Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Faptul că Hristos le-a poruncit creştinilor sa-si ierte duşmanii este un lucru cunoscut de toată lumea. Luăm de multe ori acestă poruncă la valoarea ei nominală – descoperim imediat că este foarte greu (adesea imposibil) şi concluzionăm că porunca este un ideal de neatins. Pentru necreştini iertarea duşmanilor poate, în unele cazuri, să fie un ideal comun (majoritatea oamenilor cred în „pace”), dar mulţi, dacă nu majoritatea necreştinilor, vor recunoaşte imediat pericolul care apare în iertarea unui inamic – până la urmă sunt totuşi duşmani. De ce ne-a dat Hristos o asemenea poruncă? Există mai multe lucruri care pot fi aduse ca argumente care nu susţin această poruncă.

• Porunca Lui Hristos de a ierta duşmanii nu face parte dintr-o strategie globală de a aduce pacea în lume. Hristos n-a sugerat nicăieri că ascultarea poruncilor sale vor face lumea un loc mai bun – într-adevăr i-a prevenit pe adepţii Lui că dacă vor urma calea urmată de El va însemna destul de probabil moartea lor.
• Porunca Lui Hristos de a ne ierta inamicii nu ne este dată ca un ideal pentru îmbunătăţirea noastră morală. Imposibilitatea aceastei porunci este ea însăşi o indicaţie că un asemenea comportament este un dar de la Dumnezeu. La oamenii, asemenea fapte sunt cu neputinţă.
• Porunca Lui Hristos de a ne ierta duşmanii nu ne este dată ca să „ne ajute să ne înţelegem între noi”. Într-adevăr, El de-asemenea spune că venirea Sa va aduce şi destrămare, chiar în cadrul familiilor. Iertarea duşmanilor este, în practică, mult mai puţin populară decât am putea crede.

Si atunci, de ce a fost dată această poruncă?
Raspunsul acestei întrebări este oferit în locuri diferite ale evangheliilor – în mod special la Matei 5:43-45 si Luca 6:35-36.

"Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." (Matei)
"Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv." (Luca)

Pasajele sunt în mod cert paralele şi au loc într-un context similar. În ambele cazuri, motivul de a împlini porunca este asemănător: noi trebuie sa ne iertăm duşmanii „ca să fim fiii Tatălui nostru Cel din ceruri” şi „pentru a fi fiii Celui Preaînalt”. Iertarea duşmanilor şi actiunile asociate cu această poruncă sunt date în mod intenţionat [COLOR=#000000]ca să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu[/COLOR]. Într-adevăr o asemenea iertare este o manifestare a acestei stări de asemănare cu Dumnezeu.
Sfântul Siluan Athonitul a spus odata : „Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu numai în măsura în care vă iubiţi vrăjmaşii”.
Această asemănare nu este o asemănare morală – nu ne chinuim să fim precum fiii Celui Preaînalt – nu ne străduim să fim precum fiii Tatălui nostru din ceruri. Prin această poruncă – Hristos ne oferă adevărata unire cu Dumnezeu – o parte din viaţa Sa. Ne oferă de-asemenea un semn clar al unei asemenea uniri, după cum s-a putut observa din zicala Sfântului Siluan. Sunt mulţi ce vor evidenţia experienţa pe care au avut-o, sau alegerile religioase pe care le-au făcut, etc. Dar dacă nu-şi iubesc duşmanii mai au mult de parcurs pe drumul mântuirii.
Mai sunt de-asemenea alţii care caută să facă distincţie între a-ti ierta duşmanii şi a-i iubi într-adevăr. Aceasta este de fapt o distincţie formalăprin care oamenii se imaginează îndeplinind porunca când, de fapt, n-o împlinesc . Este o iluzie spirituală. Porunca nu numai că ne cere să ne iertăm duşmanii, dar şi să-i iubim şi să facem lucruri bune pentru ei. Ceea ce este greu (de multe ori imposibil) pur si simplu demonstrează ca suntem mântuiţi prin har – şi aceasta, de-asemenea, nu este o noţiune formală. Dumnezeu nu ne pretinde să-i iubim pe vrăjmaşii noştri ci pune această faptă bună doar pe baza harului.
În înţelegerea credinţei ortodoxe, harul nu reprezintă doar respectul pe care-l arată Dumnezeu către noi, ci este viaţa Lui, „energia Sa divină” aşa cum zic Sfinţii Părinţi. Este chiar Dumnezeu Însuşi care lucrează înăuntrul nostru, El este mântuirea noastră:” Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.” (Filipeni 2:13).
Astfel Acela care ne porunceşte este de-asemenea Cel care ne dă harul, care face posibilă îndeplinirea acesto porunci. Dar noi suntem cei care refuzăm să permitem unui asemenea har să lucreze în noi. Ne împotrivim Lui Dumnezeu. Ne împotrivim impulsului Său divin de a iubi şi ierta. Bineînţeles, aceasta este pur şi simplu o descriere a păcatului ce lucrează în noi.
În faţa păcatului, ne pocăim (încercăm să ne supunem Harului Lui Dumnezeu), ne mărturisim păcatele, ne împărtăşim, dăm milostenie şi facem eforturi sa facem bine duşmanilor noştri. Lucrarea harului pare uneori glacială în viteza sa. Un gheţar se mişcă câţiva metri pe an, dar schimbă aspectul pământului. Şi aşa Apostolul ne spune, „ Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit”(Iacov 1:4).
Preţuiesc o poveste spusă de Parintele Thomas Hopko( şi cer iertare pentru orice inacurateţe care ar putea fi deteriorat povestea) în care a descris pe cineva care n-a vrut să ierte (sau să se căiască – memoria mea se dezvoltă în ceaţă). A întrebat:” Ei bine atunci, vrei să vrei să ierţi?” Persoana s-a gândit si a spus:”Nu cred.” Atunci Părintele Tom a spus:” Ai vrea să vrei să vrei să vrei să ierţi? La care persoana a spus: ”As putea să fac asta. ”
Este un loc de unde poţi începe.
Parintele Stephen Freeman

[cristiboss56]

Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să fim răstigniţi în parte, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către Înviere. Dacă vom învia cu Hristos, trebuie ca mai întâi să ne smerim împreună cu El, chiar până la umilinţa cea din urmă, aceea de a fi devoraţi şi scuipaţi afară de lumea care nu ne înţelege.
Şi trebuie să fim răstigniţi la vedere, în ochii lumii, căci Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi lumea nu o poate primi şi nu poate primi nici măcar un singur reprezentant al ei, nici măcar pentru o singură clipă. Noi oamenii ne răzvrătim mereu, încercăm să ne uşurăm viaţa, încercăm să fim creştini pe jumătate, încercăm să dobândim ce-i mai bun din ambele lumi.
Până la urmă trebuie să alegem. Fericirea noastră stă într-una din cele două lumi, nu în amândouă. Dumnezeu ne dă tărie să urmăm calea răstignirii. Nu este altă cale de a fi creştin.
Părintele Serafim Rose,

[cristiboss56]

Cu adevărat, amăgirea de sine a minţii este cel dintâi păcat. Acesta se uneşte cu mândria, iar din această unire se nasc toate păcatele şi toate relele ce produc durere şi suferinţă. Cum de mândria este cea care apare imediat după amăgirea de sine, Doamne al meu?
Descoperitorii a ceea ce este nou şi mai înainte necunoscut sunt întotdeauna plini de mândrie. Mintea autoamăgită continuă să descopere pentru sine ceva nou şi mai înainte necunoscut.
Vai, dacă mintea ar şti măcar că ea îşi descoperă propriul ei mormânt! Amăgirea de sine a minţii descoperă lumea nonexistentă, de parcă aceasta ar fi lumea existentă. Vai, cum devine această „descoperire” o acoperire atât de primejdioasă! Descoperindu-i minţii lumea nonexistentă de parcă aceasta ar fi cea existentă, amăgirea de sine ascunde lumea adevărată şi i-o înfăţişează minţii, de parcă aceasta ar fi nonexistentă.
O, Doamne al meu, Singurul care exişti, izbăveşte-mi mintea de aceste două păcate infernale! Adevărul meu, care exişti, izbăveşte-mă de vătămătoarea amăgire de sine a minţii mele. O, Stăpâne şi Dătătorule a tot ceea ce sunt şi am, izbăveşte-mă de mândrie, distrugătoarea celor lipsiţi de minte şi a tot ceea ce e prostesc.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovic

[cristiboss56]

Fiii lui Israel, când au ieşit din Egipt şi mergeau spre pământul făgăduinţei, au fost muşcaţi de şerpi. Dumnezeu, milostivindu-Se de ei, i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă într-un copac înalt, pentru ca oamenii care fuseseră muşcaţi să privească la acel şarpe, spre vindecarea lor. Şi ei, privind astfel, s-au vindecat (Numeri 21, 6-9).
Creştine, noi călătorim spre pământul făgăduinţei, spre Patria cerească, făgăduită nouă, şi, mergând prin pustia acestei lumi, suferim mult din cauza şarpelui veninos, din cauza diavolului. Când din nepurtarea noastră de grijă acest şarpe crunt ne muşcă, imediat ce simţim în sufletul nostru veninul lui ucigător, să ne ridicăm ochii spre Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spre Cel ce şade de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, spre Cel ce odinioară a fost înălţat pe lemnul crucii, spre Cel răstignit şi omorât pentru păcatele noastre. „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15).
O, Iisuse, Puterea şi Nădejdea mântuirii noastre, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui întru slava Lui! Miluieşte-ne pe noi, pe care ne-ai și răscumpărat cu cinstit Sângele Tău!
Sfântul Tihon din Zadonsk

[cristiboss56]

Părinte, căderea într-un păcat se poate face şi prin îngăduinţa lui Dumnezeu?

Nu, este greu să spunem că Dumnezeu îngăduie să păcătuim. Dumnezeu niciodată nu îngăduie să păcătuim. Noi facem îngăduinţe, iar apoi vine diavolul şi ne ispiteşte. Când, de pildă, mă mândresc, atunci alung harul dumnezeiesc, pleacă îngerul meu păzitor, vine celălalt, îngerul căzut, diavolul, şi-mi sparg capul. Aceasta este îngăduinţa mea, iar nu a lui Dumnezeu.
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

SMERENIA :
Numai întru smerenie le înveți pe cele cerești și înalte. Fără smerenie, oricât ai citi, nu înveți nimic. Și porunca lui Dumnezeu, care este viața veșnică, o vei învăța cu smerenie.
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul

[cristiboss56]

Nu poate înţelege şi nici practica iertarea cel stăpânit de îndreptăţirea de sine. Acela va fi permanent blocat în argumentele care-i justifică atitudinea sa faţă de ceilalți. Cine este obsedat de dreptate nu poate ierta, pentru că nici nu poate iubi. Acela percepe viaţa la schimb, mercantil: aşteaptă mereu să primească atât cât dă. Omul smerit, despre care am mai vorbit în dialogurile noastre, omul care-şi vede întâi de toate propriile neputințe şi este preocupat să nu greşească semenilor, acela va fi dispus să ierte la nesfârşit.


Pr. prof. dr. Constantin Coman

[cristiboss56]

Eu cred că deznădejdea este cea mai mare putere și forță în stare să ne răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până și cele mai ascunse subțirimi ale sufletului nostru.
Și acesta este un bun început, pentru că începutul și pricina căderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este, iar atunci diavolul l-a ispitit și i-a propus o nouă condiție pe care ar putea să și-o însușească.Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi, ne readuce aminte că noi suntem, întâi de toate, muritori. Omul are, firesc, în sine, chemarea de a stăpâni, pentru că Dumnezeu l-a făcut stăpânitor peste lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci și peste cea cerească.
Așadar, atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o bună stăpânire, împreună-stăpânire cu Dumnezeu, își descoperă, contrar așteptărilor sale din tinerețe, înfrângerea sa totală în fața vieții, atunci el deznădăjduiește.


Ieromonah Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Rugăciunea ne învață cum este Dumnezeu. De pildă, Împărate Ceresc ni-L descoperă pe Dumnezeu prezent aici: Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești. Ești aici, și în mine, și pentru mine și cu mine. Iartă-mă, curățește-mă, sălășluiește întru mine!
Când Îl chem așa, sigur mi se liniștesc gândurile. Însă să le rostim din toată inima, știind că astea nu sunt cuvinte deșarte! Fiindcă cel care nu crede și le rostește, acela grăiește în deșert. Și acela ia numele Domnului în deșert, ispitește pe Dumnezeul său și, în loc de milă, se osândește pe sine, săracul. Prin cuvinte sfinte se osândește.
Nu vă mirați că mulți dintre creștini sunt iritați, se tulbură. Unul ca acesta s-a rugat și iese mai tulburat decât mai înainte. Probabil că a făcut-o în tulburare, a ispitit, n-a rostit cuvintele din toată inima, cu nădejde, cu dragoste și și-a adunat osândă.
Asta zic, trezvia vine din gândul că Dumnezeu este aici și pretutindenea, că ne ascultă, că ne aude. El ne-a poruncit să ne rugăm. Nu de la noi facem gândul ăsta.
Ieromonah Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

De unde provin fricile copiilor?
De cele mai multe ori, acestea au cauze fireşti, de aceea trebuie discutate cu psihologul sau pediatrul. Uneori, însă, se întâmplă ca cei mici să simtă o greutate duhovnicească dintr-un anumit mediu şi de aceea să se simtă rău. Aceasta se explică prin faptul că cei mici sunt mai sensibili decât noi la lumea duhovnicească, iar lucrurile faţă de care cei maturi nu mai simt nimic sunt resimţite de copii ca o putere reală, inclusiv una rea, demonică.
Putem presupune, având în vedere cele spuse mai înainte, că un copil se îmbolnăveşte atunci când se află alături de oameni păcătoşi. Cei maturi nu simt în acest caz nici o problemă, dar copiii nu se simt bine deloc. Sau atunci când copilul nu vrea să se apropie de vreo rudă sau un prieten al familiei, care vrea să se împrietenească cu cel mic. Cu timpul, putem afla că omul acela nu avea viaţa atât de simplă şi bună cum ni se părea. Copiii se mai feresc adesea de membrii minorităţilor sexuale, deşi nu ştiu ce înseamnă acestea. Cu alte cuvinte, există ceva la nivelul firii ce îi impulsionează pe copii să nu suporte un astfel de păcat.
(Preot Maxim Kozlov, Familia - ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, pp. 314-315)