, oamenii acestei lumi, prin puterea Botezului , revin din nou la masura cea dintai a lui Adam, ajungand stapani peste demoni si peste patimi, dumsmanul cel din urma, moartea fiind asternuta sub picioarele Lui, adica a lui Hristos. De aceea, crestinul trebuie sa stea in afara de traiectoria sagetilor rautatii si sa caute sa se mantuiasca, caci numai astfel isi primeste partea din intregul rasplatirii.

Daca, avand cei doi ochi sanatosi si fata neatinsa, careva este infirm de maini si de picioare, inseamna ca cele doua (mai sus mentionate) sunt bune, iar celelalte bolnave.Or crestinul trebuie sa aiba toate membrele sanatoase si tefere. Armura si lupta crestinului, precum si unitatea armurii si specificul fiecarei lupte se gasesc in afara acestei lumi. De aceea multi dintre oameni nu stiu ce cauta.Ajung mesteri iscusiti in indeletnicirile lor pamantesti, dar nu privesc spre cer si nu cauta sa deprinda arta care-i suie la ceruri.Iar daca intalnesti adesea comercianti sau filosofi, vei constata ca si acestia sunt ai acestui veac. Taina crestinismului este mare. Iar cercetarea staruitoare a acestui adevar este doar pentru cei ce se afla in afara de lume ( adica pentru adevaratii crestini).

Sa ne inchipuim o cetate mare si intr-aceasta toti ar fi nobili, toti imparati, toti preoti, toti bogati;daca s-ar intampla sa se imprastie toti cetatenii ei, fiecare intr-o patrie oarecare, atunci ei devenind locuitori ai acelor laturi, cand s-ar intalni , s-ar socoti barbari si straini unii fata de altii.Si numai atunci se vor recunoaste si stima unii pe altii, cand vor observa ca sunt de aceeasi limba si din aceeasi cetate. Intr-adevar crestinii sunt ai altei lumi;sunt cetateni ai altei cetati, al aceleia a sfintilor;ai altui veac, intrucat toti cei ce sunt in Hristos constituie o noua zidire;ai altei intelepciuni;sunt partasi ai altui Duh, ai altei slave, ai altei bogatii, ai altei vrednicii, ai altei vointe, caci au alta gandire (adica minte sau ratiune), anume pe aceea a lui Hristos;ei sunt fiii luminii, fiii mirelui, fiii mangaierii, fiii Legamantului cel nou.

Raul dispare treptat-treptat

Si prin cate situatii trebuie sa trecem ca sa ajungem la Viata !Prin multime de incercari.Caci cu adevarat nimeni nu poate sa intre in Viata, daca n-a parcurs calea cea aspra si trecatorile cele groaznice.

Dupa cum fumul cel intunecos acopera vazduhul, tot asemeni si puterea satanei a umplut inimile fiilor lui Adam, iar funinginea pacatului a acoperit toate vointele lor.Si totusi, unii au ramas prieteni ai adevarului, care, cu toata prezenta funinginei, se ostenesc sa se impotriveasca si sa lupte, dar fara sa dobandeasca indata partea cea buna, ci prin calatorie si lupta(inversunata).Acestia de mai buna si vrednica stima sunt decat ceilalti care nu lupta.

Totusi, un mare numar (din cei din manastiri sau din lume) daca au ajuns la un scurt ragaz (in lupta) si au sporit in har se umfla-n pene si se-nfumureaza, socotind ca au ajuns la libertatea (cea launtrica) si se numesc (pe ei insisi) desavarsiti.Acestia insa, fara sa-si dea seama, au ajuns sa fie talhariti de duhul rautatii.Caci cu adevarat nimic n-a pierdut mai mult neamul omenesc decat trufia.Caci pe Adam sarpele l-a ratacit de la inaintarea lui spre Dumnezeu, amagindu-l ca va fi ca Dumnezeu. Cu adevarat, ceea ce este dumnezeiesc ce-mpotriveste intru totul mandriei. Iata adevaratele trasaturi ale caracterului crestin: acela pe care-l vezi infometat, insetat, obosit, sarac cu duhul, care se analizeaza neincetat pe sine insusi zi si noapte, unul ca acesta este cel ce sta in adevar.Iar daca vreunul este indestulat si se socoteste ca n-are nevoie de nimic, acela-i supus greselii, precum scrie : "Iata sunteti satui, iata v-ati imbogatit"; si mai zice: "Vai voua bogatilor, sclavii acestei lumi". Acestea sunt adresate celor care-si inchipuie deja ca sunt cineva. Iar noi sa dam slava lui Dumnezeu.Amin.,

Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2483.htm

[cristiboss56]

A gândi cu dragoste la Dumnezeu este cea mai mare nevoinţă! Este primul lucru pe care îl cere Dumnezeu de la noi! Care este întâia poruncă? Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău, din toată puterea ta, din toată tăria, din tot sufletul. „Păi, cum să Te iubesc, Doamne, dacă sunt păcătos!?!. Cum îmi , pui chiar ca început şi temelie această cerere? Tu nu ştii că dragostea stă, în Scara Sfântului Ioan Scărarul, la urmă de tot?”. „Da, ştiu. Dar tu iubeşte-Mă, n-am spus ca Ioan Scărarul, ci iubeşte-Mă din tot sufletul tău, din sufletul tău aşa cum este el. Eu nu îţi cer să Mă iubeşti ca Arhanghelii Mihail şi Gavriil, nu-ţi cer să Mă iubeşti ca Preasfânta şi Preacurata Mea Maică, nu-ţi cer să Mă iubeşti acum ca un sfânt, ci doar atât: să Mă iubeşti din toată vârtutea cugetului tău şi a sufletului tău, aşa cum este el, căci celelalte ştiu Eu să le adaug, să le înmulţesc, şi, dacă vei păstra acest cuget pururea întins spre Mine, din neputinţa ta Eu pot să-l cresc şi să-l desăvârşesc până la dragostea cea pe care o vedem la sfinţi!”. Aşa că datori suntem să cugetăm la iubirea Dumnezeiască, chiar dacă suntem păcătoşi, pentru că doar din această iubire îi putem ierta pe ceilalţi.

Extras din Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, p. 28-29

[amatyyy]

"E o mare putere in mica faptă bună, ce stăruie mereu."

Sf. Isaac Sirul

[stefan florin]

Smerenia atrage asupra noastra mila lui Dumnezeu si ajutor in treburile noastre. Mangaierea duhovniceasca pe care ati dobandit-o nu poate sa ramana neschimbata pentru mult timp: ea este trimisa din cand in cand, ca sa fim intariti in ispite; cei care au agonisit smerenia se desfateaza mai mult de ea, insa, oricum, harul lui Dumnezeu ii cerceteaza si pe ei cu ispite, potrivit masurii lor, ca nu cumva in urma primirii mangaierilor duhovnicesti sa se mandreasca. Cu atat mai mult noi, cei neputin*ciosi, avem nevoie de focul ispitelor, ce arde ma*racinii patimilor noastre. (Sfantul Macarie de la Optina)

[cristiboss56]

- Părinte, în Vechiul Testament, în Cartea a IV-a a Macabeilor se spune: Gândul evlavios nu este distrugător al patimilor; ci potrivnic. Ce înseamnă aceasta ?
- Ia ascultă! Patimile sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, dar gândul evlavios, gândul bun, ne ajută să nu fim robiţi de ele. Atunci când omul cultivă numai gânduri bune și îşi întăreşte o stare bună, patimile încetează să mai lucreze, de parcă nu ar mai exista. Adică gândul evlavios nu dezrădăcinează patimile, ci le războieşte, putând chiar să le răpună.
Cred că scriitorul descrie cele pe care le-au suferit cei şapte prunci, mama lor, Sfânta Solomoni, şi dascălul lor, Sfântul Eleazar, din pricina cugetării evlavioase, tocmai ca să arate puterea gândului bun.
Un gând bun are aceeaşi putere cu o priveghere de multe ceasuri . Are mare putere . Precum astăzi unele arme noi blochează cu raze laser racheta chiar la baza ei şi o împiedică să se lanseze, tot astfel şi gândurile bune apucă înainte şi paralizează gândurile rele pe „aeroporturile” diavolului, de unde pornesc. De aceea, încercaţi pe cât puteţi, să plantaţi gânduri bune mai înainte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele rele, astfel încât inima să vi se facă grădină de flori, iar rugăciunea să vă fie însoţită de mireasma duhovnicească a inimii voastre .
Atunci când cineva ține, fie şi pentru puţin timp, un gând de-a stânga, adică rău, asupra cuiva, orice nevoință ar face, fie post, priveghere etc., se pierde. La ce îl va ajuta asceza, dacă în paralel nu se nevoieşte să nu primească gândurile rele? De ce să nu golească mai întâi chiupul de depunerile din untdelemn, care sunt bune numai pentru săpun, şi doar apoi să pună untdelemnul cel bun, ci pune untdelemnul cel bun împreună cu cel nefolositor, stricându-l în acest fel?
Un gând curat, bun, are putere mai mare decât orice nevoință . Un tânăr oarecare, de pildă, este războit de diavolul cu gânduri necurate şi face privegheri, postiri, posturi de trei zile ca să se slobozească de ele. Însă un gând curat, ce îl va aduce, are putere mai mare decât privegherile şi postirile pe care le face şi îl ajută mai eficient .
(Cuviosul Paisie Aghioritul )

[cristiboss56]

In Vechiul Testament, în afară de posturile regulate ale poporului israelitean sau ale unui anumit grup de oameni, avem și posturi individuale, personale am spune. De pildă: A postit profetul Moise patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe muntele Sinai când a fost să primească de la Dumnezeu cele zece porunci. „Pâine nu a mâncat și apă nu a băut, cum se spune la cartea Ieșirii (34, 28). Patruzeci de zile și patruzeci de nopți a postit și profetul Ilie, pe măsură ce înainta spre muntele Horeb (III Regi, 19, 8-12). Postului aspru s-a dedicat și proorocul Daniil. El însuși ne spune despre sine că: „Pâine bună n-am mâncat, carne și vin n-am pus în gura mea (Prorocul Daniel 10, 2-3)”. Cu post și pocăință au răspuns locuitorii Ninivei propovăduirii lui Iona: „Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ținut post și s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari până la cei mai mici” (Iona, 3, 5). Astfel au scăpat de nimicire.
Însemnătatea postului o scot în evidență și profeții Vechiului Testament. Prin post trebuiau israeliții să se întoarcă la Dumnezeul cel Viu și Adevărat: „Și acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru... Sunați din trâmbiță în Sion, gătiți postiri sfinte, vestiți adunare sfântă” (Ioil, 2, 12-15). Proorocul Isaia observă pericolul postirii formale și expune elementele acelea din care constă postul cel adevărat, postul pe care îl primește Dumnezeu și care poate șterge păcatele: „Postirile și zilele de odihnă, lunile noi și sărbătorile voastre le urăște sufletul Meu. M-am săturat de voi! Nu voi mai ierta păcatele voastre!...Mâinile voastre sunt pline de sânge: Spălați-vă, curățiți-vă! Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei! Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!) (Isaia 1, 13-17)
„Nu știți voi postul care Îmi place Mie? Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l... Atunci vei striga și Domnul te va auzi. La strigătul tău El va zice: Iată-Mă!”
(IPS Symeon Koutsas )

În prealabil postat de cristiboss56

- Părinte, în Vechiul Testament, în Cartea a IV-a a Macabeilor se spune: Gândul evlavios nu este distrugător al patimilor; ci potrivnic. Ce înseamnă aceasta ?
- Ia ascultă! Patimile sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, dar gândul evlavios, gândul bun, ne ajută să nu fim robiţi de ele. Atunci când omul cultivă numai gânduri bune și îşi întăreşte o stare bună, patimile încetează să mai lucreze, de parcă nu ar mai exista. Adică gândul evlavios nu dezrădăcinează patimile, ci le războieşte, putând chiar să le răpună.
Cred că scriitorul descrie cele pe care le-au suferit cei şapte prunci, mama lor, Sfânta Solomoni, şi dascălul lor, Sfântul Eleazar, din pricina cugetării evlavioase, tocmai ca să arate puterea gândului bun.
Un gând bun are aceeaşi putere cu o priveghere de multe ceasuri . Are mare putere . Precum astăzi unele arme noi blochează cu raze laser racheta chiar la baza ei şi o împiedică să se lanseze, tot astfel şi gândurile bune apucă înainte şi paralizează gândurile rele pe „aeroporturile” diavolului, de unde pornesc. De aceea, încercaţi pe cât puteţi, să plantaţi gânduri bune mai înainte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele rele, astfel încât inima să vi se facă grădină de flori, iar rugăciunea să vă fie însoţită de mireasma duhovnicească a inimii voastre .
Atunci când cineva ține, fie şi pentru puţin timp, un gând de-a stânga, adică rău, asupra cuiva, orice nevoință ar face, fie post, priveghere etc., se pierde. La ce îl va ajuta asceza, dacă în paralel nu se nevoieşte să nu primească gândurile rele? De ce să nu golească mai întâi chiupul de depunerile din untdelemn, care sunt bune numai pentru săpun, şi doar apoi să pună untdelemnul cel bun, ci pune untdelemnul cel bun împreună cu cel nefolositor, stricându-l în acest fel?
Un gând curat, bun, are putere mai mare decât orice nevoință . Un tânăr oarecare, de pildă, este războit de diavolul cu gânduri necurate şi face privegheri, postiri, posturi de trei zile ca să se slobozească de ele. Însă un gând curat, ce îl va aduce, are putere mai mare decât privegherile şi postirile pe care le face şi îl ajută mai eficient .
(Cuviosul Paisie Aghioritul )

Dar de unde vin gandurile bune?
Cum poate omul sa "mestereasca" un astfel de "laser" care sa taie rachetele gandului rau?...:)

[amatyyy]

"Trebuie sa iubesti pe oricine, orice, oricum, numai sa iubesti."

(Alexandre Dumas)

[amatyyy]

"Viata are o limita, iubirea nu...
nu irositi viata, iubiti-va!"

(Bunget Marin)

[cristiboss56]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Dar de unde vin gandurile bune?
Cum poate omul sa "mestereasca" un astfel de "laser" care sa taie rachetele gandului rau?...:)

Gândul rău se taie in timp si cu multă răbdare prin post si multă rugaciune :)

Dar sa citim ce ne mai spune Părintele :

– Părinte, atunci când spuneţi “gând curat” vă referiţi numai la subiecte speciale sau şi la cele mai generale?
– Şi la cele mai generale. Pentru că atunci când omul le vede pe toate cu gânduri bune, se curăţă şi este dăruit cu dar de Dumnezeu. Cu gândurile de-a stânga judecă şi nedreptăţeşte pe ceilalţi, împiedică venirea harului dumnezeiesc şi lasă pe diavolul să lucreze liber în el.
– Părinte, deoarece judecă, prin aceasta îi dă diavolului dreptul să facă orice vrea cu el?
– Da. Temelia este gândul cel bun. Aceasta este ceea ce-l ridică pe om, îl schimbă în bine. Fiecare trebuie să ajungă la punctul în care le vede pe toate curate. Este ceea ce a spus Hristos: „Nu judecaţi după faţă, ci faceţi judecată dreaptă” [4] . După aceea, omul ajunge într-o stare în care le vede pe toate cu ochi duhovniceşti, şi nu cu ochi trupeşti. Pe toate le justifică în sensul cel bun.
Trebuie să luăm aminte să nu primim telegramele viclene ale diavolului, ca să nu întinăm “locaşul Duhului Sfânt” [5] şi astfel să se depărteze harul lui Dumnezeu şi să ne întunecăm . Duhul Sfânt, atunci când vede inima noastră curată, vine şi Se sălăşluieşte înlăuntrul nostru, pentru că iubeşte curăţia – de aceea şi este reprezentat ca un porumbel.
Cea mai mare boală: gândurile de-a stânga
– Părinte, mă neliniştesc atunci când am de rezolvat o problemă, încât nici nu pot dormi.
– Problema ta sufletească sunt gândurile cele multe. Dacă nu ai avea aceste gânduri de multe feluri, ai putea da mult mai mult şi în ascultarea ta, şi în nevointele tale duhovniceşti. Ascultă un mod de a evita gândurile cele multe. Când îti vine în minte o treabă pe care va trebui, de pildă, să o faci mâine, să-i spui gândului: „ Treaba aceasta nu este pentru astăzi; mă voi gândi la ea mâine“. De asemenea, când trebuie să hotărăşti într-o problemă, nu te chinui cu gândul să afli ceea ce este mai bun şi să amâni mereu.
Alege ceva şi mergi înainte. Lasă după aceea pe Dumnezeu să Se îngrijească de celelalte. Sileşte-te să eviţi scolasticismul, ca să nu-ţi ameţeşti mintea. Să faci ceea ce poţi, cu mărime de suflet, să te mişti simplu şi cu multă încredere în Dumnezeu. Atunci când îi încredinţăm lui Dumnezeu viitorul şi nădejdile noastre, îl obligăm într-un anume fel să ne ajute . Prin gândurile cele multe şi un om sănătos se netrebniceşte . Unul care suferă este îndreptăţit să le aibă dacă se mâhneşte. Insă cel care, fiind sănătos, se ameţeşte şi suferă din partea gândurilor de-a stânga, unul ca acesta este bun de legat. Să fie sănătos şi totuşi să fie chinuit de gândurile lui?!
In vremea noastră, cea mai mare boală se datorează gândurilor deşarte ale oamenilor lumeşti. Oamenii le pot avea pe toate în afară de gândurile bune. Dar
se chinuiesc pentru că nu înfruntă lucrurile duhovniceşte. De pildă, cineva porneşte ca să meargă undeva, dar motorul maşinii lui păţeşte ceva şi întârzie puţin la destinaţie. Dacă are gândul cel bun, va spune: „Se vede că Bunul Dumnezeu a rânduit să apară piedi*ca aceasta; altfel poate că aş fi păţit vreun accident, dacă n-aş fi avut această întârziere. Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru aceasta?“ , şi-L slăveşte pe Dumnezeu. Dar dacă nu are gândul cel bun, nu va înfrunta situaţia duhovniceşte, se va supăra pe Dumnezeu şi va huli: “Iată, am întârziat! Aş fi putut merge mai repede! Ce lucru anapoda! Uf, ce Dumnezeu.. .”. Atunci când omul primeşte cele ce i se întâmplă cu gând de-a dreapta, se ajută. In timp ce dacă lucrează în partea stângă se chinuieşte, se topeşte, se zăpăceşte.
Odată, cu mai mulţi ani în urmă, ca să mergem de la Uranopolis la Salonic am intrat într-un camion ce avea bănci de lemn. Inăuntru erau claie peste grămadă valize, portocale, peşte, lădiţe ce miroseau a peşte, copiii de la Atoniadă
[6] – dintre care unii stăteau pe bănci, iar alţii in picioare – călugări, mireni… Un mirean a venit şi s-a aşezat lângă mine. Era şi gras şi, deoarece era cam înghesuit, a început să strige: “Ce condiţii sunt acestea!.. .”. Mai încolo era un monah care, sărmanul, era acoperit până sus de lădiţe; numai capul îi rămăsese afară . Şi aşa cum mergea camionul, clătinându-se – căci drumul era de ţară şi stricat – lăditele stivuite cădeau, şi el, sărmanul, încerca să le arunce la dreapta şi la stânga cu mâinile ca să nu-l lovească în cap. Iar celălalt striga pentru că stătea puţin înghesuit. “ Nu-l vezi pe acela cum stă, îi spun, şi tot tu strigi? “. Şi-l întreb şi pe monah: “Cum te simţi, Părinte? “. Iar acela îmi răspunde zâmbind: “Părinte, mai bine este aici decât în iad! “. Unul se chinuia, deşi stătea pe bancă, iar celălalt se bucura, cu toate că lăditele erau gata să-l acopere. Şi am avut două ore de mers. Nu era aproape.
Mintea mireanului s-a întors la confortul ce l-ar fi avut dacă ar fi mers cu autobuzul şi astfel era aproape să se sufoce, în timp ce monahul se gândea la mâhnirea ce ar fi avut-o dacă s-ar fi aflat în iad şi astfel simţea bucurie. Se gândea: “Peste două ore vom ajunge şi vom cobori, în timp ce sărmanii din iad se chinuiesc veşnic. Apoi acolo nu sunt lădite, lume etc, ci este iad. Slavă Ţie, Dumnezeule, că sunt mai bine aici“.
– Părinte, cui se datorează deosebirea de încredere, de pildă, a doi ucenici fată de stareţul lor?
– Gândului. Se poate ca cineva să aibă gând stricat pentru orice şi pentru oricine. Dacă omul nu are gând bun şi nu se scoate pe sine din acţiunile sale – adică dacă acţionează numai din interes – nu poate fi ajutat de nici un sfânt. Nu un stareţ sfânt sau o stareţă sfântă de-ar avea, nu numai de l-ar avea ca stareţ pe Sfântul Antonie, ci chiar pe toţi sfinţii de i-ar avea, nici aşa nu va putea fi ajutat, nici Dumnezeu Insuşi nu va putea ajuta un astfel de om, deşi ar vrea mult. Atunci când cineva se iubeşte pe sine, pe toate le explică precum ii place lui. Şi aşa unii le explică în chip păcătos, alţii precum le place şi încet-încet aceste explicaţii iraţionale ale lor devin fireşti. Şi oricum te-ai purta cu ei se smintesc.
Sunt unii care, dacă le dai putină atenţie, dacă le spui un cuvânt bun, zboară. Dar dacă nu le dai atenţie se mâhnesc mult, apucă extremele, care sunt ale diavolului.
Văd, de pildă, o mişcare şi spun: “ Da! Aşa este! ‘, şi apoi sfârşesc prin a fi siguri că aşa este cum cred ei. Sau văd pe un altul serios şi cred că are ceva cu ei, în vreme ce acela poate fi serios pentru că îl preocupă ceva. Cu câteva zile mai înainte, a venit la mine cineva şi mi-a spus: “De ce cutare îmi vorbea mai demult şi acum nu-mi mai vorbeşte? I-am făcut şi o observaţie, nu cumva din pricina aceasta? “. “Ascultă , îi spun, se poate să te fi văzut, dar să nu fi luat aminte la tine, sau să fi avut vreun bolnav şi să fi fost îngrijorat că trebuie să caute un medic, sau să afle valută ca să meargă în străinătate etc “. Şi într-adevăr acela avea pe cineva bolnav, avea o mulţime de griji, iar acesta avea pretenţia să stea şi să-i vorbească, şi pentru aceasta împletea o grămadă de gânduri.